Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Crimele Germaniei naziste (7)
Masacrarea prizonierilor
Abuzurile și crimele împotriva soldaților sovietici de pe fronturi se produceau începând cu luptele din linia întâi, când aflați în ofensivă germanii au ucis fără discernământ, neținând seama de faptul că inamicii s-au predat s-au se aflau în situații limită de supraviețuire. Acolo pe front sau în imediata apropiere, când prizonierii încă nu erau înregistrați se puteau produce crime fără să provoace scrupule umanitariste celor mai miloși sau acelora care țineau la respectarea regulilor războiului. Ordinele de luptă erau aplicate abuziv sau la libera apreciere a comandanților și chiar a soldaților de rând.
Soldații Armatei Roșii trebuie împușcați
Ordinul transmis trupelor germane care stipula că trebuie să elimine complet orice rezistență activă sau pasivă a ajuns și la unitățile de bază ale armatei. Comandantul Diviziei 12 infanterie germană le-a spus ofițerilor subordonați: „Prizonierii din spatele frontului ca regulă generală împușcați-i, fiecare soldat împușcă orice rus descoperă în spatele liniei frontului care n-a fost luat prizonier”.. (Niall Ferguson,. Op. cit. p 526)
Nu era nevoie ca să primească ordine sau îndemnuri de la superiori pentru ca soldații germani să ucidă prizonierii. Îndoctrinarea cu ură împotriva soldatului sovietic era totală și nu trebuia date ordine pentru a se produce crime de război. Soldații Armatei Roșii erau numiți de cele mai multe ori bandiți și în cel mai bun caz ruskii. Subofițerul L. K. A scris astfel familiei sale:
„Aici în Rusia, războiul este destul de diferit față de cele purtate împotriva altor state. În fața noastră nu sunt oameni, ci hoardele sălbatice, fiarele pe care bolșevismul le-a fabricat în ultimii 20 de ani. Nu putem să ne permitem să fim miloși cu acești indivizi, pentru că toți sunt lași și perfizi””.
Un altul, panzergrenadierul Wilhelm Pruller spunea că „noi nu luptăm aici împotriva oamenilor, ci împotriva fiarelor.” (Jean Lopez, Operațiunea Barbarosa, p. 571) „Soldații Armatei Roșii nu trebuie să fie luați prizonieri decât în circumstanțe excepționale, cu alte cuvinte, doar atunci când nu există altă opțiune. În general soldații sovietici trebuie împușcați, iar acest lucru li se aplică și femeilor care activează în Armata Roșie”, se pronunța locotenentul Prinz către soldatul Bruno Schneider din Regimentul 167.
Oamenii noștri omoară pe oricine, spune generalul Heinrici
Generalul Heinrici explică astfel către familie politica sa față de sovietici:
„Războiul din Rusia este oribil de sângeros. Inamicul a suferit pierderi cum nu s-au mai văzut până acum. Ofițerii ruși le-au spus oamenilor că-i vom împușca pe toți. În loc să se predea trag în noi pe la spate (…) desigur acest lucru ne cere să luăm contramăsuri, care sunt dure. Cele două părți s-au întrecut una pe cealaltă, o escaladare care a dus la o adevărată hecatombă”.
Hainrici a exemplificat soției și povestind despre o înfruntare deosebit de sângeroasă:
„Rusul care stătea în fața noastră era deacum terminat. Afacerea a fost oribil de sângeroasă. N-am umblat cu sferturi de măsură. Rusul s-a comportat ca o fiară cu soldații noștri răniți. Acum oamenii noștri omoară sau împușcă pe oricine văd în uniformă brună”. (Jean Lopez, op. cit, p 570).
Și astfel asistăm la un adevărat carusel al uciderilor și ororilor care vor amplifica numărul morților.
Tragere la țintă asupra prizonierilor, din distracție!
De regulă, prizonierii mureau pe când erau capturați sau pe parcursul chinuitoarelor marșuri prelungite către lagăre. Uciderea prizonierilor era determinată și de zvonurile privind comportamentul sălbatic al soldaților Armatei Roșii, dintre care unele au fost confirmate pe teren. Rușii sunt inamici puternici, scria un soldat german:
„Abia putem să luăm câțiva prizonieri și trebuie să-i împușcăm pe toți. În timpul înaintării, unii trag de distracție la țintă în grupurile de prizonieri din Armata Roșie care sunt conduse către lagăre improvizate, unde prizonierii erau lăsați să moară de foame”.
Mai mulți ofițeri germani erau îngroziți, însă majoritatea se îngrijorau mai ales din cauza lipsei de disciplină a soldaților. Se întâmpla în timpul ofensivei din vara lui 1941. (A. Beevor, Al Doilea Război Mondial, p. 209).
Crime din răzbunare
S-au întâmplat și crime cauzate de emoția de moment, așa cum a notat în jurnal Guy Sajer:
„Într-un adăpost de mici dimensiuni, un rus tocmai își aruncase revolverul și își ținea mâinile în aer. În acest timp un german care în fundul gropii s-a aflat în luptă cu un alt rus, după ce a scăpat de acesta a întrebat. Unde este celălalt? Din câteva salturi a ajuns la prizonierul cu mâinile ridicate și înainte ca cineva să poată face ceva și-a înfipt cuțitul în pântecele rusului încremenit.. ” (A. Beevor, Al Doilea Război Mondial, p. 209).
Numeroase execuții de prizonieri s-au produs ca răzbunare pentru omorârea unor camarazi de către sovietici. Despre un astfel de caz petrecut în toamna lui 1941 a povestit Illy Peter Reese:
„Opt dintre soldații noștri dormeau într-o casă izolată de la marginea satului. Cazacii i-au încercuit. Au fost patru morți și doi prizonieri iar reacția a venit imediat. În dimineața următoare unul dintre soldații noștri a aruncat o cutie de grenade întreagă asupra a o sută de prizonieri ruși și i-a împușcat pe supraviețuitori cu un pistol mitralieră”. (Jean Lopez – Lasha Otkhmezuri, Operațiunea Barbarosa, E. Corint, p. 56)
Partizani omorâți de români
Și românii au răspuns cu glonț atunci când au capturat un suspect, un soldat sovietic bănuit de a fi împușcat pe unul de al lor, cum scrie în jurnalul său și sergent Petru Boată, din Regimentul 1 Artilerie:
„Este 26 iulie 1942. Stăm pe loc și lucrăm. Un ofițer rus ascuns în tufișuri împușcă doi soldați de ai noștri; pe caporal Munteanu, care a murit, și a rănit pe slt. Roșca. Partizanul a fost împușcat pe loc și târât în sat legat de gât după o trăsură”.
Sau o altă mărturisire făcută de același sergent Boată:
„Plecăm pe la ora 5 dimineața. Drumul este și bun și rău. Mergem vreo 25 km și ne oprim în com. Novo-Marinovka….. Pe tot drumul cai și oameni morți. Această com. este în mare parte pustie. Pe drum prindem un soldat rus înarmat cu un pistol automat și grenade. După ce îl cercetăm aflăm că este partizan. Se dă ordin să fie împușcat. Ordinul s-a executat pe loc. Ne instalăm într-o casă și lucrăm”. (Petru Boată, jurnal de front).
Efectul relelor tratamente devine cauză a represiunii!
În campania din vara lui 1941, soldații germani care arătau compasiune față de suferința prizonierilor sovietici erau batjocoriți de camarazii lor. Marea majoritate le vedeau pe sutele de mii de prizonieri drept scursuri umane. Condiția lor jalnică, rezultată din tratamentul pe care îl primiseră, nu făcea decât să le întărească prejudecățile, influențați fiind de propaganda din ultimii opt ani. Victimele erau dezumanizate astfel într-o formă de profeție care se împlinea singură. Un soldat care păzea o coloană de prizonieri sovietici scria acasă că aceștia „mâncau iarbă ca vitele”. Iar când treceau pe lângă un câmp cu cartofi „se aruncau la pământ, săpând cu degetele și mâncându-i cruzi”. La germani, efectul subnutririi prizonierilor devenea cauză a comportării nemiloase!
Au existat situații când masacrarea prizonierilor s-a produs din vina sovieticilor. Constantin Simonov descrie o situație în care NKVD-ul dezarmase un mare număr de soldați care reușiseră să iasă dintr-o încercuire. Dar în timp ce aceștia se aflau în drum spre centrul de triere au fost încercuiți din nou de germani și, cum erau dezarmați, au fost masacrați până la ultimul. (Amy Knight, Beria, Editura Corint, p. 163)
Uciderea din motive economice
Masacrarea prizonierilor și civililor se baza și pe „întemeiate” motive economice. La o ședință organizată la Berlin, pe 16 septembrie 1941, la care a participat și Goring, s-a scos în evidență penuria de alimente, Reichsmarschalul declarând că este de neconceput ca rațiile populației civile germane să fie reduse, „dată fiind starea de spirit din țară. Poporul are nevoie de asigurări materiale dar și morale că războiul merita efortul făcut”. În 1941-1942 Hitler și Goring au plasat Wermachtul între ei și populația sovietică flămândă. Precizările au fost făcute și pentru că în vara lui 1941 unii soldați germani și-au împărțit rațiile cu civili sovietici flămânzi. Câțiva ofițeri germani au încercat inițial să se asigure că prizonierii de război sovietici sunt bine hrăniți. În toamnă, aceste lucruri aveau să înceteze. Soldaților germani li s-a spus că, dacă vor să mănânce, trebuie să înfometeze populația din jur. „Trebuie să își închipuie că orice hrană intra în gura unui cetățean sovietic era luată de la gura unui copil german”. (Timothy Sneider, Tărâmul morții, p. 201)
Vilm Hosenfeld: „Îmi este rușine cu armata noastră”
Singura soluție, au decis naziștii, era să se reducă aprovizionarea populației din teritoriile ocupate cât și a prizonierilor de război sovietici. La 13 noiembrie 1941, generalul de intendență Eduard Wagner le-a spus șefilor de departamente din subordine că „prizonierii de război care nu muncesc vor răbda de foame”. De altfel, încă din timpul verii lui 1941 prizonierii aflați din spatele Grupului de armate centru aveau rația zilnică de hrană pentru o coloană în mișcare, fixată la 20 gr. de mei și 100 grame de pâine fără carne, 100 gr. mei fără pâine, adică între 300 și 700 calorii pe zi în condițiile în care trebuia să străbată 30-40 kilometri. Astfel, prizonierii sovietici au început să moară în număr tot mai mare, unii de foame, alții din cauza gardienilor, cărora li s-a dat mână liberă să ucidă pentru a putea să controleze mulțimile de oameni disperați pe care le aveau în grijă. Vilm Hosenfeld a fost șocat de modul în care prizonierii ruși au fost lăsați să moară de foame, o tactică pe care o găsea atât de respingătoare, inumană și stupidă „încât mă face să îmi fie rușine de armata noastră”. Localnicii s-au oferit să-i hrănească pe prizonieri, dar armata germană le-a interzis să o facă. Pe de altă parte Franz Halder, șeful Marelui Stat Major al O. K.H., scria la 14 noiembrie 1941 că numeroși prizonieri mor din cauza foamei în fiecare zi. „E groaznic dar momentan n-avem ce face pentru a-i ajuta”. (Richard J. Evans, Al treilea Reich, p 192)
Era peste puteri să hrănești prizonierii în cazul marilor încercuiri. În cazul încercuirii de la Kiev au fost luați în prizonierat 650 mii de soldați sovietii. În timpul deplasăriilor spre lagăre, și asta a durat multe săptămâni, li sa asigurat 20 grame de mei și 100 de grame de pâine pe zi. Comandantul Armatei a șasea, generalul von Reichenau, a rezolvat cumva problema ordonând ca toți prizonierii epuizați să fie împușcați. (Jean Lopez,op. cit. p 636)
Bilanț îngrozitor: 60% dintre prizonieri morți
Până la 1 februarie 1942 muriseră aproape 60% dintre cei 3,35 de milioane de prizonieri de război sovietici aflați în custodia germanilor. Aceștia au murit nu doar de foame ci și din alte cauze generate de slăbiciunea fizică, frig, transport impropriu, deplasări forțate pe jos etc. Feldmareșalul Walter von Reichenau a instruit gărzile să împuște orice prizonier care se prăbușea la pământ. Unii erau transportați cu trenul, însă doar în vagoane de marfă descoperite. Odată cu apropierea iernii, rezultatele au fost catastrofale. Vagoanele acoperite au fost întrebuințate doar din 22 noiembrie 1941, după ce 1000 din cei 5000 de prizonieri transportați cu trenul dinspre Grupul de Armate Centru au murit din cauza degerăturilor. Un raport oficial german din luna următoare consemna că între 25 și 75 % dintre prizonieri au murit în drum spre lagăre pentru că nimeni nu se obosea să le dea de mâncare. Lagărele de prizonieri din spatele frontului nu își meritau numele. Multe dintre ele constau dintr-un perimetru înconjurat cu sârmă ghimpată. Nu se făcuseră deloc pregătiri pentru un număr așa de mare de prizonieri iar lagărele nu au fost aprovizionate cu mâncare și medicamente. Un deținut care a reușit să scape și și-a croit drum spre frontul rusesc a declarat la interogatoriu că a fost închis într-un lagăr polonez format din 12 corpuri de clădire, fiecare adăpostind între 1500-2000 prizonieri. Paznicii germani îi foloseau pe post de țintă sau asmuțeau câinii pe ei și pariau pe sălbăticia atacului. Prizonierii mureau de foame. Când murea câte unul, ceilalți se aruncau asupra cadavrului și îl devorau. Într-o zi au fost executați 12 oameni pentru canibalism. Toți prizonierii din lagăr aveau păduchi, la care s-a adăugat și o epidemie de tifos. Uniformele subțiri de vară erau total nepotrivite pentru gerul de afară. Doar 3000 din cei 80.000 de prizonieri au supraviețuit până în februarie 1942. (Richard J. Evans, Al treilea Reich, vol III, p 191)
Într-adevăr chiar și după ce au ajuns în lagărele de prizonieri prinșii de război mureau pe capete din cauza bolilor, foamei, și relelor tratamente. Dar despre viața din lagăre în reportajele următoare.
FOTO: Un grup de prizonieri sovietici capturați de forțele naziste / sursa: RadioEuropaLiberaMoldova
Citește și:
- Seria Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Crimele Germaniei naziste
- Seria Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Cruzimea japoneză
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Prizonieri pe frontul de Vest
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Suferința din lagărul de la Oranki
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Viața și moartea în lagărele sovietice
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Capturarea și drumul spre lagăr
- seria 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial
- seria Arădenii în Al Doilea Război Mondial
