Prizonierii din războaiele civile
Un capitol aparte al acestui serial am dedicat tratamentului aplicat luptătorilor capturați în cursul războaielor civile, care au avut loc în Europa, începând cu epoca modernă, până după Primul Război Mondial. Prizonierii din războaiele civile nu erau apărați de nici un fel de reglementări, ei fiind considerați înafara legii, trădători, de către fiecare tabără și, prin urmare, li se putea aplica orice tratament, care a variat însă mult, în funcție de umanismul celor implicați, sau dimpotrivă de ura de care erau animați beligeranții. Războaiele cu un puternic conținut ideologic au fost cu atât mai crude. Au existat și numeroase cazuri în care prizonierii au fost reconvertiți și au luptat apoi în tabăra adversă. În general războaiele civile au fost mai crude, mai barbare pentru că apelau la sentimente și instincte și pentru că inamicul era dinăuntru, din apropiere, ușor identificabil și abordabil militar. Răul era lângă tine și putea fi smuls cu ușurință.
Camere reutilizabile ale morții
Războiul civil declanșat în timpul Revoluției Franceze dintre regaliști și republicani, a cunoscut la rândul lui orori greu de imaginat. În timpul retragerii din fața micului port Granville a celor 30.000 de rebeli vendeeni, pe tot drumul de 200 km aceștia au căzut pradă tuturor nedreptăților și violențelor. Peste 15 mii au murit pe străzile din La Mans.
Au pierit de frig și foame, au fost prădați, supuși violurilor și vânați fără milă de forțele republicane. Cei care au ajuns la Loara au găsit pădurile baricadate și bărcile arse. Luptătorii lor au fost despărțiți și uciși. În primăvara lui 1794, ofițerii republicani francezi din Nantes aveau de ucis atât de mulți rebeli din Vandeea încât nu știau cum să o facă. Dezlănțuiseră „coloanele infernale”, îi înfometaseră și masacraseră pe prizonieri și îi împușcaseră cu miile. Însă nu era de ajuns. Atunci le-a venit ideea înecării. Nantes era un port de sclavi la Atlantic și o flotă de corăbii mari și goale le era la îndemână. Prin scufundarea în râu în timpul nopții a corăbiilor, apoi prin reîncărcarea acestora, inventaseră un sistem eficient și ascuns de camere
reutilizabile ale morții. Acestea erau teribilele înecări. (Norman Davies, O istorie a Europei, p. 611)
Brutalitate generalizată
În Imperiul Austriac situația din preajma revoluțiilor din 1848 era deosebit de complexă pentru că deșteptarea națională a provocat sciziuni între diferitele părți ale imperiului. Mai ales în țările coroanei maghiare, contradicțiile naționale s-au manifestat și mai virulent pentru că acolo ungurii căutau să-și impună voința cu forța. Împăratul Austriei Franz Iosif era și regele Ungariei, însă între cele două, părți ale imperiului a intervenit un conflict iremediabil care va conduce la despărțire totală. Revoluționarii maghiari voiau libertatea de sub jugul austriac, spuneau ei, dar același lucru îl voiau și sârbii, românii, bulgarii, slovacii numai că ungurii le refuzau acest deziderat. Armata Împăratului-Rege era alcătuită din ofițeri aparținând diferitelor etnii care au jurat loialitate conducătorului suprem al oastei.
Sârbii au proclamat Voievodina, regiunea în care locuiau în majoritate relativă alături de multe alte naționalități, autonomă în martie 1848. Aceasta a dus la un război civil în regiune și astfel, la Novisad, au început lupte sângeroase; sârbii și ungurii au pus mâna pe arme.
„Cel mai ciudat dintre toate războaiele, un război în care, deși inamice, ambele tabere fluturau același steag. Foarte mulți oficiali credeau că majestatea sa era de partea lor; alții erau naționaliști maghiari sau sârbi; majoritatea era dispersată și confuză. Deși mulți combatanți au pus mâna pe arme, fără prea mare tragere de inimă, războiul din sud s-a
transformat totuși într-un conflict de o brutalitate generalizată. În extraordinarul mozaic al Banatului (…) unde sârbii, ungurii, românii, nemții, slovacii și bulgarii, de confesiune catolică, ortodoxă sau protestantă trăiseră în pace vreme de secole, oamenii se măcelăreau unii pe ceilalți în numele etniei”. (Misha Glenny, Balcanii, p. 76)
Trupele maghiare au zdrobit rebeliunea, masacrând aproximativ 300 de sârbi în orșul Becej, apoi au mărșăluit prin provincie în toamna anului 1848, incendiind satele sărbești în timp ce aceștia răspundeau cu ambuscade. (Richard J. Evans, Goana după putere, p. 249).
Exemplu peremptoriu: Ioan Buteanu
Trimisul guvernului maghiar în Voievodina, Petar Cernoievici, care era sârb, a înființat instanțe judecătorești sumare care au condamnat mulți sârbi la moarte și chiar a spânzurat câteva zeci. Sârbii din Kikinda s-au revoltat declanșând o serie de conflicte sângeroase. Sârbii i-au linșat atât pe ungurii cât și pe sârbii care se declaraseră loiali Budapestei. În replică regimentele maghiare au lansat atacuri în orașele și satele din Voievodina. Regimentele graniței militare care trebuiau să apere Imperiul de atacurile din exterior erau atrase în lupte de către toate taberele: Unele regimente croate și sârbești luptau alături de unguri împotriva sârbilor. Pentru a-i înfrânge pe unguri, austriecii au apelat la naționalismul croat și sârb împotriva Budapestei. Astfel, Jelacici, banul Croației a pornit ofensiva împotriva ungurilor, dar croații prost înarmați au pierdut în bătălia de la Pakozd, din 29 septembrie 1848. În acest timp, în Croația și Slavonia au izbucnit războaie ale țărănimii.
Revoluția de la 1848/1849 din Imperiul austriac a fost una plin de contradicții, una în care au luptat în tabere diferite, dar care se schimbau după împrejurări, oameni cu simțul loialității față de împărat și rege. În Transilvania românii lui Avram Iancu luptu împreună cu germanii de partea împăratului de la Viena cu cruzimea specific reoluționară. Ungurii au omorât mulți români făcuți prizonieri, exemplul peremptoriu fiind spânzurarea tribunului Ioan Bueanu la Iosășel-Arad, făcut prizonier de armata lui Hatvany dar și românii au săvârșit la rândul lor ucideri printre maghiarii capturați precum s-a întâmplat la Abrud.
Războiul dintre Austria și Ungaria din timpul Revoluției din 1848-1849 s-a încheiat cu înfrângerea armatei maghiare cu ajutorul rușilor și cu luarea unui mare număr de prizonieri. Dar, dacă pentru armatele țarului învinșii erau considerați prizonieri de război și au avut parte de un tratament adecvat, pentru austrieci aceștia era trădători iar principalele căpetenii ale armatei revoluționare maghiare au fost condamnate la moarte și executate la Arad, în 6 octombrie 1949. Din ordinul generaluli austriac Haynau două mii de civili și militari care lupteseră de partea maghiară au fost întemnițați alți 500 de foști ofiței habsburgici dintre care 24 generali chezaro-crăiești u fost deferiți tribunalelor militare ca trădători. Aproximativ patruzeci de ofițeri au fost executați, ceilalți primind condamnare la temniță grea. Se apreciază că execuțiile capitale au fost în număr de 120. (Paul Lendvai, Ungurii, p. 251)
Fără milă
Războiul civil din Rusia, pornit ca urmare a revoluției din martie 1917, dar mai ales a loviturii bolșevice din octombrie al aceluiași an, a prilejuit o luptă pe viață și moarte între taberele ostile ale roșiilor, albilor, independentiștilor. În războiul civil și-au pierdut viața mai mulți ruși decât în primul Război Mondial. Între octombrie 1917 și octombrie 1922 au murit un număr de 875. 818 oameni care au luptat în forțele armate. (circa 13% dintre cei mobilizați). În același timp se estimează că forțele albgardiste au pierdut 250 mii oameni. În acest conflict era greu de făcut o estimare a numărului morților dintre cei luați prizonieri, însă este dovedit că ambele tabere se purtau fără milă cu nefericiții capturați din tabăra adversă. Nu mai puțin de 34 mii oameni au murit probabil în drum spre lagărele de concentrare. (Niall Ferguson, Marele Război, p. 333)
Ofițerii albi căzuți prizonieri erau adeseori torturați. Albii i-au executat și ei pe mulți dintre comandanții și comisarii capturați, dar nu există dovezi că ar fi recurs la tortură. S. S. Kamenev, comandant al Armatei Roșii, a ordonat „să nu se ia prizonieri” cu prilejul respingerii unui atac al cazacilor de pe Don: „Ofițerii albi răniți sau capturați trebuie să fie nu doar împușcați mortal, ci și torturați în toate felurile posibile”. Ofițerilor li se băteau în umeri atâtea cuie câte stele aveau pe epoliți; li se crestau medalii pe piept și vipuști pe picioare. Organele genitale le erau tăiat și îndesate în gură. (Niall Ferguson, Marele Război, p. 335).
În timpul luptelor de o cruzime extremă soldații din Armata Roșie îi împușcau pe ofițerii albi capturați, iar soldații din armatele generalilor contrarevoluționari îi omorau pe bolșevici. Torturarea celor capturați era o procedură frecvent întâmplată în ambele tabere. „Baronul Roman von Unghern-Sternbergun, comandant al albilor care opera în inima Siberiei a devenit vestit pentru relele tratamente aplicate prizonierilor roșii. În același timp, Bela Kun care s-a întors din Ungaria ca să ocupe funcția de comisar politic al Roșiilor, va ajuta la executarea a mii de prizonieri albi în Crimeea, care se predaseră după ce li se promisese în mod explicit că viața le va fi cruțată.” (Robert Service, Sânge pe zăpadă, E. Polirom, p. 289)
Generalul Kolceak, comandantul alb al Siberiei, a ordonat ca prizonierii din Armata Roșie să fie împușcați, spânzurați sau îngropați de vii. Numai în regiunea Ekaterinburg, oamenii lui Kolceak au executat circa 25 mii de persoane. (Robert Gervarth, Cei învinși, Kronika, p. 117).
În total se consideră că până în 1921 au dezertat din Armata Roșie 4 milioane de militari. Din acest motiv s-a creat Comisia Centrală Temporară pentru combaterea dezertării. În doar șapte luni din 1919, 95 mii oameni au fost găsiți vinovați de dezertare, dintre care 4000 au fost condamnați la moarte. Troțki a cerut pedepsirea fără milă a dezertorilor și ambuscaților „Nici o milă pentru dezertori și ambuscați” (Niall Ferguson, Marele Război, p. 335)
Lenin a cerut și el întărirea disciplinei și pedepsirea dezertorilor și prinșilor de război. Dar, în mod surprinzător, liderii bolșevici au fost cei care au pus capăt uciderii prizonierilor, Troțki însuși a semnat un astfel de ordin. Dar, așa cum spune Niell Ferguson, probabil că acest ordin „sugerează că practica împușcării albilor capturați era generalizată”. Și totuși crimele vor continua să existe. La 28 iulie 1920, cu puțin timp înainte de asaltul final împotriva armatelor lui Vranghel, Stalin telegrafia lui Troțki, probabil răspunzând unor instrucțiuni anterioare ale acestuia:
„Pregătim un ordin de exterminare a tuturor membrilor corpului ofițeresc al armatei lui Vranghel, ordin care va fi pus în aplicare în momentul declanșării ofensivei generale”. (Richard Pipes, Scurtă istorie a revoluției ruse, p 253)
Amintiri care bântuie
Britanicii au fost trimiși la Arhanghelsk și Murmansk pentru a preveni trecerea proviziilor spre guvernul comunist. Despre atmosfera de oroare ce exista acolo povestește un ofițer marinar britanic, Tom Spurgeon:
„Când eram acolo am cunoscut un ofițer rus care vorbea englezește mai bine decât mine. Într-o zi, ne plimbam împreună, discutând, cum făceam întotdeauna, despre modul de viață occidental. Fără să ne dăm seama, am ajuns într-un parc, unde se aflau mai mulți soldați și disidenți, inclusiv femei și copii. Când au văzut că ne apropiem, civilii s-au aliniat cu toții. Apoi, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, ofițerul cu care discutam a mers pe lângă cei aliniați și i-a împușcat pe rând în spate. Pe urmă s-a întors pe lângă șirul lor și dacă unul mai respira, îl împușca în cap. Pentru el era ca și cum ar fi luat micul dejun. Erau acolo și femei și copii mici, dar el nu părea deloc tulburat. Îmi amintesc doar unele dintre corpuri zvârcolindu-se pe pământ. N-am să uit niciodată. Amintirile mă bântuie și acum”. (Martin Sixsmith, Rusia un milieniu de istorie, E. Humanitas, p 232)
Pe frontul de nord vest unde acționau armatele lui Iudenici în înverșunarea cu care se desfășurau luptele nu mai ținea cont deloc de milă sau de lege.
„Dintr-o vilă au fost scoși cu forța niște comuniști înverșunați. Au fost împușcați imediat sau bătuți până la moarte cu o pușcă. Nu caută milă, nici nu o primesc. E limpede că oponenții sunt dușmani de moarte”.
(Aapo Roselius, Estul sălbatic, p 309)
Niciun prizonier nu a fost cruțat
Generalul Kornilov a ordonat în mod expres ca niciun prizonier să nu fie cruțat în timpul luptelor din stepa Donului. Letonul Eduard Dune, care lupta în armata bolșevică, relatează că atunci când trebul cu care se deplasa a oprit între două stații a văzut trei cadavre legate de stâlpi de telegraf. Cadavrele erau acoperite cu sânge, doar în izmene și maiouri în în dungi marinărești. Fără bocanci. Tot el își amintea despre cele întâmplete răniților săi după bătălia de la Lihaia:Localnicii au arătat spre un dâmb în depărtare, „Acolo e o groapă comună cu oameni de-ai voștri”. Fără răniți și fără prizonieri, numai morții. „Ofițrii nu iau prizonieri”. Generalul Kornilov ordonase în mod expres ca niciun prizonier să nu fie cruțat. (Antony Beevor, Rusia, p 164)
Crime împotriva prizonierilor s-au întâmplat pe toate fronturile din Rusia în timpul războiului civil efectuate de toate părțile împlicate: bolșevicii, albii, monarhiști, naționaliști ucrainieni etc se întreceau în răzbunări. Un exemplu de încrâncenare ucigașă este cel al ucraineanului Nestor Mahno, un ataman anarhist care lupta concomitant cu naționaliștii ucrainieni ai lui Petliura, cu albii naționaliști ruși și cu trupele Armatei Roșii., Soția lui Mahno povestea cum în urma unei bătălii „70-75 dintre flăcăii noștri au luat prizonieri 450-500 de dușmani, iau omorât pe aproape toți comandanții lor și au luat o mulțime de puști, cartușe, mitraliere, căruțe și cai”. (Antony Beevor, Rusia, p 253)
Masacre reciproce în Finlanda
Războiul civil din Finlanda dintre trupele bolșevice și cele naționaliste ale generalului Mannerheim a fost deosebit de violent și a implicat masacre reciproce. De pildă, în martie 1918, când trupele contrarevoluționare ale lui Mannerheim au cucerit capitala roșie a Finlandei, orașul sudic Tampere, acestea au făcut prizonieri și au executat peste 10.000 de soldați roșii, în timp ce alții au murit din cauza subnutriției în lagărele de prizonieri improvizate. (Robert Gervarth, Cei învinși, p 126).
În cursul bătăliei de la Vâborg, cu puțin timp înainte ca Albii să ocupe orașul, Gărzi Roșii în stare de ebrietate au împușcat un grup de 30 de deținuți. Multe victime au provenit din clasa mijlocie și au fost măcelărite în casele lor. Răzbunarea albilor a fost însutit de cruntă, aproximativ 1200 de prizonieri ruși și finlandezi au fost executați, iar alții 800 au murit din cauza condițiilor cumplite din lagărul aflat înafara orașului. „Când am ajuns în Lappeenranta, Strombergg împușca prizonieri”, își aduce aminte
Ilmari Vartiainen. Epurarea generală a durat aproximativ o săptămână și i-au căzut victime în jur de 500 de soldați ai Gărzilor Roșii. În amplasamentul principal de execuție, aflat în fortăreața Lappeenranta, s-a săpat o groapă comună, la marginea căreia erau aduși condamnații pentru a fi executați direct acolo.Evert Wallenius, care fusese paznic la închisoare a spus:
„Noi paznicii îi spuneam locului ăluia „Zona Craniului”, căci mereu împușcau acolo noaptea grupurile cele mai numerase. Paznicii de acolo erau cei care trăgeau paiul mai lung. Ei luau dimineața hainele de pe morți să îi îngroape. Împușcații erau îngropați în izmene, cînd li se săpa mormântul, o adâncitură de vreo 2,5 metri, arătau toți ca o stivă de lemne”.
Conform unor studii Stromberg și Serenius împușcau prizonierii din proprie inițiativă și din plăcere După sfârșitul războiului, Vaino Stromberg nu numai că nu a fost condamnat pentru atrocitățile înfăptuite ci a fost promovat căpitan. (Aapo Roselius, Oula Silvennoinen, Estul sălbatic, E. Lebăda neagră, p. 37)
Teroarea, formă de război
În timpul expediției finlandezilor spre Aunus împușcarea prizonierilor a devenit atât de obișnuită încât Gunar von Hertzen, comandantul avangardei finlandeze, a trebuit să intervină interzicând soldaților să execute prizonieri din proprie inițiativă. Dar procedura brutală aplicată nu ținea cont de nici o lege sau practică de război. Teroarea a fost o formă de război de la început până la sfârșit. Conducerea trupelor libere finlandeze și-a elaborat propriul sistem de represalii fără ca cineva să se amestece. În total în cele patru luni de lupte în conflictul finlandez au murit 40.000 de oameni, dintre care 12.500 au fost prizonieri bolșevici.
Execuția prizonierilor de război a fost o practică și în timpul luptelor pentru independența țărilor baltice.Trupele libere finlandeze aflate în Estonia au comis aceleași acte de teroare precum în războiul civil din Finlanda, unul dintre comandanți, Hans Kalm fiind promotorul acestora. Ordinul lui Kalm era să nu se ia prizonieri iar evreii să nu se cruțe. Una dintre cele mai mari execuții în masă a avut loc la primăria din Narva. Finlandezii care au intrat în oraș i-au capturat și pe finlandezii care au luptat în Armata Roșie și 27 bărbați au fost aliniați și împușcați. (Estul sălbatic, p 144).
Nici în Letonia nu a fost altfel. Soldații roșii procedau exact la fel cu oponenții lor. În 19 martie 1919, la ora două după masă, batalionul rus al principelui Anatol von Lieven a pătruns în Mitau. Pe străzi se vedeau urmele terorii roșii. Înainte de a se retrage, Roșii au apucat să împuște zeci de prizonieri germani baltici din închisoarea orașului, (Estul sălbatic, p 180)
Atrocități în Războiul civil spaniol
În războiul civil spaniol (1936-1939) se luptau pe de o parte brigăzile republicane, de extremă stângă, sub comanda guvernului legitim, iar de cealaltă parte armata naționalistă spaniolă (falangistă), susținătoare a extremei drepte. Crimele și masacrele între beligeranți au fost de o înspăimântătoare cruzime, prefigurând parcă ceea ce avea să se întâmple curând în
restul Europei.
Majoritatea atrocităților republicane au fost comise de bande ucigașe. Au fost ucise aproximativ 283 de călugărițe, câteva fiind violate înainte de execuție, deși atacarea femeilor era rară în Spania republicană. În provincia Ciudad Real, mama a doi iezuiți a fost omorâtă îndesându-i-se un crucifix pe gât. Parohul din Torrijos a fost biciuit, încoronat cu spini, forțat să bea oțet și pus la stâlp, apoi împușcat, nu crucificat. Episcopul de Jaen a fost asasinat împreună cu sora lui în fața a două mii de oameni, călăul fiind o milițiancă feroce, cunoscută sub numele de la Pecosa (Pistruiata). Unii preoți au fost împușcați de vii, altora li s-a tăiat urechile. La Ronda 512 oameni au fost aruncați de vii în cheile care despart orașul. Cu totul se pare că stânga a asasinat aproximativ 55 mii civili, între care 4000 femei și câteva sute de copii. Sigur, între cei uciși se aflau mulți luptători pe front.
Crimele naționaliștilor au fost la o scară la fel de mare. Arestările aveau loc noaptea și împușcăturile pe întuneric, uneori după tortură. Biserica insista ca toți să fie mai întâi spovediți (! ) și aceasta îngreuna asasinatele secrete. Dar, au existat atrocități cumplite: un bărbat a fost întins în formă de cruce și i s-au tăiat mâinile și picioarele în timp ce soția sa a fost forțată să privească. Ea a înebunit. Preoții care încercau să intervină erau împușcați.
Cea mai cunoscută victimă a naționaliștilor a fost poetul Garcia Lorca, al cărui cumnat era primarul socialist al Granadei. El a fost împușcat în jurul zilei de 18 august 1936, dar mormântul nu i s-a găsit niciodată. În aceeași lună au fost omorâți în oraș 571 de oameni. O estimare contemporană oficială a crimelor naționaliștilor arată aproximativ 8000 în zona Granada, 7-8000 în Navarra, 9000 în Sevilla, 9000 în Valladolid, 2000 în Saragosa, 3000 în Baleare. În primele 6 luni ale războiului naționaliștii au ucis numeroși soldați, șase generali, un amiral și practic toți deputații Frontului Popular pe care i-au prins, guvernatori, doctori și directori de școli, aproximativ 50.000 în total. Desigur că majoritatea celor uciși erau luptători ai taberei adverse. (Paul Johnson, O istorie a lumii, p 322-323)
Încheiem periplul nostru prin istorie cu constatarea că ceea ce s-a întâmplat în cursul mileniilor nu a fost ca învățătură, pentru că violențele oamenilor contra semenilor au continuat și se întămplă și în prezentul nostru.
Foto: rol ilustrativ / sursa: Google
Vezi și:
- SERIA Prizonierii în istorie
- SERIA AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
