– Că nu contează absolut deloc cum îți începi (să zicem) anul… cu ce planuri… nu contează nici dacă „gânduri frumoase, pozitive la adresa tuturor celor din jur”. Atât celor din jur, cât și destinului, le pasă puțin spre deloc de planurile tale și de gândurile pozitive la adresa lor.
– Că traversăm o vreme în care contezi doar dacă ești rău. Nimeni nu-i curios de tine dacă nu vrei sau nu poți să faci rău. Am învățat că nu poți să scapi de coșmarul ăsta decât mimând răutatea… folosind-o ca pretext estetic, ca joc și ca glumă. Adică să faci mișto de răutate. Altfel, chiar devii rău. Iar dacă e obligatoriu să fii rău – alege-ți victimele dintre cei mai răi.
– Că nu există nici obligație morală și nici provocare mai mare decât să o iei de la capăt cu totul – și să faci asta de unul singur. „Nu lua numele Domnului în deșert – du-te singur!” – zice o pastișă. Fix așa! Cu cât e mai arid și mai neprimitor deșertul, mai ocolit de oameni, cu atât mai multe șanse ai să reușești în ce-ți propui. Ai avantajul că nimeni nu marchează teritorii agresive încă din topografie.
– Că dacă e să critici, fă-o cu drag.
– Că nu există acoperire mai bună decât să fii complet descoperit. Să faci totul la vedere. Să fii mereu online și fiecare reacție a ta să frizeze originalul – iar originalitatea ta să ajungă să-i plictisească și, astfel, să devină banală, cotidiană, clasică.
– Că toate instituțiile care contează pe lumea asta – de la presă până la Înalta Curte – sunt patronate și conduse de cele mai mari zdrențe ale societății… de oameni a căror simplă prezență ar trebui interzisă peste tot. Cei mai mari răufăcători ai acestei lumi sunt tocmai cei care decid și publică cine e răufăcător și cine nu.
– Că nimeni, niciodată, nu te va ține minte pentru ce ai făcut pentru tine (ca să devii mai bun, de exemplu) – ci pentru ce ai făcut pentru el, sau, mai ales, împotriva sa.
– Că nu ai voie să faci niciun act public din răzbunare la adresa cuiva sau frustrare față de o stare de fapt – fie ea și nedreaptă. Gesturile de revoltă se fac în undeground, răzbunările adevărate se operează față-n față, în beznă, iar marile victorii ignoră publicul… altfel căzând într-un prost gust. (OK… asta n-am învățat-o chiar cum trebuie… dar mai lucrez la ea.)
– Că cea mai mare prostie este să „adopți” dușmanii altuia (cu atât mai mare cu cât nici nu-i cunoști), cea mai mare dezonoare e să nu respecți un contract și cea mai tristă impostură, să faci contracte cu toată lumea.
– Că aproape nicio alegere nu depinde exclusiv de tine – pentru niciuna inspirată nefiind cazul să te dai mare; pentru niciuna neinspirată nefiind cazul să suferi.
Sigur… le știam pe astea și înainte de 2016: în fond, toți cunoaștem sinteza încă dinainte de a ne confrunta cu teza și cu antiteza. Doar că anul ăsta a fost mai darnic în evenimente unice, mai generos cu redarea adevărurilor la modul cinic… risipitor, chiar.
La mulți ani frumoși tuturor!
1 comentariu. Leave new
„E posibil să încapă într-un apartament de bloc ceaușistoid Turnurile Gemene, adulterul, alzheimerul, a doua venire a lui Iisus, felația, Charlie Hebdo, Bush, Obama, Putin, Iliescu, regele Mihai, comunismul, terorismul, antisemitismul, conspiraționismul, sarmalele cu mămăligă, fără să crape zidurile sub presiunea acestui kivetsch?”- Cristian Tudor Popescu, „Parastasul logicii ”
DA,este posibil să încapă, ba inca si mai mult …Masivul Bucegi dimpreuna cu Sfinxul ! Si asta , atunci cand arhitectul este Dumnezeul lui Iahve , Proprietarul Galaxiei, si nu Cristi Puiu.
Lucian Valeriu ,
raspunsul pe care l-am formulat la intrebarea de mai sus , te va ajuta sa intelegi ce nu ai invatat in anul 2016 !? Vezi si „Proiect de epitaf ” (semnat de tine in 2012) si, ai sa -ti amintesti si despre berea pe care ai baut-o in blocul „ceaușistoid” despre care se face vorbire !