Dictatorii au lăsat dâre groase și lungi în istorie, provocând la reflecție și dezbatere pe aceia care vor să înțeleagă mecanismele care i-au determinat să aleagă soluții dezastruoase, în total dezacord cu realitatea existentă. Mai ales, în momentele decisive, în care era vorba nu doar de pierderea puterii ci chiar a vieții, au ales total greșit, dând dovadă de cecitate politică.
Dar, să exemplificăm prin trei personaje, foarte cunoscute din istoria Europei, dictatori din epoci diferite, care prin indiferența, cecitatea, autosuficiența lor și-au provocat chiar moartea, dincolo de dispariția sistemului lor de putere. Între cele trei personaje sunt multe asemănări care permit concluzii generale.
Primul este regele Ludovic al XVI-lea, care a domnit în mod absolutist în Franța între anii 1774-1792, erau ani în care se acumulaseră numeroase contradicții în societatea franceză care își cereau rezolvarea.
Tensiunile au fost amplificate spre sfârșitul anilor 8o și de seceta care a declanșat foametea. Tensiunea în societate a atins cote maxime în 1789 și amenința cu o explozie socială. În aceste condiții curtea regală petrecea la Versailles, o ținea în baluri și recepții fastuoase, amfitrioană fiind regina Maria Antoaneta, iar preocuparea predilectă a regelui era vânătoarea. În jurnalul pe care îl ținea zilnic, regele care fusese la vânătoare, a notat la sfârșitul zilei de 14 iulie: „Rien”. Adică nimic deosebit nu se întâmplase în acea zi. Și tocmai în acea zi caldă de vară poporul răsculat al Parisului dărâmase zidurile Bastiliei eliberând deținuții politici încarcerați acolo. A fost ziua care a declanșat Revoluția franceză ce avea să ducă la o totală răsturnare a valorilor lumii feudale și la instaurarea Republicii. Regele însuși avea să piară prin ghilotinare la 21 ianuarie 1793, același instrument avea să-i provoace moartea și reginei Maria Antoaneta.
Al doilea personaj este Nicolae al II-lea, țarul autocrat al Rusiei, care a domnit peste cel mai mare imperiu terestru al lumii între 1894-1917.
Era considerat unsul lui Dumnezeu și nu răspundea pentru faptele sale decât în fața celui Atotputernic. Cea mai dezastruoasă decizie a sa a fost aceea de a declara război Austro-Ungariei și Germaniei, intrând astfel într-un conflict militar care va duce la milioane de ruși morți, la foamete generalizată și tensiuni sociale care amenințau cu explozia socială. La jumătatea lunii februarie a anului 1917 lumea Petrogradului fierbea, magazinele de alimente se goliseră, combustibilul era pe sponci, muncitorii erau în grevă. În aceste condiții, fără nici un fel de grijă, țarul a părăsit capitala, Petrograd, plecând la Marele Cartier General de la Moghilev, lăsând răspunderea guvernării țarinei Alexandra. Imediat, a doua zi, în 23 februarie se declanșează în oraș o mare demonstrație la care participă mai ales femeile, care cereau pâine, căldură și pace. Tot în acea zi, deși fusese informat de evenimente, țarul scria de la Moghilev țarinei pentru a-i da informații despre starea copiilor care se îmbolnăviseră de rujeolă. În zilele următoare demonstrațiile capătă amploare, alăturându-se protestatarilor și unități ale garnizoanei militare. „Ce rușine” a fost reacția țarului la aflarea evenimentelor. În atari condiții guvernul demisionează și conducerea este preluată de un Comitet provizoriu revoluționar care a cerut abdicarea țarului, lucru ce s-a și întâmplat la 2 martie 1917. Țarul a fost exilat până la urmă în orașul Ekaterinburg din Siberia, unde a și fost împușcat, împreună cu soția și cei cinci copii.
Ultimul dintre exemple este Nicolae Ceaușescu, dictatorul comunist al României, care s-a aflat la conducerea statului între 1965 și 1989.
În cursul anilor a acumulat o putere discreționară, hotărând în cerc restrâns, sau de unul singur, având alături soția, Elena Ceaușescu. Partidul Comunist al cărui conducător era, instituțiile statului supunându-se cu maximă obediență la măsurile luate. Poate cea mai dezastruoasă dintre acestea a fost hotărârea de a plăti în avans toate datoriile acumulate la marile bănci internaționale. Aceasta a condus la penurie de alimente, la deficit de energie, la anularea libertăților civice etc. Dar măsurile luate au condus la o tot mai mare nemulțumire a populației, manifestată prin nesupunere la locul de muncă, proteste colective anihilate cu forța militară, disidențe individuale.
Înspre iarna anului 1989 fierberea în societate a atins cote maxime și inevitabilul s-a declanșat în 16 decembrie la Timișoara în cursul unui protest în favoarea pastorului protestant, Laszlo Tokes. În 17 decembrie demonstrația a fost combătută cu gloanțe rezultând zeci de morți și numeroși răniți. Ca urmare protestele se amplifică și se răspândesc și în alte orașe. Nesesizând amploarea evenimentelor, dictatorul hotărăște să plece, în 18 decembrie, în Iran într-o vizită oficială. Conducerea statului a lăsat-o în mâinile soției. După reîntoarcerea din Iran și-a dat seama de gravitatea situației, dar a fost prea târziu și la 22 decembrie a fost alungat de la putere de masivele proteste ale populației Bucureștiului. Tot ce a creat el până atunci s-a prăbușit ca un castel de cărți de joc. El însuși plătind cu viața, fiind împușcat la Târgoviște, împreună cu soția, în ziua de 25 decembrie.
În inconștiența lor, bazându-se pe omnipotența și omniștiența, pe care singuri și le-au acordat, dictatorii dintotdeauna au comis acte total rupte de realitatea în care evoluau, iar consecințele aveau să afecteze întraga societate, ei înșiși plătind cu propria viață.
