Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Excesele anglo-americane (10)
Anglo-americanii contra fanatismului japonez
În războiul din Pacific, anglo-americanii s-au confruntat cu fanatismul japonezilor izvorât din codul onoarei – Bushido. Pe acel teatru de luptă, aliații occidentali au luat foarte puțini prizonieri de război, adversarii lor preferând mai curând să moară decât să se dea prinși. Astfel, dacă raportul prizonieri-decese în tabăra aliată era de patru prizonieri la unul ucis, în tabăra japoneză raportul era de un japonez prizonier la 40 uciși. Ca exemplu, doar 1700 de prizonieri japonezi au fost luați în Birmania în comparație cu cei 150 mii care au fost uciși. Cei mai mulți dintre prizonieri au fost capturați doar pentru că erau răniți și se aflau într-o situație în care nu se mai puteau apăra, nici măcar sinucide. Astfel, din cei 1700 doar 400 erau în regulă din punct de vedere fizic. În bătălia pentru Okinawa au murit 100 000 de japonezi și doar 7000 au fost luați prizonieri. Doar atunci când au fost pe punctul de a muri de foame, în iulie 1944, au început să se predea grupuri mai mari de japonezi. În sudul Birmaniei, 17 000 și-au pierdut viața într-o încercare disperată de a ieși din zona dealurilor și a traversa primejdiosul râu Sittang. În general japonezii erau capturați unul câte unul, și doar atunci când nu mai erau apți fizic. Un exemplu suprem de loialitate și supunere este cazul unui soldat japonez ce se afla în junglă într-una din insule și care a depus armele doar în 1974, pentru că abia atunci a aflat de încheierea păcii! (Niall Ferguson, Războiul lumii, p. 626)
Japonezii nu capitulează
Explicând o astfel de atitudine, Saito Matsuo, care își făcuse stagiul ca pilot kamikaze spunea:
„Vedeți dumneavoastră, armata japoneză nu avea conceptul de capitulare. Chiar dacă nu exista nici o speranță de a-l bate pe inamic, tot trebuia să lupți până la sfârșit. De aceasta, ni se spunea, „Yamato damashii”, spiritul Japoniei. Am fost făcuți să credem că era ceva rușinos în modul în care trupele americane și britanice renunțau atât de ușor la luptă precum o făcuseră la Singapore și în alte locuri. În acest spirit a procedat un ofițer japonez care încercuit fiind a procedat la decapitarea a șase dintre oamenii săi cu sabia înainte de a se fi împușcat ”. (Niall Ferguson, p. 628)
Directorul operațiunilor navale, amiralul Harold Stark, a anunțat la câteva ore de la izbucnirea războiului că forțele americane ar putea duce „un război nerestricționat aerian și de submarine împotriva Japoniei”, sfidând astfel legile internaționale înainte ca să existe o reacție de răspuns.
Consilierul personal al lui Roosevelt, Wiliam Leahy, a spus clar că în lupta cu „sălbaticii japonezi, regulile stabilite ale războiului trebuie abandonate”. Iar viceamiralul William Halsey și-a îndemnat oamenii din echipajele navelor de transportoar: „Ucideți-i pe japonezi, ucideți-i pe japonezi, ucideți câți mai mulți japonezi”. (Richard Overy, Sânge și ruine, E. Litera, p. 936)
Un japonez bun este un japonez mort
Propaganda oficială a întreținut în rândul militarilor americani un dispreț profund pentru japonezi, pe care îi numea animale inumane. Pe câmpul de luptă se spunea că un japonez bun este un japonez mort și erau luați foarte puțini japonezi prizonieri. Răniții se alegeau cu beregata tăiată, unii morți erau scalpați iar oamenii își luau suveniruri de pe cadavre. După război, când scheletele japonezilor au fost repatriate de pe insulele Mariane, 60% dintre ele nu aveau cranii. Un deschizător de scrisori făcut dintr-un os al unui japonez i-a fost prezentat chiar și lui Roosevelt, care a insistat că ar trebui remis Japoniei. În octombrie 1944 nunuai 604 japonezi erau în mâinile americanilor. Iar de pe întreg teatrul de luptă numai 41 mii japonezi au fost luați prizonieri.
În Burma forțele britanice și ale aliaților ucideau cu mare ușurință soldații japonezi după ce au văzut ce făcuseră aceștia. Odată soldații indieni au ars de vii 120 de japonezi răniți, iar altă dată au îngropat de vii alți 20. Soldații japonezi erau în general străpunși cu baioneta sau împușcați, soldații morți erau și ei împunși cu baioneta pentru a se asigura că sunt morți. Un maior de la o brigadă spunea că „erau animale și erau tratați ca animale. (Richard Overy, Sânge și ruine, E. Litera, p 937)
Violența nestăpânită împotriva japonezilor era alimentată de prejudecăți rasiale. Exprimate în mass-media și asimilate de trupe. „Soldații japonezi – scria un locotenent american – trăiesc ca șobolanii și se poartă ca maimuțel”. O broșură educativă despre „Soldatul japonez” susține că „acesta era dat de gol e duhoarea de vânat a animalelor”. Solații au răspuns vânându-i pe japonezi
„Ucideți-i pe nenorociți”
În fața diferitelor încercări de înșelăciune făcute de japonezi, în scopul atragerii americanilor în cursă spre a-i ucide aceștia au reacționat ca atare. Aceasta reiese clar din mărturisirile făcute de unii dintre participanți. La Guadalcanal, după ce 20 de pușcași marini au fost victimele unei aparente capitulări japoneze, care s-a dovedit a fi o ambuscadă, reacția a fost pe măsură. Strigătul de luptă al pușcașilor marini la Tarawa era: „Ucideți-i pe nenorociții de gălbejiți. Nu luați prizonieri”. Nici la Peleliu, trupele americane n-au avut remușcări când i-au străpuns cu baioneta pe soldații japonezi care tocmai se predaseră. În Noua Guinee, în 1944, Charles Lindbergh a auzit pe cineva admițând de bunăvoie că unii dintre soldații americani au torturat prizonieri japonezi și uneori erau la fel de cruzi și barbari ca japonezii: „Oamenii noștri nu au remușcări să împuște un prizonier japonez sau un soldat care încearcă să se predea. Îi tratează pe japonezi cu mai puțin respect decât ar acorda unui animal, iar aceste acte sunt iertate de aproape toată lumea”. Acest comportament nu numai că nu a fost sancționat ci a fost chiar încurajat de ofițerii aliați din Pacific. Iar aceasta nu era o practică doar a armatei americane. Mărturia sergentului Henry Ewen confirmă că trupele australiene au ucis prizonieri la Bougainville „cu sânge rece”. Când soldații indieni care luptau alături de englezi în Birmania au ucis un grup de japonezi răniți, George MacDonald Fraser, ofițer al Armatei a 14-a, a trecut acest lucru cu vederea. În timpul bătăliei din Marea Bismark, din martie 1943, pe motiv că japonezii nu s-ar preda niciodată, bărci torpilor rapide și avioane de vânătoare au mitraliat bărcile de salvare și oamenii din apă. Circa 3000 au murit. Se întâmpla în strâmtoarea Vitiaz, ce duce spre Noua Guinee, când au fost scufundate 7 transportoare și 4 distrugătoare japoneze. (Al doilea Război mondial, p 474)
Este adevărat că uciderea prizonierilor era de multe ori un act de răzbunare, comis sub imperiul emoțiilor de moment. Ordonanța unui comandant care fusese ucis la Okinawa „a smuls o mitralieră semiautomată și, în mod inadmisibil, a masacrat un grup de japonezi care tocmai se predaseră. Și trupele britanice au ucis prizonieri japonezi ca răzbunare pentru atrocitățile comise de ei anterior asupra răniților aliați. Există dovezi că practica standard era: „Nu luați prizonieri”. „Regula americană a metodei empirice – le-a spus un american japonezilor care tocmai îl capturaseră – era împușcați tot ce mișcă”. Corespondentul de război Edgar L. Jones își amintea mai târziu. „Împușcam cu sânge rece prizonieri, distrugeam spitale, bombardam bărcile de salvare, îi terminam pe inamicii răniți”. Uneori aceste atrocități erau justificate chiar de către oameni de la care nu așteptai astfel de judecăți. Aproximativ două treimi dintre preoții militari ai armatei americane intervievați considerau legitime ordinele de a ucide prizonierii. Acest lucru a descurajat probabil pe unii japonezi care ar fi avut ideea de a se preda. În iunie 1945, Biroul pentru Informații al Statelor Unite a raportat că 84% dintre prizonieri se așteptau să fie uciși de cei care îi capturau. (Niall Ferguson, p. 634)
Trăim ca fiarele…
Condițiile din teren provocau la fel de mult pe americani la reacții dure față de inamici, mai ales dacă și aceștia acționau pe măsură. Americanii care apărau Henderson Field (Aeroportul disputat cu japonezii la Guadalcanal) și pădurile tropicale din jur s-au trezit în fața unei groaznice încercări. Vizibilitatea din desișul aproape impenetrabil de liane și ferigi, arbori uriași și plante agățătoare rareori depășea câțiva metri. Chiar și atunci când tirul înceta temporar, oamenii erau chinuiți de lipitori, viespi, furnici uriașe și țânțari anofeli. Umiditatea crescută favoriza apariția fungilor și a infecțiilor de piele. Soldații care se întâlneau cu jungla prima oară erau alarmați de zgomotele permanente, mai ales în timpul nopții. „Dacă erau păsări cârâind, ori vre-un soi ciudat de reptilă sau broască, nu știu, povestea un infanterist, „dar orice zgomot ne îngrozea pentru că ni se spusese că japonezii își transmit semnale imitând glasul păsărilor.”
Sub ploaia care nu mai contenea oamenii își ridicau taberele în noroiul devenit un soi de blestem al campaniei, îndurau foamea și dezinteria. Adeseori, soldații cu nervii la pământ se împușcau între ei. Cazurile de stres post traumatic erau evacuate pe bandă rulantă. Comandantul unui pluton în care 4 soldați căzuseră pradă isteriei considera că era o situație caracteristică. Sălbăticia japonezilor năștea reacții la fel de barbare din partea americanilor. Pușcașul marin, Ore Marion, descria o scenă petrecută după o luptă grea pe timp de noapte:
„În zori doi dintre băieții noștri, bărboși, murdari, numai piele și os din pricina foamei, răniți ușor de baionete, cu hainele ponosite și sfâșiat au retezat capetele a trei japonezi și le-au înfipt în niște pari cu fața la malul japonez al râului. După ce comandantul de regiment a protestat i s-a răspuns. „Așa-i domnule colonel, suntem niște fiare. Trăim ca fiarele, mâncăm și suntem tratați ca niște fiare, așa că la ce naiba vă așteptați”. (Max Hastings, Iadul dezlănțuit, p 345)
Crime din instinct rasial
Nu numai răzbunarea îi îndemna pe americani să comită crime împotriva prizonierilor de război. Din păcate s-a dezvoltat și un puternic instinct rasial, trupele aliate considerându-i pe japonezi asemenea cum au făcut germanii cu rușii – unttermenschen. Același sentiment l-a animat pe generalul australian Sir Thomas Blamey, care îi comanda pe australieni în Noua Guinee, când le-a spus trupelor din subordine că inamicii lor erau „o încrucișare între ființa umană și o maimuță antropoidă”, „scursori”, „ceva primitiv” care trebuia exterminat pentru păstrarea civilizației. Gălbejiții renunțaseră la dreptul lor de a fi considerați ființe umane, își amintea maiorul John Winstanley, care a luptat în Regimentul Regal „West Kent la Kohima”. „Îi consideram niște paraziți care trebuie exterminați”. Pentru locotenentul Lintorn Highlett japonezii erau niște „insecte luptătoare formidabile”. Și asemenea exemple pot continua. Împortant este însă faptul că aceste atitudini au rămas la nivel local, individual, ele nu s-au transformat în politică de stat.
Bătălia pentru Okinawa din mai 1945 a fost cea mai mare și violentă confruntare dintre americani și japonezi în timpul războiului. Atunci s-au întâmplat și crime de război care au întinat reputația armatei americane. Revista Newsweek numește lupta pentru „Căpățânna de zahăr” cea mai dificilă bătălie locală din timpul războiului.
„N-am simțit nici un fior de mândrie spune Wiliam Mancester în memoriile sale, care reproduc următorul acident tragic. „Bob Fowler, îndrăgitul comandant cu păr încărunțit al companiei F a sângerat până a murit după ce fusese lovit în splină. Ordonanța sa, care îl iubea nespus, înhăță o pușcă mitralieră și masacră fără cruțare un șir de soldați japonezi dezarmați care tocmai se predaseră. Soarta a 85 deinfirmiere japoneze a fost cea mai tragică. S-au retras îngrozite într-o peșteră. Infanteriștii de marină ajunși în gura peșterii au auzit vorbindu-se japoneza în interior. Nu și-au dat seama că sunt voci de femei, nici ei nici interpretul lor care le-a cerut celor dinăuntru să iasă afară imediat. Văzând că nu iesau intrat cu aruncătoare de flăcări și le-au ucis pe toate. Până în ziua de astăzi sosesc japonezi să jelească în fața peșterii numită acum a fecioarelor”. (William Manchester, Adio întuneric,. E. Politică, p. 364)
Suvenire din resturi umane
Astfel de atitudini s-au manifestat și în rândul civililor rămași acasă, care primeau suvenire de la fii lor de pe front. Fierberea craniilor pentru a desprinde carnea și a le face suvenire era o practică obișnuit. Se colecționau deasemenea și urechi, oase, și dinți. În aprilie 1942, Baltimore Sun a publicat un articol despre o mamă care a înaintat o petiție autorităților să-i permită fiului său să-i trimită o ureche de japonez așa încât să o poată agăța într-un cui la ușa de la intrare. Americanii și australienii au fost educați decenii la rând despre inferioritatea rasială a asiaticilor unde se încadrau și japonezii. Istoricul Allan Nevins conchide că probabil „nici un dușman nu a fost atât de urât cum au fost urâți japonezii”… S-au deșteptat emoții uitate din vreme celor mai sălbatice războaie cu indienii… „Violența împotriva japonezilor era alimentată și de presa americană și asimilată de trupe. Soldații japonezi, scria un locotenent american, trăiesc ca șobolanii, guiță ca porcii și se poartă ca maimuțele. O broșură educativă despre soldatul japonez susținea că acesta dat de gol de duhoarea de vânat a animalelor”. (Richard Overy, Sânge și ruine, E. Litera, p 961) `
Majoritatea crimelor de război de clasă B au fost săvârșite pe câmpul de luptă, unde soldații erau pușiî]n fața perspectivei de a ucide sau a fi uciși `Aici există o singulă: OMOARĂ, OMOARĂ, OMOARĂ, scria în jurnalul săau un inginer american care lupta în războiul din Pacific. (Richard Overy, op. cit. p 932)
După război, un căpitan american de submarin, întrebat fiind dacă avea mustrări de conștiiță pentru marinarii și soldații pe care îi lăsase în apă în voia sorții răspundea: „Nu, la drept vorbind consider că a fost un mare privilegiu să-i omor pe toți nemernicii aceia”. (Richard Overy, op. cit. p 936)
Și oricât ar fi de neînțeles, au existat și americani care căutau să profite material de pe urma prizonierilor și a morților. E.B. Sledge povestește că, în timpul luptelor cu japonezii pentru insula Peleliu, mulți soldați americani obișnuiau să ia de pe cadavrele japonezilor diverse obiecte ca amintire. Iată însă și o situație cu totul și cu totul ieșită din comun.
„În timp ce luam o baionetă și o teacă de sabie de pe un cadavru, am observat un infanterist marin în preajmă. Nu făcea parte din secția de mortiere, dar se întâmplase să treacă pe acolo și voia și el o parte din pradă. S-a apropiat de mine trăgând ceva ce-am presupus că era un cadavru. Însă japonezul respectiv nu murise. Fusese rănit grav la spate și nu-și mai putea mișca mâinile; altfel i-ar fi opus o rezistență până la ultima suflare.
În gura japonezului se vedeau strălucind niște dinți uriași, cu coroană aurită, iar cel care-l luase prizonier îi voia. Fixă vârful cuțitului la baza unui dinte și lovi mânerul cu palma. Fiindcă japonezul se zbătea și dădea din picioare, vârful cuțitului alunecă de pe dinte și se înfipse în gura victimei. Infanteristul marin îl ocărî și, dintr-o mișcare, îi despică obrajii până la urechi. Apăsă cu piciorul maxilarul inferior al nefericitului și încercă din nou. Sângele curgea șuvoi din gura soldatului. A început să se zbată disperat și a scos un gâlgâit. I-am strigat infanterisului:
-Nu-l mai lăsa să se chinuie!
Singurul răspuns a fost o înjurătură. Un alt infanterist a dat fuga, i-a tras un glonț în țeastă soldatului inamic și i-a pus capăt suferinței. Individul pus pe jaf a bombănit și a continuat să-și adune prada netulburat.” (E.B. Seladge, „Războiul din Pacific, în Peleliu și Okinawa”, E Corint, p. 193)
Ucis pentru că nu accepta prizonieratul
Existau situații când nu era altă soluție decât uciderea prizonierilor pentru că ei înșiși nu acceptau prizonieratul. Un caz de acest fel s-a întâmplat în 3 februarie 1945, când o formațiune avansată americană a eliberat lagărul Santo Tomas din Filipine. Comandantul japonez al lagărului, locotenentul Abiko, cunoscut prin manifestările sale de cruzime asupra prizonierilor, a fost împușcat după ce a încercat să-și scoată grenada din rucsac. Dar nu a murit și a fost brutalizat de prizonierii aflați în apropiere. În cele din urmă soldații americani îl duseră la dispensar pentru tratament. Dar nici aici nu se liniști japonezul și din nou puse mâna pe o grenadă, pe care nu reuși să o detoneze, ascunsă în rucsacul lui. Atunci mulțimea de prizonieri furioși îl traseră de pe masa de examinare iar „unii aruncară pe el mucuri de țigară, în timp ce el implora în zadar pentru apă” (John R. Bruning, Indestructibil, op. cit. p 528)
Răzbunarea nu a prevalat în armata americană. S-au depus eforturi mari pentru a-i încuraja pe soldații japonezi să capituleze. Permise de capitulare și traduceri ale Convenției de la Geneva au fost lansate asupra pozițiilor japonezilor și s-au depus eforturi concertate pentru eliminarea practicilor de a nu lua prizonieri. La 14 mai 1944, MacArthur i-a trimis o telegramă comandantului Forței Alamo, cerând o investigație „în privința numeroaselor rapoarte care au ajuns la acest cartier general, conform cărora japonezii care aveau permise și încercau să se predea în zona Hollandia au fost uciși de trupele noastre”. Reprezentantul Departamentului de Luptă Psihologică al Corpului al 9-lea, căpitanul William R. Beard, s-a plâns că eforturile sale erau neutralizate „de trupele din prima linie care împușcau japonezii când aceștia încercau să se predea”. Până la urmă mesajul a ajuns și în prima linie: „Nu-i împușcați pe nenorociți” – a strigat un veteran când un soldat japonez a ieșit din adăpostul său fluturând un permis de capitulare. Atunci când americanii au cucerit Luzon, 70% din totalul prizonierilor folosiseră permise de capitulare. (Niall Ferguson, op. cit. p. 640)
Mai multă carne de maimuță
Pentru că soldații japonezi au luptat până la ultima suflare, neputând suporta ideea de a se preda, în lagărele din SUA nu erau mai mult de 5000 de prizonieri japonezi (mai ales din Koreea și Taivan). Și aceeași era situația și în Australia. În august 1944, prizonierii japonezi au încercat o evadare în masă dintr-un lagăr din Cowra, când 234 de prizonieri, din 1104, au fost uciși. În anul precedent, dintr-un lagăr din Noua Zeelandă în jur de 50 de prizonieri au fost omorâți în urma unei răscoale.
În mod inevitabil, atitudinea japonezilor privind prizonierii i-a afectat pe aliați. După ce soldații aliați au aflat de atrocitățile comise de japonzi sau de actele de canibalism din Noua Guinee nu au mai fost la fel de dispuși să ia prizonieri. Genealul Blamey, comandantul australian, i-a descris pe japonezi ca făcând parte dintr-o rasă ciudată – o încrucișare între o ființă umană și o maimuță. Amiralul Halsey le-a ordonat oamenilor săi să facă „mai multă carne de maimuță”. Pentru mulți soldații aliați japonezii nu erau decât niște paraziți ce trebuiau stârpiți. (David Horner, Al Doilea Război Mondial- luptele din Pacific, p. 79)
Sfârșitul războiului a presupus și condamnarea criminalilor de război care se aflau prizonieri în custodia anglo-americanilor. S-a trecut și la arestarea și judecarea militarilor germani și ai aliaților despre care existau dovezi că ar fi înfăptuit crime de război, sau au contribuit chiar și indirect la săvârșirea lor. Pentru aceasta au fost înființate tribunale militare speciale care au judecat prin prisma legilor internaționale, acuzații primind dreptul la apărare. Este adevărat că într-o proporție foarte mică au fost judecate abuzurile și crimele făptuite de învingători, urmând ca judecata finală să fie făcută de istorie.
Foto: Bătălia pentru Okinawa din mai 1945_forța de atac americană / sursa: Wikipedia
- VEZI SERIA AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
