De ce Iugoslavia a avut un sfârșit atât de tumultuos și violent? Încercăm să răspundem pornind de la originea fenomenelor distructive, perturbatoare care au format caracterele oamenilor, de la interferențele culturale ocazionale și de durată, de la interesele dinafara regiunii care au întreținut conflictele. Pentru celebrul istoric Arnold Toynbee era evident că sursa conflictului se află înafara regiunii: „Introducerea formulei occidentale (a principiului naționalismului) printre acești oameni -scria el în 1922 – a dus la masacru (…) Asemenea masacre nu sunt decât forma extremă a luptei naționale dintre vecini reciproc indispensabili, instigați de această idee vestică fatală”.
Ideea națională, devenită armă de spargere a federației, este susținută și de un foarte bun cunoscător al Balcanilor, Mark Mazover, care face apel la istorie pentru a explica evenimentele recente: „Purificare etnică – în Balcani în intervalul 1912-1913, în Anatolia între 1921 și 1922, sau în fosta Iugoslavie între 1991 și 1995 – nu a fost așadar erupția spontană a urii primitive, ci utilizarea deliberată a violenței organizate împotriva civililor de către trupe paramilitare și unități armate; ea reprezintă forța extremă cerută de naționaliști pentru a distruge o societate care, altfel, era capabilă să ignore obișnuitele diferențe de clasă
și etnie.” (Mark Mazower, op. cit. p. 179)
Considerăm însă că reducționismul național nu este suficient pentru înțelegerea fenomenului Balcanic.
Țesătura de contradicții era mult mai complexă, fiind alcătuită din elemente care uneori se excludeau iar alteori se întresețeau. Ivo Andrici, celebrul scriitor bosniac, se exprima astfel înaintea dizolvării Iugoslaviei. „Triada tragică, islamism,
catolicism, ortodoxie ale cărei iubiri, erau atât de îndepărtate și ale cărei dușmănii atât de apropiate. Musulmanii priveau spre Istambul, sârbii spre Moscova și croații spre Vatican. Acolo le erau iubirile. Aici le era ura”. În nuvela „Domnișoara”, Ivo Andrici se pronunță în felul următor despre locuitorii din Bosnia, el însuși fiind bosniac:
„Adepți a trei religii principale, ei se urăsc între ei, de la naștere până la moarte, visceral și orbește, transmițând această ură lumii de dincolo pe care și-o închipuie ca pe propriul triumf, propria glorie și ca pe o înfrângere rușinoasă a vecinului de altă credință. Se nasc, cresc și mor în ura aceasta, în această repulsie de-a dreptul fizică față de vecinul care nu le împărtășește credința, petrecându-și adesea întreaga viață fără a avea prilejul să-și exteriorizeze acest dezgust cu toată puterea și toată oroarea. Dar, dacă la vreun eveniment important, ordinea e tulburată, rațiunea și legea sunt suspendate pentru câteva ore sau câteva zile, hoarda aceasta, sau mai bine zis câțiva inși din mijlocul ei, profită de ocazie și se năpustește asupra orașului, altfel
cunoscut pentru curtoazia șlefuită ce-i conduce viața socială și pentru vorbele sale frumoase.
Ura aceasta îndelung stăpânită și setea ascunsă de distrugere și violență, care le dominau în străfunduri sentimentele și gândirea, explodează la suprafață: ca niște flăcări care au căutat îndelung și au găsit, în sfârșit, cu ce să se alimenteze, ele năvălesc pe străzi și le iau în stăpânire, scuipând, mușcând, făcând totul praf, până când sunt stăvilite de o forță superioară ori până când furia lor se consumă și se epuizează de la sine”. (Emir Kusturica, „Unde sunt eu în toată povestea asta”, p. 214)
Iată deci un alt factor de extremă divergență care a condus la confruntare. Separația religioasă în religii și culte care se excludeau nu s-a atenuat în epoca comunistă, ateistă. Aceasta cu toate că religiozitatea oamenilor nu era fanatică iar fundamentalismele nu își aveau loc în Balcani, totuși amintirea conta în conștiințele dezlănțuite.
Mulți alți oameni de cultură explică și își explică cu regret prăbușirea Iugoslaviei, așa cum o face și Slovenka Drakulici, în romanul „N-ar face rău nici unei muște”, din 2008:
„De abia acum pot înțelege cât de ușor este să începi un război în absența faptelor reale. Un război nu izbucnește din senin; după cum s-a văzut în Iugoslavia, el trebuie pregătit. Conducătorilor politici le este ușor să folosească imagini cum sunt cele pe care mi le aminteam eu, să folosească memoria afectivă a oamenilor și să se bizuie pe ea pentru a clădi ura. Pentru că în societățile totalitare, în care nu există istorie adevărată, fiecare persoană are, în propria sa memorie, o colecție de asemenea imagini, ceea ce devine periculos, dacă nu are mai mult decât atât. Conducătorii politici pot apela la astfel de imagini, le pot combina cu mitologia populară și pot declanșa diverse stări emoționale, făcând la nesfârșit propagandă la televizor. E greu să te aperi de asemenea propagandă, dacă nu există o istorie comună în care cred toți. Sub presiunea emoțiilor, stratul subțire de raționalitate se prăbușește ușor”.
Un gând asemănător transmite și un editorialist al ziarului sârb „Vreme”, care scria după destrămarea Iugoslaviei:
„Răzbunare sau iertare. Amintire sau uitare. Aceste provocări postbelice nu sunt abordate niciodate potrivit justiției divine: va fi mai multă răzbunare nedreaptă și iertare nemeritată. Deja politica amintirii și a uitării nu este urmată într-un mod care ar sluji păcii și stabilității. Sârbii ar vrea să uite exact acele lucruri pe care croații și bosniacii ar vrea să și le amintească – și viceversa. Dacă, din întâmplare, ambele părți își amintesc același eveniment, este o crimă pentru unii și o faptă eroică pentru ceilalți” (Keith Lowe, Continentul barbar, Kronica, p. 473)
Iugoslavia a intrat în disoluție pentru că în timpul existenței sale nu s-a reușit formarea și dezvoltarea unei conștiințe iugoslave comune. Abia 10 la sută dintre cei chestionați la ultimul recensământ din fosta federație s-au declarat iugoslavi. După 40 de ani, aflați sub sloganul „Unitate și Frăție”, utilizat chiar în exces, s-a trecut la spargerea a ceea ce s-a dovedit până la urmă o utopie, pornită încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea de intelectualii croați.
În timpul lui Tito s-au făcut eforturi considerabile pentru unitatea de gândire iugoslavă. De la scriitorii pe care i-am menționat și mulți alții alături de ei, până la artiști celebri din domeniul muzicii și filmului, cu toții au militat, sub impulsul autorităților, pentru visul iugoslav: Emir Kusturica, ortodox, din Sarajevo, regizor, actor și muzician a fost poate cel mai cunoscut; Ivo
Andrici, celebrul laureat al premiului Nobel pentru literatură, originar din Bosnia-Herțegovina; Lepa Brena, cântăreață cu reputație europeană, musulmană bosniacă, declarată iugoslavă, s-a impus cu celebrul cântec„ Iugoslovenka” și tot Lepa Brena cântă cu Miroslav Ilici „Zivela Iugoslavia”; Goran Bregovici, catolic, ce se declară iugoslav, originar din Sarajevo; Zdravko Colic cu al său „Druze Tito” și cel mai cunoscut cântec „Od Vardara pa do Triglava” și mulți alții, de religii diferite cântau Iugoslavia pe stadioane în fața a zeci de mii de oameni extaziați. Filmele cu partizani: Kozara (1962); „Bătălia de la Sutjeska”, „Walter apără Sarajevo”, „Bătălia de pe Neretva”, în care participau toate etniile din Iugoslavia induceau sentimente de solidaritate în statul condus de Tito, el însuși un factor unificator. Cu toate acestea, până la urmă construcția statală iugoslavă s-a prăbușit lăsând în urmă păreri de rău, amintiri plăcute dintr-un film ce s-a dovedit ficțiune.
Pentru a explica fenomenul complex al disoluției statale apelăm la un politolog celebru, Robert D. Kaplan:
„S-a dovedit încă o dată că faptul că extinderea alfabetizării și clasele de mijloc pe cale de a se naște nu atenuează neapărat conflictele etnice ci le pot accelera, intensificând competiția pentru status și acumularea economică, într-un sistem politic din ce în ce mai bogat și mai dezvoltat. Precedentele istorice sunt clare: Dezvoltarea economică și politică poate alimenta naționalismul și tribalismul. Asta este adevărat, mai ales atunci când apar așteptări dificil de satisfăcut, așa cum istoria Europei și cea a Imperiului Otoman ne arată în mod special”. (Robert D. Kaplan, Urzeala timpului, E. Humanitas, p. 166)
S-a confirmat încă o dată că sentimentele nu se învață ci se trăiesc, ele se transmit de la un individ la altul, de la o comunitate la alta, din generație în generație, indiferent că sunt naționale, religioase, de clasă, sau aspiraționale. Vor mai trebui să treacă mulți ani, o generație, poate două pentru ca amintirea celor întâmplate să se estompeze, să nu devină
subiecte în stare să genereze stări conflictuale. Se poate asimila trecutul atunci când „nu amintirea păcatelor noastre din trecut este cea care provoacă ură, ci modul în care ni le amintim”, cum spunea Keith Lowe.
Norbert Mappes-Niediek, publicist german, bun cunoscător al Balcanilor din timpul conflictului și post conflict, se pronunță astfel despre tragedia iugoslavă:
„Un deceniu de războaie, alungări, suferințe. Au meritat ? Nu, ar răspunde probabil majoritatea cetățenilor din cele șapte state desprinse din fosta Iugoslavie, dacă ar fi să întrebăm un colectiv reprezentativ – persoanele mai în vârstă, care au trăit evenimentele, dar și tineri, care nu cunosc decât epoca post-iugoslavă”.
Numai că, în absența unei societăți iugoslave care să-l reprezinte, un astfel de colectiv nu există. Întrebați fiind, oamenii care trăiesc în fiecare dintre fostele republici iugoslave despre cum își explică dispariția Iugoslaviei, răspunsurile sunt variate. Numai în Slovenia majoritatea examinează cu detașare memoria statului multietnic:
„A fost bine, binișor, foarte bine, e păcat de unele lucruri, dar până la urmă nu s-a mai putut. Însă chiar a fost bine? În schimb, dispariția Iugoslaviei este jelită în mod deschis de mulți contemporani din Serbia, Bosnia și Herțegovina, Macedonia de Nord și Muntenegru, ba chiar și din Croația – chiar dacă numai cu jumătate de gură și după a treia bere”.
Tim Judah, istoric și reporter pentru „The Economist”, dă o perspectivă optimistă asupra posibilității ameliorării sentimentelor
dintre popoarele balcanilor:
„Din Slovenia până la granița macedoneană cu Grecia, cei mai mulți oameni din regiune au încă multe în comun, chiar dacă nu vorbesc prea mult despre asta. În fiecare zi, legăturile dintre aceste țări, rupte în anii 90, sunt restabilite în liniște. Iugoslavia a dispărut de mult, în locul ei o „iugosferă” apare. Cultura și obiceiurile similare, vizibile în regiune sunt deasemenea evidente din afară – mai ales în diverse state ale Europei occidentale, unde oamenii cu origini balcanice organizează cluburi de cultură și evenimente comune”.
Oamenii obișnuiți se exprimă cu nostalgie atunci când li se amintește despre patria comună, Iugoslavia. Din comentariile la atât de popularul cântec „Od Vardara pa do triglava” transpar sentimente care cu greu pot fi ostoite de prezentul indus de despărțirea fraților. „O melodie frumoasă despre o țară care nu mai există”; „Putem doar să plângem și nimic mai mult”; „De fiecare dată când ascult melodia asta îmi dau lacrmile”; „Te iubesc Iugoslavia”.
Despre ceea ce gândeau oamenii la două decenii de la războaile din fosta Iugoslavie, un sondaj efectuat în 2016 dă niște rezultate surprinzătoare pentru cei care privesc dinafară evenimentele petrecute în spațiul iugoslav. La întrebarea adresată oamenilor din fostele state ale federației: „Credeți că destrămarea federației a dăunat țării voastre? s-a răspuns astfel:
„81% dintre sârbi cred că a dăunat; la fel au răspuns 72% dintre cei din Bosnia-Herțegovina, 65% dintre muntenegreni, 65% dintre macedonieni, 45% dintre sloveni. Doar croații cred în proporție de 23 % că nu a dăunat și 10% dintre kosovari cred la fel.”
Sloganul „Unitate și Frăție” nu a reușit fiind prea abstract și generalizator, el nu putea acoperi întreaga paletă de sentimente, contradicții și disensiuni dintre comunități, chiar dacă la nivelul indivizilor atmosfera era una de conlucrare, cu folos reciproc. Poate că de aici trebuia pornită politica de promovare a identității iugoslave. Dezvoltarea separată nu a fost benefică pentru nimeni, soluția mai potrivită ar fi fost, probabil, amestecul dirijat de la centru dintre culturi și oameni prin ștergerea diferențelor. Așa, Federația Iugoslavă rămâne doar un experiment în care forțele distructive au fost mai puternice decât cele integratoare.
Într-un roman un scriitor își poate permite să emită judecăți de valoare pe care istoricii nu le pot promova, fiind constrânși de canoanele meseriei.
Steve Berry, în romanul său „Răzbunare la Paris”, motivează astfel prin vocea unui personaj, ceea ce s-a întâmplat în
Iugoslavia sfârșitului de mileniu XX.
„După alegerile libere din1990, poporul sârb a votat pentru partidul socialist, în vreme ce oamenii din celelalte republici iugoslave au ales la conducere guverne prooccidentale. (naționaliste n.n.). Până la urmă Statele Unite au pornit un război cu Serbia. Totuși înainte de asta am urmărit cum politica globală slăbea treptat Iugoslavia, care la vremea aceea avea una din cele mai bune economii din Europa de est.
Războiul dintre americani și sârbi, împreună cu destrămarea Iugoslaviei, au distrus orice iluzie că o economie socialistă ar putea fi un lucru bun. (….) Agresiunile asupra Serbiei erau susținute masiv de presa centrală și de liderii influenți din întreaga lume. Atacurile au durat peste zece ani. Aproape toate astea au făcut să fie destul de ușor și mult mai ieftin să cumperi întreaga economie a fostei Iugoslavii.” (Steve Berry, Răzbunare la Paris, p. 143)
Sigur, toate amintirile, părerile, analizele cuprind în ele adevăruri care au frământat oamenii care au dorit să-și explice rațional fenomenul dispariției unui frumos stat numit Iugoslavia. S-ar putea ca rațiunea să depășească sentimentele de ură dobândite în cursul istoriei și o să prevaleze cooperarea în relațiile interumane, individul să fie pus deasupra națiunii, iar viața să conteze dincolo de deosebirile religioase, etnice, ideologice iar interesele comune să devină preponderente.
Privind istoria fostei Iugoslavii în perspectivitate, respectiv în complexitate și contextualitate, putem afirma că toate câte s-au spus sunt valabile pentru Balcani ca și pretutindeni altundeva. Cu deosebire că în peninsula cu atâtea interferențe și
acumulări de culturi și civilizații toate s-au desfășurat la cea mai mare intensitate, violență și brutalitate.
