Am întrebat odată pe cineva care tocmai ieșise la pensie și rămăsese singur, după ce soția decedase: cum te descurci? Sigur, în ideea de a ști dacă omul are nevoie de ajutor. Omul, înțelept, mi-a spus că el nu este încurcat de nimeni și deci nu are probleme. Trăia mulțumit, deloc promiscuu și fața lui nu arăta altceva decât spunea. Spre deosebire de el, marea noastră majoritate de români suntem diferiți. Noi, ne încurcăm mereu reciproc și astfel admitem ideea că avem nevoie să ne descurcăm.
În aproape toate împrejurările noi găsim soluții. Și este foarte bine
Rău este dacă așteptăm ca alții să ne rezolve problemele. Și d-aia noi ne-am calificat aproape la orice. Ca urmare, deviza noastră a devenit e bine și așa. Chiar dacă nu înlocuim cu originalul, dacă funcționează e bine. Nu contează cât va funcționa sau ce rău va produce mai departe, important este că acum merge. Mai târziu, vom vedea cum ne vom descurca atunci. Pentru situații nesemnificative, atitudinea asta nu implică riscuri majore. Dar atunci când subiectul este viața, situația este cu totul alta. Nu mai merge. Poți opri, spre exemplu, scurgerea accidentală a unui lichid dintr-o țeavă de oțel cu un dop rudimentar făcut la întâmplare, dar nu poți opri sângerarea într-un mod similar. Măcar că vorbim despre aceiași acțiune. Totul ține de importanța lucrului. Și aici, noi care suntem obișnuiți că în general putem rezolva tot, în fața unor chestiuni vitale nu avem soluții. Și, ca atare, nici nu le tratăm corespunzător. În cel mai bun caz facem chiar bancuri. Imediat. În 1963, a fost omorât președintele SUA. Noi aveam deja pe atunci CAP-uri. Care erau conduse de președinți. În situația dată un președinte CAP îl întreabă pe un coleg, ce părere are cu privire la asasinarea lui JFK? Acela, oarecum resemnat, îi răspunde: asta e soarta noastră, a președinților. Sigur este o glumă și nu costă nimic.
Trecând la cele serioase, am avut alegeri și ne-am pricopsit cu încă o garnitură de oameni despre care vom face vorbire câțiva ani de acum înainte
Mulți dintre ei nu se ridică intelectual la un nivel cât de cât acceptabil. Unii chiar au probleme penale și chiar de comportament antiscocial. Și totuși au fost promovați în ciuda unor evidențe care nu i-ar fi recomandat. Nu acesta este obiectul sau tema pe care vreau să o scriu. Admit că este treaba lor cum fac selecțiile și închid ideea. Voi scrie despre atitudinea noastră, despre cum înțelegem noi să ne raportăm la ceea ce „ne livrează” cei puși în actul de administrare a taxelor pe care le plătim. Căci despre asta este vorba în propoziție.
Ne-am ales cu câțiva indivizi asupra cărora planează suspiciuni de totală incompetență. Și mai mult decât atât, ne confruntăm și cu imaginea lor satirizată la maxim. Aș zice că pe bună dreptate, din moment ce asta oferă ei la tv. Scărpinatul în nas, bâlbâielile, lipsa de transparență, evitarea răspunsurilor la întrebări simple, încercările penibile de a se băga în seamă în fața liderilor lumii la recepții, evocarea unor situații sau mistificarea adevărurilor cu privire la stări de fapt, toate sar în ochii noștri și celor mai mulți dintre noi le vin în minte scrieri ale oamenilor mari de cultură români care au satirizat exemplar astfel de specimene. Pentru că și la vremea lor ele au existat. Și, desigur au fost încondeiați. Caragiale, Eminescu, chiar și Coșbuc au făcut-o la timpul lor. În opere pe care noi am prins a le avea în manuale. Și nu doar ei. Acum, de mai bine de o lună o facem și noi. Râdem, ne distrăm și ne descurcăm. Vor trece într-un fel patru, cinci ani și atunci vom alege mai bine, ne promitem nouă înșine. Numai că de data asta pare că lucrurile nu mai sunt așa simple. Contextul extern nu este deloc favorabil stagnării totale. Ne-am obișnuit cu băltirea dar acum pare că nu mai funcționează. Și nici râsul nu mai este al nostru. Cel natural. Îmi aduc aminte de o replică dintr-un film văzut demult: unul dintre actori cu un cuțit înfipt în el, întrebat fiind de un altul dacă îl doare, răspunde că da, dar numai când râde. Cam așa este râsul nostru acuma.
Avem tabloul ineficienței guvernamentale de pe ultimii 35 ani
O imagine imposibilă. „Pictată” de unii care astăzi ne-o explică cu o lejeritate cinică. Cum să râzi de felul cum se comportă printre oameni cel pus în frunte, când celălalt ne spune că din criza în care tocmai suntem nu putem ieși decât dacă strângem cureaua? La propriu. Cu cinismul caracteristic ei ne spun că se vor tăia unele și altele se vor mări. Nimic despre scumpiri. Ca și cum deciziile lor nu produc decât suplimentarea bugetului statului, pur și simplu. Nu e așa. Este vorba exclusiv de bani. Aceștia (banii) susțin întreaga societate. Așa este construită ea. NU inventăm altceva în timpul jocului. Și aici nu mai este nimic de râs. Poate să-și poarte rânjitul ăla pus în frunte carnețelul cum vrea el, că nu mai contează. Este nevoie de bani pentru a se acoperi deficitul. Asta ne spun de aproape o jumătate de an.
Și cum înțeleg ei să o facă? Aici e marea problemă. Că o știu face într-un singur fel. Să o pună în sarcina exclusivă a celor care plătesc de o viață. Nu se gândesc să desființeze structuri și posturi inutile care doar consumă bani. Asta nu au în programul lor de guvernare. Și nu mai e nimic de râs. Pur și simplu nu vor. Au nevoie de susținere cu bani de la cei pe care ei i-au proptit în multe consilii de administrație în societăți în care statul este co-acționar. Presa a relatat despe indivizi care primesc sute de mii de euro lunar din mai multe astfel de consilii. Sigur că nu toți banii rămân la ei, dar oricum au și ei bucata lor din sumă. Dar asta nu e foarte important. Faptul că acest fel de oameni există și se complac în astfel de chestiuni ar trebui să ne pună pe noi pe gânduri. Nu sunt puțini. La nivelul întregii țări probabil depășesc câteva mii. Și fiind o sursă de venit pentru politcienii de la putere, cei care au produs criza, nu ne așteptăm să se renunțe la ea. Este un adevăr despre care nu se vorbește la televiziunile plătite tot de hoții din politică. Iar celălalt adevăr, despre care s-a vorbit totuși la televizor este cel care aceiași derbedei își plătesc susținerea din banii și munca noastră către UE, de unde statul român trebuie să achiziționeze produse pe bani împrumtați. Despre care se va face vorbire în următorul ciclu electoral la următoarea criză.
În concluzie,
nouă ne este ușor să-i ținem pe oameni înăuntrul dievertismentului, mai ales că așa le facem jocul hoților care și după aceste alegeri continuă să ne fure, numai că sigur a venit timpul să ne preocupe schimbarea societății noastre nefuncționale acum și să o înlocuim cu originala. Nu mai merge cu dopuri improvizate. Oricum pe lângă ele se scurge întotdeauna mult lichid. Reparația completă sau înlocuirea cu originalul este soluția. Râsul și satira nu vor rezolva criza și lipsurile aduse de ea. Care sunt multe și diferite.
- Citește mai multe OPINII ale autorului – AICI
