Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Crimele Germaniei naziste (12) | Viața și moartea din lagăre
Lagărul de la Auschwitz-Birchenau, cazuri de canibalism
Germania lui Hitler a fost cea care a creat şi administrat prima reţea de lagăre de concentrare din Europa, în care oamenii au murit cu miile, cu zecile de mii, cu sutele de mii şi, în cele din urmă cu milioanele. Existau în 1944 circa 1200 de lagăre și sublagăre pe tot teritoriul Germaniei dar și în țările ocupate: Polonia, Cehia, Franța etc. În lagărele de concentrare erau internați prizonieri politici, de drept comun, prizonieri de conștiință, evrei, țigani etc. Pentru că în aceste lagăre, deținuții erau folosiți la muncă au fost aduși și prizonieri de război proveniți din toate armatele învinse. La 26 septembrie 1941, Himmler a ordonat construirea unui nou lagăr de mari dimensiuni la Birkenau (Brzezinska), la doi kilometri de Auschvitz, destinat prizonierilor de război sovietici care urma să fie folosiți la muncă. Conform planului, acolo ar fi trebuit să fie internați 200.000 prizonieri, cifră care nu a fost atinsă niciodată. În 7 octombrie 1941, au sosit 10.000 prizonieri sovietici pentru a lucra la edificarea lagărului. Comandantul lagărului, SS-istul Rudolf Hoess, i-a cazat într-un complex separat și a încercat să-i folosească în construcții, dar cei mai mulți erau prea slabi și subnutriți, iar ca urmare mureau pe capete, mai ales în timpul iernii. Chiar Hoess mărturisea cele întâmplate, spunând că s-au întâmplat cazuri de canibalism:
„Am trecut la un moment dat pe lângă un rus care zăcea printre cărămizi, cu burta sfâșiată și ficatul lipsă. Se omorau în bătaie pentru mâncare. Nu erau oameni ci animale în căutare de hrană”. Dar, deși cunoștea situația reală nu a îmbunătățit hrana. La venirea primăverii, din cei 10.000 de prizonieri sovietici doar câteva sute au supraviețuit”. ( Richard J. Evans, Al treilea Reich, p. 300 )
Birkenau și-a început existența autonomă în 16 martie 1942. Între prizonierii sovietici aduși în octombrie 1941 a fost Andrei Pogojev, care a supraviețuit și a putut să-și depene memoriile:
„La primul apel am aflat numărul exact de prizonieri sovietici – 666. Atîția am mai rămas din multe mii ce fuseseră aduse aici pe 7 octombrie 1941. Iar majoritatea supraviețuitorilor erau pe ducă, așa zișii „Musehnanner” (musulmani) cum îi numeau SS-iștii cu dispreț pe toți bărbații vlăguiți și atrofiați. Prizonierii erau cazați în barăci străbătute de un coridor lung central, cu o sobiță la mijloc. Spațiul de o parte și de alta era divizat prin pereți din cărămidă în compartimente de doi metri pătrați. În toate compartimentele existau priciuri pe trei niveluri, concepute pentru a găzdui fiecare câte cinci oameni. Pe cele două priciuri de sus fuseseră așternute paie, dar priciul cel mai de jos era direct pe pământul gol și umed. Astfel, priciurile de jos se utilizau pentru depozitarea cadavrelor, tot în grupuri de câte cinci, pentru a fi mai ușor de numărat de Blokfuhreri la apeluri”. (Andrei Pogojev, Evadare de la Auschwitz, p. 111)
Auschwitz, sinonim cu crima
Cuvântul Auschwitz este sinonim cu crima, cu cea mai mare și detestabilă, o trimitere în neant a unui întreg popor, poporul lui Israel. Este vorba de ceea ce a intrat în conștiința omenirii sub numele de Holocaust. Este greu de descris ceea ce s-a întâmplat atunci, între 1942-1944 în lagărul din Polonia ocupată de Germania nazistă. Vom da totuși cuvântul unui martor, Jerzy Bielecki, care a fost de față la sosirea prizonierilor de război sovietici care urmau să fie gazați în noua locație:
„Noaptea am auzit mișcare afară. Și am spus: „Băieți, se întâmplă ceva. Haideți să vedem”. Ne-am dus la fereastră și am auzit țipete și gemete și am văzut un grup de oameni alergând, complet dezbrăcați, spre crematoriu. Alergau și gărzile SS, având în mâini pistoale mitralieră. Am putut vedea toate acestea la lumina becurilor electrice. Ningea și era ger, probabil 15 sau 20 de grade sub zero. Toți țipau și gemeau din cauza frigului. Erau niște țipete incredibile. Nu mai auzisem așa ceva niciodată înainte. Goi, ei intrau în camerele de gazare. Era o imagine demonică, de iad”. (Eugen Kogon, Rețeaua morții, Editura politică 1987)
Bătaie și muncă istovitoare
Mureau și cei trimiși la muncă înafara gardurilor de sârmă ghimpată pentru construcția noului lagăr. Andrei Pogojev a participat la acele munci exterminatoare:
„Mii de deținuți, pe jumătate dezbrăcați, sapă șanțuri într-un smârc uriaș acoperit cu zăpadă, biciuiți de vântul mușcător. Deoarece degetele le sunt țepene de ger, mânerele roabelor au fost legate de încheieturi, hârlețele sunt mânuite cu dificultate. O muncă istovitoare sub răcnetele furioase ale Kapo înarmați cu bastoane și bice. Gemetele celor bătuți. Deținuți epuizați zac pe pământ printre cadavre. Poți rămâne în viață doar dacă te miști într-una. Cel mai teribil este pentru picioare. Saboții din lemn sunt cei mai buni – ei oferă puțină căldură și-ți poți înfășura zdrențe în jurul labelor. Saboții nu se afundă în solul mlăștinos, dar apa rece ca gheața se înfiltrează. Treptat, ne-am obișnuit cu munca la Brzezinka. Am învățat să lucrăm cu cheltuială minimă de energie. Din greșelile camarazilor, din sângele și morțile lor, am învățat cum să evităm instrumentele de tortură cele mai rele. Bastonul, pumnul, cizma. Armele acelea erau întrebuințate fără reținere. Eram bătuți de SS-iști, de Kapo, de Vorarbeiteri. Eram bătuți pentru că făcuserăm treabă proastă, pentru că ne opriserăm o clipă din cauza oboselii, pentru că ajutaserăm un camarad care căzuse, pentru că ne uitaserăm urât la torționarii noștri și pur și simplu pentru că eram la doi pași. Conducerea lagărului privea apreciativ bătăile aplicate celor slabi și lipsiți de apărare.” (Andrei Pogojev, Evadare de la Auschwitz, pp. 198-100)
Viața și moartea la îndemâna SS-iștilor
Viața sau moartea stătea în voința unui SS-ist sau în capriciul acestuia care nu ținea cont de împrejurări, de starea deținutului, de gradul sau vârsta acestuia. Un SS-ist care escorta deținuții a ucis un general-maior pentru că era incapabil să țină pasul cu ceilalți, fiindcă nu putea umbla atât de repede pe cât i-ar fi plăcut SS-istului.
Soarta cea mai grea o aveau prizonierii de război comisari politici, care se aflau sub incidența Ordinului „Comisarul”, prin care aceștia trebuiau eliminați fizic. Dar, pentru că s-a considerat că nu era indicat să fie omorâți pe front în fața soldaților, s-a hotărât să fie transportați și ei în lagăre. Mai multe sute de astfel de prizonieri depistați în lagăre obișnuite au fost transportați la Auschwitz. Acești prizonieri au fost tratați diferit față de ceilalți. Jerzy Bielecki descrie în însemnările sale tratamentul la care erau supuși foștii comisari la care a asistat:
«Împingeau roabele pline cu nisip și pietriș în pas alergător. Era foarte greu. Scândurile pe care împingeau roabele alunecau dintr-o parte în alta. Nu era o activitate fizică normală; era iadul pe care gardienii SS îl creaseră pentru acești prizonieri de război sovietici. Kapos îi bătea pe prizonieri cu ciomege, în timp ce aceștia munceau încurajați de gardienii SS care urlau: „Băieți, loviți-i!”.»
Dar, ce l-a șocat cel mai mult pe Jerzy Bielecki a fost ceea ce a văzut în continuare:
« Erau patru sau cinci gardieni SS înarmați. Și, din când în când, cel care ținea o armă în mână privea în jos, ochea și apoi trăgea în groapa cu pietriș. Apoi prietenul meu a întrebat. „Ce face ticălosul ăla?”. Și am observat că un Kapo lovea un muribund cu o bâtă. Prietenul meu fusese instruit în armată și a exclamat. „Aceștia sunt prizonieri de război. Ei au drepturi”. Dar ei erau uciși în timp ce munceau.» (Laurence Rees, Auschwitz, p 73)
Omorâți pentru că scormoneau după mâncare
Dar, foamea era cea care provoca cele mai mari suferințe printre prizonieri, deoarece era prezentă în fiecare zi, în fiecare ceas. Reluăm in extenso unul dintre episoadele provocate de foame, la care a fost martor Andrei Pogojev, pentru că seamănă cu altul de acest fel întâmplat în Rusia cu prizonierii români:
«Odată, în februarie, pe când eram duși la Birkenau, am zărit lângă drum o movilă cu provizii de iarnă, pentru lagăr. Printr-o întâmplare, paiele ce o acopereau fuseseră înlăturate de pe latura dinspre drum (…) când șirul lung de deținuți a trecut pe lângă locul respectiv s-a auzit un răcnet prelung: „sfeclă”!, și zeci de oameni înfometați s-au azvârlit imediat asupra movilei.
Nici urletele unui Kapo, nici strigătele de avertizare ale camarazilor nu au putut opri năvala spontană. Cei care izbutiseră să înhațe o sfeclă încercau să scape din viermuială și să se ascundă în coloană. Văzându-i pe norocoșii aceia, alți deținuți au rupt rândurile pentru a-și încerca șansa. Luați inițial prin surprindere, gardienii ne-au amenințat cu armele, pe cei care rămăseserăm pe drum, și ne-au îmbrâncit îndepărtându-ne de gloata care zbiera. O serie de rafale au redus brusc la tăcere strigătele, gemetele și blestemele. SS-iștii deschiseseră focul asupra masei de corpuri ce scormoneau în movilă. Căutătorii au început să se repeadă înapoi spre coloană, dar SS-iștii au ocupat poziții între provizii și drum. În urma lor, morții și răniții zăceau printre sfecle pe zăpada înnegrită. Cineva i-a înjurat pe fasciști și pe fuhrerul lor, a fost suficient un glonț ca să-l reducă la tăcere.» (Andrei Pogojev, Evadare de la Auschwitz, p. 105)
Experiment cu gazul otrăvitor
În iulie 1941, în mod cu totul accidental, a fost descoperit la Auschvitz efectul mortal al pesticidului Ziklon-B în urma morții subite a unei pisici din cauza gazului și s-a hotărât să fie folosit pe oameni. La începutul lunii decembrie 1941, substanța a fost încercată pe 600 prizonieri sovietici de război, comisari politici, clasificați drept comuniști fanatici și pe 250 polonezi. Experimentul a fost reluat câteva săptămâni mai târziu pe 900 de prizonieri sovietici sănătoși, în morga lagărului Auschwitz. „Preț de câteva minute, își amintește Hoess, s-a auzit un bâzâit discret. Când am împrăștiat gazul, unii au început să strige: „Ne gazează”, apoi s-a dezlănțuit un cor de urlete, iar prizonierii s-au opintit în uși, însă ușile n-au cedat”. Toți prizonierii au pierit.(Richard. J. Evans, p 302) (Notă: În total la Auschvitz au murit 15.000 prizonieri sovietici).
Un alt lagăr, similar cu cel de la Auschwitz, era situat în estul Lublinului, deasemenea destinat prizonierilor sovietici, numit neoficial Majdanek. Proiectul prevedea să găzduiască 250.000 prizonieri, dar n-a atins decât 20% din capacitatea prevăzută. Dintre cei 50.000 de prizonieri sovietici solicitați doar 2000 au sosit pentru demararea lucrărilor de construcție. Dar pe măsură ce s-a dezvoltat, Maidanek a căpătat noi funcțiuni, găzduind nu doar prizonieri sovietici ci și luptători din rezistența sovietică, ostatici, deportați, bolnavi din alte lagăre pentru a fi eliminați. Lagărul era presărat cu numeroase ateliere, fabrici de mici dimensiuni pe care însă administrația n-a reușit să le integreze deplin în economia de război. În total la Maidanek au fost uciși 180.000 de oameni, dintre care 120.000 evrei. (Richard J. Evans, Al Treilea Reich, p 301)
Condiția britanicilor; total ineficienți
Nu doar sovieticii dar și alții au avut parte de „binefacerile” din Complexul de lagăre de la Auschwitz, pentru că acolo au fost aduși prizonieri dintre aproape toate popoarele Europei: polonezi, britanici, canadieni, neozeelandezi, care aveau meserii ce puteau fi exploatate în construcția fabricilor I.G. Farben. Au fost cazați în diferite lagăre de muncă, în special la Monowitz-E715. Numărul maxim de britanici care au lucrat pe șantierul de construcții de la I.G. Farben între octombrie 1943 și sfârșitul aceluiași an atinsese 1150. Conform cifrelor din arhive, acest număr a scăzut dramatic la mijlocul lui 1944 la 500, după care a urcat la 925 la începutul lui februarie 1945. (Colin Rushton, Sabotorul de la Auschiwitz, Editura For YOU, p. 153)
Pentru început, englezii au fost cazați la E.711, dar de acolo au fost transferați la E715 cunoscut sub numele de Monowitz, care se afla cel mai aproape de fabrica de cauciuc sintetic Buna. Aici i-au înlocuit pe rușii care au fost nimiciți până nu au mai rămas decât 80 de oameni. Chiar și judecând după un minim standard, lagărul E715 era „o gaură infectă”. Latrina era un cub săpat în pământ cu latura de trei metri. Peste groapă erau așezate scânduri în care fuseseră tăiate găuri circulare, unde oamenii puteau să-și facă treburile. Barăcile erau în mod constant pline de păduchi. Despre munca prizonierilor britanici în fabricile de la Auschwitz – Monovitz, inginerul șef, Maximilian Faust spunea că aceștia sunt ineficienți:
„Avem foarte puțini gardieni la dispoziție, iar aceștia având standarde morale scăzute, sunt incapabili să impună disciplina și să mențină viteza de lucru necesară. Pentru a înrăutăți situația, prizonierii britanici sunt răsfățați cu daruri din partea Crucii Roșii. Aceștia le dau țigări și ciocolată polonezilor și colegilor prizonieri, probabil și gardienilor. Englezii adoptă o atitudine agresivă și, în ciuda faptului că lucrează în grupuri mici, productivitatea lor este mult sub medie”. (Colin Rushton, op. cit. p 153)
Ce nu spune inginerul german este faptul că englezii duceau o politică deliberată de încetinire a lucrului prin provocarea de defecțiuni în funcționarea utilajelor. Aflând că unele materiale produse puteau fi folosite în război, prizonierii au protestat, dar Gerhardt Ritter, managerul fabricii I. G. Farben și-a scos pistolul din toc îl puse pe masă și spuse: „Ăsta e tratatul meu de la Geneva”. (Colin Rushton, op. cit. p 65)
Proteză dentară contra pâine
Hrana primită în lagăr era alcătuită mai ales din supă din cartofi și pâine neagră, motiv pentru care un fost prizonier nu a mai mâncat toată viața supă de cartofi.. Prima masă a prizonierului Arthur Dodd la Monowitz a fost un tip de pește care părea a fi fost hering. Puțea, așa că a refuzat să îl mănânce. Celor care l-au gustat li s-a făcut rău imediat. Pachetele primite prin Crucea Roșie i-a ținut în viață pe mulți dintre prizonieri până la sfârșit. Douglas Bond, din Regimentul Royal Corps, aprecia și el că colacul de salvare erau pachetele de la Crucea Roșie:
„Poate că sunt lucruri mai importante în viață decât mâncarea dar nu și pentru un prizonier de război. Unde altundeva decât într-un lagăr ai putea auzi de un om care își dă la schimb proteza dentară pentru o bucată de pâine și apoi o cere împrumut ca să poată mânca”.
Nesiguranța privind propria viață era maximă pentru că riscai să fii omorât oricând. Astfel, soldatul Campbell, care s-a oferit să o ajute pe o tânără care se chinuia cu o oală plină de supă, a fost împuns cu baioneta de gardian. Până la urmă a supraviețuit. Dar caporalul Reynolds nu a avut această șansă. Într-o dimineață geroasă primi ordin de la un unteroffizier să se urce pe un stâlp de fier recent ridicat, fără cizme de cauciuc, trusă de cățărat sau mănuși. Reynolds a refuzat din motive de siguranță. Când îi întoarse spatele, neamțul scoase pistolul și îl împușcă, ucigându-l pe loc. Acestea erau omoruri întâmplătoare dar cei mai mulți au murit de inaniție, boli, accidente și bătaie.. Într-o singură zi, în 20 august 1944, când americanii au bombardat fabrica și implicit lagărul aflat la 100 m depărtare au fost omorâți 15 prizonieri și aproape 150 au fost răniți. (Colin Rushton, op. cit. p. 104)
Condamnați la flagelare
Artur Dodd, era aproape să fie condamnat la moarte pentru că prin intermediul unui lucrător civil polonez a făcut rost de componente radio spre a construi o stație de recepție spre a afla mersul războiului. A fost prins însă la o percheziție cu componentele asupra lui. A fost bătut crunt pentru a dezvălui numele celui care i-a făcut rost de respectivele componente, dar nu l-a divulgat pe cel care i le-a procurat, deoarece știa că va fi omorât. El a fost dus în fața a trei ofițeri spre a fi condamnat, însă chiar în acel moment a sunat alarma și toți au fugit în adăpost, astfel, așa cum el însuși spunea mai târziu, „o minune Dumnezeiască” l-a scăpat de la moarte. Dar și prizonierii au ucis pe un anume Miller despre care aveau informații că ar fi informator al nemților. Distanța dintre a trăi și a muri era atât de mică încât crea un stres continuu între prizonieri. Dar, exista o consolare pentru că englezii erau conștienți că prizonierii ruși o duceau mult mai rău!
Hary Odgen, pentru a se bucura de oarecare considerație, insista că are cetățenie britanică, dar în ziua în care fusese prins era înarmat și purta uniformă poloneză. La sosirea la Auschwitz fu interogat de trei sau patru ori și de fiecare dată susținu că este englez din armata britanică, la care nemții îi spuseseră că ar trebui să aibă mai multă minte decât atât. Fu dus alături de patru polonezi în fața comandantului lagărului, aceștia fiind bănuiți a fi liderii unei grupări subversive de aproximativ 50 de persoane. Fură condamnați la flagelare, fiecare primind câte 36 lovituri de bici. Medicul închisorii îi examină, apoi fură scoși în mijlocul complexului și așezați pe o platformă de lemn ridicată special în acest scop. Îi dezbrăcară până la brâu, iar mâinile le fură legate de o bară deasupra capului. Janck Novak fu primul biciuit, leșinând înainte de a se ajunge la numărul regulamentar de lovituri, după care urmă soldatul britanic. După aproximativ opt lovituri Ogden leșină, trezindu-se mai apoi în celulă, în detenție solitară. În următoarele cinci zile fu scos din nou afară și biciuit și de fiecare dată a leșinat după a doua sau a treia lovitură. (Colin Rushton, op. cit. p. 207)
Condițiile îngrozitoare, mizeria materială și umană i-au îndemnat pe mulți prizonieri să încerce să scape din lagăre, deși era deosebit de greu măcar să te gândești la această aproape sinucigașă întreprindere. Și totuși au existat destui temerari și depre aceștia vom scrie în următorul reportaj.
Foto: Auschwitz-Birchenau / sursa: auschwitz-birkenau museum
Citește și:
- Seria Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Crimele Germaniei naziste
- Seria Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Cruzimea japoneză
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Prizonieri pe frontul de Vest
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Suferința din lagărul de la Oranki
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Viața și moartea în lagărele sovietice
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Capturarea și drumul spre lagăr
- seria 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial
- seria Arădenii în Al Doilea Război Mondial
