Al Doilea Război Mondial| Prizonierii de război, privire comparativă | Crimele Germaniei naziste (6)
Războiul de anihilare din est
„Războiul din est o să fie deosebit de cel din vest, o să fie unul de anihilare”, le spunea Hitler generalilor săi într-una din conferințele ținute înainte de atacul asupra Uniunii Sovietice, din 22 iunie 1944. Și, într-adevăr, războiul împotriva Uniunii Sovietice avea să fie deosebit de crud, de nemilos, crimele împotriva soldaților Armatei Roșii fiind ceva obișnuit, la ordinea zilei. Faptele ce s-au întâmplat pe frontul de vest ar putea apărea, din această perspectivă, ca fiind pline de umanism și milă față de aproapele. Încă înainte de începerea campaniei din Rusia, înalții demnitari naziști preconizau moartea, prin înfometare, a circa 30 milioane de slavi estici pentru a ușura povara administrației germane și pentru a face loc colonizărilor ariene. Pornind de la acest precept execuțiile în rândul populației civile s-au ținut lanț în urma înaintării armatelor, ele fiind executate de așa numitele Einsattgrupe. În primul rând evreii au avut de suferit, apoi bolșevicii, comisarii, comuniștii, funcționarii etc
Relatările principalilor colaboratori ai Fuhrerului confirmă ordinele primite de a fi nemiloși cu dușmanul de la răsărit. Înainte de atacul împotriva Rusiei, Hitler a ținut o conferință, la 14 iunie 1941, cu toți comandanții și persoanele legate de Înaltul Comandament al Forțelor Armate (OKW) în legătură cu viitorul atac împotriva Rusiei. Generalul Franz Halder, șeful OKH (Statul Major al Armatei Germane de câmp), spunea, în cadrul procesului de la Nurnberg, că Fuhrerul a afirmat că
„metodele folosite în război împotriva rușilor vor trebui să fie diferite față de cele folosite în vest: El a spus că lupta dintre Rusia și Germania este o bătălie de tip rusesc. Și a mai afirmat că, întrucât rușii nu erau semnatari ai Convenției de la Haga, tratamentul prizonierilor de război nu trebuie să respecte articolele convenției. El a spus că așa numiții comisari nu trebuie să fie considerați prizonieri de război”.
Generalul Keitel (Șeful OKW) spunea și el că principala temă a lui Hitler a fost că
„aceasta e o bătălie decisivă între două ideologii și că acest fapt face imposibil să se folosească în acest război metodele pe care noi soldații le cunoaștem și care erau considerate a fi singurele corecte în conformitate cu legea internațională…” (Winston Churchill, Al doilea Război Mondial, E. Saeculum 1996, p.44)
Mareșalul Fedor von Bock oripilat de tratamentul aplicat prizonierilor
Doar câțiva ofițeri germani au protestat împotriva tratamentului abuziv aplicat prizonierilor sovietici, între aceștia era Fedor von Bock, comandantul Grupului de Armate Centru, care raporta în 20 octombrie 1941:
„Groaznică impresie mi-au lăsat zecile de mii de prizonieri care se îndreaptă spre Smolensk, păziți de o mână de soldați. Acești nefericiți se clatină pe picioare, complet epuizați și extrem de înfometați. Mulți s-au prăbușit pe drum, vlăguiți s-au morți. Armatele încearcă să găsească o soluție dar momentan nu-i putem ajuta” (Niall Ferguson, Războiul lumii, p 526)
Alfred Rosenberg a prevăzut că „o consecință evidentă a tratamentului politic și militar imprudent al prizonierilor va fi nu numai diminuarea dorinței de a dezerta ci și o teamă cu adevărat mortală de a nu cădea în mâinile germanilor”. Ofițerii Diviziei a 18-a Panzer au tras aceeași concluzie: „Soldaților Armatei Roșii le e mai frică să fie luați prizonieri decât să moară pe câmpul de luptă”. La fel, comandantul Diviziei Grossdeutschland, a făcut apel către oamenii săi să
„înțeleagă că rezultatul final al maltratării sau împușcării prizonierilor de război, după ce aceștia se predaseră în luptă, avea să fie o întărire a rezistenței inamicului, pentru că fiecare soldat al Armatei Roșii se teme de captivitatea în mîinile germanilor”.
Totuși, în general, ordinele împotriva împușcării lipsite de rațiune au fost ignorate de soldați. Într-adevăr practica uciderii prizonierilor a devenit o rutină: „Luăm niște prizonieri, îi împușcăm, toate în decursul unei zile de muncă”. (Niall Ferguson, Războiul lumii, p. 631).
Mareșalul Keitel aprobă deciziile lui Hitler
Neliniștile lui Bock și a altora asemenea lui, au fost rispite de insistența lui Hitler ca prizonierii de război să nu fie tratați ca soldați de rând ci ca dușmani rasiali și ideologici, iar subofițerii care se ocupau zilnic de ei nu trebuie să fie afectați de moartea lor. 61
În sentința dată feldmareșalului Wilhelm Keitel la procesul de la Nurenberg se spune că:
„Atunci când OKW-ul a emis, la 8 septembrie 1941, acele directive necruțătoare privind prizonierii de război, Canaris i s-a adresat în scris lui Keitel, atrăgându-i atenția că, în virtutea dreptului internațional, măsura n-ar fi nicidecum de competența SA-ului”.
Răspunsul la Memoriu se regăsește în următoarea rezoluție scrisă de mâna lui Keitel, datată la 23 septembrie și semnată de el:
„Opinii ce izvorăsc din concepțiile soldatului despre modul cavaleresc de ducere a războiului. Aici însă este vorba de desființarea unei întregi concepții despre lume. De aceea aprob măsurile și le sprijin”. (Joe J. Heydecker, Johannes Leeb, Procesul de la Nurnberg, Editura Orizonturi, p 391)
„Ordinul Comisarului”: orice comisar politic trebuie împușcat!
Ghidul de conduită al trupelor germane din Rusia, publicat la 19 mai 1941, cerea „măsuri nemiloase și viguroase împotriva incitatorilor bolșevici, trupelor de gherilă, sabotorilor, evreilor.” „Ordinul comisarului”, din 6 iunie, impunea ca orice comisar politic capturat să fie împușcat imediat. Justificarea era că
„este de așteptat ca prizonierii (germani n.n.) să fie tratați cu ură, cruzime și neomenie de toți comisarii politici, indiferent de grad. Să acționăm de acord cu regulile internaționale de război ar fi greșit și ar pune în pericol atât propria noastră securitate, cât și pacificarea rapidă a teritoriilor cucerite. Comisarii politici au inițiat metode barbare, asiatice de luptă. Prin urmare, ne vom ocupa de ei imediat, cu severitate maximă. Ca o chestiune de principiu, vor fi împușcați imediat”.
Înaltul Comandament al Wehrmachtului (OKW) a reiterat și el decretând că armata trebuie „să scape de toate acele elemente din rândul prizonierilor de război considerate forțe motrice ale bolșevismului”, ceea ce însemna că trebuiau predați Einsatzgrupelor SS pentru execuție. (Niall Ferguson, Războiul lumii, p 525)
Șeful OKW, feldmareșalul Wilhelm Keitel, s-a exprimat cât se poate de explicit despre soarta comisarilor capturați:
„Cei care stăpânesc metode de luptă barbare, asiatice, sunt comisarii care au sarcini politice. De aceea este necesar să se acționeze cu hotărâre și fără ezitare împotriva acestora. Dacă sunt prinși în timp ce i-au parte la acțiuni de luptă sau de apărare ei vor fi lichidați imediat, făcându-se uz de armă”. (Guido Knopp, Războinicii lui Hitler, E. Litera, p. 168)
Feldmareșalul Erich von Manstein se opune ordinului
Au existat și opinii separete și opoziție la acest ordin și unul dintre cei care s-a exprimat chiar înainte de a se trage primul foc, a fost Erich von Manstein, care i-a raportat superiorului său, feldmareșalul Wilhelm Ritter von Leeb, că nu poate pune în aplicare prevederile „Ordinului referitor la comisari”. Manstein arată că a ucide pe loc comisarii, făcând uz de armă, nu este o acțiune conformă cu spiritul unui militar. (Guido Knopp, Războinicii lui Hitler, p. 221) În cartea sa, „Victorii pierdute”, are puncte de vedere mai nuanțate. Astfel el consideră comisarii politici din Armata Roșie a nu fi militari, dar nici nu li se putea acorda statutul de noncombatanți
„întrucât acești comisari, fără a fi militari, erau niște combatanți fanatici, niște combatanți ale căror activități, ținând cont de definiția tradițională a conflictelor militare, erau pur și simplu ilegale. Acești comisari erau primii responsabili de aplicarea unor metode ilegale de luptă și de tratamente inumane la care erau supuși prizonierii, fiind autorii unor încălcări flagrante ale Convenției de la Haga asupra conflictelor militare pe uscat”. (Erich von Manstein, Victorii pierdute, p. 171)
Dar, Manstein rămânea totuși la părerea exprimată lui von Leeb că ordinul de a-i împușca pe loc pe comisari contravenea flagrant spiritului ostășesc. Pornind de la această observație el spune că și-a informat superiorii că „nu va fi executat nimeni sub comanda mea” și mai informa că subordonații lui îi împărtășeau părerea. Trebuie spus însă că aceste păreri ale lui Manstein au fost exprimate după ce a avut loc procesul în care a fost acuzat de crime de război și condamnat la 18 ani închisoare. Precizăm că ei, comisarii politici sovietici, făceau parte din nomenclatorul de funcții existent în Armata Roșie!
Manstein motivează crimele produse
Există însă scrieri istorice ale unor autori occidentali care relatează fapte care se înscriu în categoria crimelor de război înfăptuite de subordonații lui Manstein, pe când comanda Armata 11 germană, începând cu septembrie 1941. Astfel s-a putut documenta că în raza de acțiune a Armatei a 11-a, comandată de Manstein, au fost împușcați 14 comisari, iar 5 au fost predați formațiunilor SD. Pentru a-și motiva la rândul lui atitudinea germanilor față de prizonierii sovietici, feldmareșaulul Erich von Manstein scrie în cartea „Victorii pierdute”:
„Trupele noastre au găsit o patrulă germană care, după cum se vede se pierduse de subunitatea ei mai devreme și fusese încercuită de inamic. Toți membrii patrulei erau morți: fuseseră mutilați într-un mod oribil. Atât eu cât și aghiotantul meu, care treceam adesea prin sectoare periculoase ale frontului, ne-am jurat că nu vom lăsa niciodată niște adversari ca aceștia să ne captureze de vii. Mai târziu, aveam să fim martorii unor situații în care soldații sovietici, după ce ridicau mâinile sus ca și cum ar fi avut de gând să se predea, așteptau să se apropie trupele noastre și apoi își ridicau armele și începeau să tragă, sau cazuri în care răniții sovietici se prefăceau morți și apoi deschideau focul asupra soldaților noștri când aceștia se întorceau cu spatele…”
Tot el mai spune că în urma unui contraatac susținut de Divizia 3 Panzer
„soldații noștri au găsit cadavrele a trei ofițeri și treizeci de soldați pe care îi lăsaserăm răniți, într-un punct de prim ajutor pe care inamicul îl capturase în ziua precedentă. Erau mutilați într-un mod de nedescris”.
Aceste observații ale lui Manstein erau făcute în timpul perioadei în care el conducea un corp de armată care făcea parte din Grupul de Nord, aflat în ofensivă, în vara lui 1941, spre Leningrad.
Împușcați imediat ce sunt prinși
Predarea prizonierilor sovietici către SD (Serviciul de siguranță) în zona de operațiuni a Armatei a 11-a (Frontul de sud și Crimeea) se desfășura conform ordinelor venite de la Comandamentul Suprem. Identificarea comisarilor politici și a evreilor printre prizonieri și executarea lor se desfășura într-un mod ce devenise deja rutină. Odată ce fuseseră identificați printre prizonierii adunați, evreii și comisarii politici erau împușcați imediat. În egală măsură, Armata a 11-a a neglijat să furnizeze proviziile și hainele necesare în scopul asigurării subzistenței prizonierilor pe care îi capturase. Mii de prizonieri au pierit astfel de foame și de frig în iarna lui 1941/1942. Între decembrie 1941 și august 1942, Armata a 11-a a predat SD-ului 3311 militari ai Armatei Roșii. În aceeași perioadă, alți 7054 au fost raportați ca fiind decedați sau executați de serviciile de gardă. (Benoit Lemay, Erich von Manstein – strategul lui Hitler, Mii de cărți, București 2017, p 4).
Mulți alți generali s-au derobat, după ce au fost trimiși în judecată, de răspunderea față de aplicarea „Ordinului Comisarului”. Generalul Gotthard Heinrici, comandantul Corpului 43, a susținut, la interogatoriul luat în 1947 de către englezi, că a avut grijă ca în Corpul său să nu se aplice Ordinul Comisarului în baza căruia au fost omorâți numeroși ofițeri sovietici, majoritatea de către Wehrmacht. Dar în jurnalul său el afirmă că a asistat la execuția unui comisar care „încercase să scape din mâinile jandarmeriei noastre”. Chiar dacă din jurnal nu rezultă că acel comisar a fost împușcat din ordinul său, sau pentru că a fugit de sub escortă, a fost dovedit că Heinrici a transmis „Ordinul Comisarului” eșaloanelor și unităților aflate în subordinea sa. De altfel, au fost documentate 29 de execuții de ofițeri politici la Corpul 43 condus de el. (Johannes Hurter, Frontul de est – 1941-1942, p. 108)
Hitler renunță la Ordinul Comisarului
Peste 5000 de comisari au fost omorâți de trupele regulate de pe front, iar alți 5000 în lagăre din spatele frontului. Pe de o parte, ordinul a fost interpretat în mod excesiv iar pe de altă parte a declanșat o reacție adversă din cauza sentimentelor neplăcute provocate de omorurile fără justificare militară. Începând cu sfârșitul verii anului 1941, comandanții din eșaloanele superioare și chiar trupele, cereau renunțarea la „Ordinul Comisarului”. Cu toate că era greu de înțeles că va avea un rezultat, cererea a fost în cele din urmă satisfăcută și s-a revenit asupra deciziei. Astfel, la 6 mai 1942, Hitler avea să ridice ordinul care-i privea pe comisari, mai întâi cu titlu experimental, dar nu avea să mai fie reactivat. (Christian Hartmann, Operațiunea Barbarossa, p. 91)
Renunțarea oficială la Ordinul Comisarului s-a luat deoarece sovieticii aveau și ei motive să omoare, în consecință, SS-iștii luați în prizonierat și deja numărul prizonierilor germani crescuse foarte mult. „Ordinul Comisarului” și consecințele sale aveau să fie incriminate la tribunalul de la Nurenberg și autorii dovediți ai crimelor au fost judecați și condamnați.
Românii aplică ordinul Comisarului
Ordinul Comisarului avea să fie însușit și de către aliații germanilor, după cum se vede și din relatarea sergentului Victor Boată, din Regimentul 1 Artilerie al armatei române, în jurnalul său de front:
„Pe 13 august 1942 nimic deosebit. Sold. Romanesc, de la Bateria 4-a prinde un comisar bolșevic, tânăr, de 22 de ani. Era jidan. După ce l-au cercetat, se dă ordin să fie împușcat. Doi soldați germani și doi români îl duc mai departe, îl pun să facă groapa, apoi îl împușcă. Comisarul stă în fața noastră foarte nepăsător și chiar zâmbea. Ne-am mirat mult de atât devotament pentru Stalin și cauza roșie”. (Jurnal de front, aflat în posesia autorului)
Dar nu numai comisarii și ofițerii evrei sunt omorâți după ce sunt prinși de armata germană, ci și numeroși soladați și ofițeri din trupele regulate sovietice au parte de același tratament, sigur în funcție de împrejurările specifice în care au ajus în captivitate. Dar despre aceasta în reportajul următor.
Citește și:
- Seria Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Crimele Germaniei naziste
- Seria Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Cruzimea japoneză
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Prizonieri pe frontul de Vest
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Suferința din lagărul de la Oranki
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Viața și moartea în lagărele sovietice
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Capturarea și drumul spre lagăr
- seria 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial
- seria Arădenii în Al Doilea Război Mondial
