Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Clemență și abuz în România (1)
Prizonieri sovietici și aliați înregistrați în România
Campania armatei române pe frontul de răsărit împotriva Uniunii Sovietice, care a început pe 22 iunie 1941, a dus și la capturarea unui mare număr de prizonieri. Aceștia intrau sub protecția legilor internaționale ale războiului și statul român a respectat, în general, statutul prinșilor de război, asigurând condițiile necesare supraviețuirii lor. În România și în teritoriile administrate, nu s-au produs abuzurile și atrocitățile din Germania și de pe teritoriile administrate de aceasta. Au existat, cei drept, și încălcări ale regulamentelor și ordinelor militare, dar ele s-au datorat mai ales unor comandanți locali de lagăre, lipsurilor interne privind aprovizionarea, dezordinii ce prevala de multe ori în administrația locală.
În toată perioada războiului din est, adică între 22 iunie 1941 și 23 august 1944, armata română a capturat 91. 060 militari sovietici, dintre care au fost internați în România 82.057, în 12 lagăre de prizonieri de război. Dintre aceștia 13 682 au fost eliberați (în special cei de origine română din Basarabia și nordul Bucovinei) la puțin timp după capturare și deținuți în lagăre de tranzit. Dintre cei internați în România 5223 au decedat și 3331 au evadat, așa încât la 23 august se mai aflau în lagăre 59.856 prizonieri, dintre care 2794 ofițeri și 57.062 trupă. Majoritatea dintre cei internați erau ucrainieni – 25.533; ruși – 17.83, urmați de calmuci – 2497; uzbeci – 2039, turci – 1917; cazaci – 1588; armeni 1501 etc. (Alesandru Duțu, Florica Dobre, Leonida Loghin, „Armata română în al Doilea Război Mondial”, dicționar enciclopedic, Editura enciclopedică, București 1999, p. 329)
Cifrele de mai sus reprezintă prizonierii efectiv înregistrați de comandamentele militare, nefiind cuprinși, cei care au fost executați pe front, au pierit în condițiile dificile după ce, prinși fiind, au forțat evadarea, ori au decedat în tot felul de împrejurări cauzate de condițiile militare dificile.
În România au fost internați și prizonieri aliați, capturați în cursul războiului aerian desfășurat pe cerul țării, marea majoritate fiind piloți și membri ai echipajelor aeronavelor americane și engleze. În urma raidurilor aeriene efectuate de aviața americană, începând, cu 1 august 1943 și până la 23 august 1944, au căzut în prizonierat peste 1100 de aviatori care au fost internați în lagărul de la Timișul de Jos de lângă Brașov și în lagăre din București. (Idem, op. cit.)
Prizonierii hrăniți precum precum soldații români
„Prizonierii de război începuseră să sosească în România din mijlocul lui octombrie și ei au fost plasați direct sub ordinele Statului Major. În calitate de girant al Ministerului de Război, ministru fiind, am dispus doar ce efecte să se dea prizonierilor și felul cum urmează ei să fie hrăniți, după ordine de amănunt date de mareșal la o cunoscută ședință la care a luat parte subșeful Marelui Stat Major, general Mardare și personalul Subsecretariatului de Stat al Aprovizionării. Prizonierii ce lucrau erau hrăniți exact ca ostașii români; cei ce nu munceau, în loc de 0,600 kg de pâine zilnic aveau 0,300 kg pâine zilnic, exact ca populația civilă. Restul hranei era identică cu a ostașilor români.
Eram în război și în mare criză de efecte, așa încât prizonierii, care în cea mai mare parte își aruncaseră efectele și parte din ei le vânduseră, nu au putut fi echipați la fel ca oamenii din interior. Ordinul meu a fost să fie echipați la fel ca oamenii din interior, însă intendenții au aplicat ordinul cu zgârcenie, caracteristică acestei specialități, iar Statul Major s-a declarat mulțumit nemaiacordându-i nici o întâmpinare
Pentru conducerea lagărelor de prizonieri, unele lagăre fiind încă în lucru, a fost numit de statul major colonelul Drăgănescu, căruia i s-a format o secție specială în Statul Major și care a avut în subordine toți prizonierii, care în acest moment era de 480 ofițeri și 18.500 prizonieri. Acștia au fost capturați în timpul campaniei din Basarabia. Numărul prizonierilor a crescut în 1942, fiind deținuți în țară 72 mii prizonieri și 800 ofițeri, iar liberi, în Ucraina, 75 mii prizonieri și 400 ofițeri.” ( Constantin Pantazi, „Cu mareșalul până la moarte”, p. 161 )
„Prizonierii să fie tratați omenește”
Conducerea și organizarea lagărelor a revenit Comandamentului Forțelor de Apărare Interioară, comandat de generalul Hariton Dragomirescu. Fondurile necesare bunei funcționări au fost administrate de Direcția Superioară a Intendenței, iar materialele necesare erau furnizate prin Secția a 4-a a Marelul Stat Major, în timp ce administrarea lagărelor era asigurată de comandamentele teritoriale, iar paza și conducerea lagărelor era în atribuțiile Inspectoratului General al Jandarmeriei. Pentru început s-a dispus organizarea a cinci lagăre (Vulcan, Găiești, Drăgășani, Alexandria, Slobozia), dar pe măsură ce numărul de prizonieri a sporit au apărut și altele, așa că în vara lui 1942 existau deja 12 lagăre, dintre care 10 în țară (Inclusiv în Basarabia) și două în Transnistria, la Tiraspol și Odesa. (Alesandru Duțu și colab, Armata română în al doilea război mondial, op. cit. p.330) Mai târziu au fost înființate și lagărul de la Timișul de Sus și Lagărul 14 București, pentru prizonierii americani, și cel de la Oești, în 1943, pentru prizonierii italieni.
Încă de la început (1941-1942), conducătorul statului român, mareșalul Ion Antonescu, a insistat oficial ca prizonierii de război, inclusiv sovieticii, să fie tratați omenește. În iulie 1941, comandanții români au ordonat trupelor să-și trateze omenește prizonieri, de pildă să-i transporte pe răniți în spitalele militare. Prin aceasta mareșalul a dovedit o mare sensibilitate, conformându-se legilor războiului. (Vladimir Solonari, „Imperiul-Satelit, guvernarea românească în Transnistria”, E. Humanitas, p. 218)
Tătarii îi băteau pe prizonierii sovietici
Capturarea prizonierilor s-a petrecut pe toată durata campaniei din est, pe un spațiu imens și în foarte numeroase modalități. Cele mai spectaculoase luări în prizonierat au fost efectuate în momentele de ofensivă, în cadrul încercuirilor și la sfârșitul marilor bătălii. Astfel, bătălia pentru recucerirea Basarabiei a adus în lagăre numeroși soldați ai Armatei Roșii, aproape 20 de mii, până când românii au ajuns a linia Niprului. Un lot important de prizonieri a rezultat din campania împotriva Odesei care a fost cucerită în 16 octombrie 1941.
Campania victorioasă din peninsula Crimeea va aduce deasemenea numeroși prizonieri în lagărele românești. Plutonier adjutant Ilie Gaiță (Grupul 57 cercetare) povestește cum a luat prizonieri după ofensiva din Crimeea, din mai 1942:
„Prizonierii au fost escortaţi şi ei spre lagăre. Numai eu am escortat cu plutonul vreo trei mii, la centrul de adunare. I-am predat nemţilor şi ce văd ? Era spre seară când am ajuns acolo cu prizonierii şi imediat au început să-i percheziţioneze tătarii, care erau la nemţi, îmbrăcaţi în uniformă germană, îi băteau iar dacă găseau câte o insignă roşie îl luau pe respectivul la bătaie şi mai tare, pentru că avea funcţie mare în comunitatea rusă”. (Ioan Valeriu Tuleu, Evadarea din trecut, E. Mirador, p 80)
În bătălia pentru Sevastopul, din iunie 1942, după afirmațiile feldmareșalului Erich von Manstein, Divizia 4 Vânători de munte, care a participat la nimicirea dispozitivului defensiv sovietic din jurul Balaclavei, a luat circa 10.000 de prizonieri. (Erich von Manstein, Victorii pierdute, Editura Elit, p. 243)
De la umilință la sfidare
Un număr mare de militari sovietici a fost capturat în cursul ofensivei de la Harkov, din mai 1942. Iată cum a descris o astfel de captură Gheorghe Ioan Avram, pe vremea aceea sublocotenent, comandant de pluton în Regimentul 91 infanterie:
„De pe dealul din față au început să coboare spre noi unități întegi în coloană de marș. Treceau lunca, traversau apa din vad și apoi se prezentau, pe rând, la punctul de control. După control și numărare treceau în spatele nostru pe versantul dealului și mulți dintre ei, extenuați, se culcau pe terenul învierzit și adormeau. Nu văzusem până atunci un număr atât de mare de prizonieri laolaltă și mi se părea comportarea lor stranie. Mulți aveau epoleții și gradele smulse, afișau o umilință degradantă în fața învingătorilor, înjurau și își denunțau comandanții și în special, pe comisari. Desolidarizarea de șefi, până la cei în vârful piramidei, ploconirea exagerată în fața celor cărora s-au predat nu o consideram demnă de un prizonier de război. Un singur soldat, în vârsta de 20 de ani, a îndrznit să mă înfrunte, venind bătăios în fața mea și întrebându-mă. – „Dar Sevastopolul, Stalingradul și Leningradul au căzut? – Sevastopolul a căzut, deși el știa că nu-i așa, iar Leningradul și Stalingradul vor cădea în curând, i-am răspuns eu. Am întrerupt dialogul, deși omul mi-a plăcut, întrucât s-au repezit ceilalți asupra lui cu un potop de injurii spunând că este un comunist nebun. Cu greu i-am potolit și i-am avertizat că vor fi pedepsiți dacă mai continuă”. (Asociația Națională a Veteranilor de război, (În continuare ANVR), Ultime mărturii, p. 29)
În ofensiva spre Stalingrad au fost capturați deasemenea numeroși prizonieri, despre un asemenea episod ne povestește Alexandru Simionescu, căpitan în statul major al Diviziei 3 Infanterie: „În luptele crâncene ce s-au desfășurat pe dealul Balșaia Dimițkaia, în zilele de 21-24 septembrie, în calitate de comandant al batalionului de asalt al Diviziei, în cooperare cu alte elemente din organica marii unități, am reușit încercuirea și nimicirea Batalionului 2, din Regimentul 161 sovietic, capturând 196 prizonieri”. (ANVR, De la Stalingrad la Bătălia Moldovei, p. 661)
Capturați sau uciși luptă
De nenumărate ori au fost luați prizonieri și de câtre soldați, individual sau în grupe mici. Plutonul comandat de Vasile I. Munteanu, din Regimentul 7 Roșiori, la un atac de noapte al inamicului a capturat două tancuri și 25 ostași inamici în timpul retragerii din Stepa Kalmâkă, din noiembrie 1942. (ANVR, Ultime mărturii, p. 97) Un episod spectaculos de luare de prizonieri a fost povestit de Ștefan Chiorean, subofițer cu administrația al unei companii în Batalionul 15 vânători, Brigada 2 munte.
„În ziua de 28 septembrie 1941 inamicul a reușit să pătrundă în dispozitivul companiei, până în apropierea postului de comandă și a fost luat prizonier: Pe mine tanchistul sovietic m-a urcat pe tanc pentru a mă duce în dispozitivul lor de luptă. Pe parcurs ajungând la o perdea de protecție și riscând totul, am sărit de pe tanc și, fulgerător, am aruncat o grenadă pe care o aveam ascunsă la centură, distrugându-i șenila. Tancul avariat s-a oprit, iar cei doi conductori au fost luați prizonieri de către camarazii care mi-au venit în ajutor.” (ANVR, De la Nistru la Marea de Azov, Edit. Vasile Cârlova, 1997, p 227)
Frigul face victime!
Au fost luați prizonieri în situații dintre cele mai inedite, frigul contribuind decisiv. Dumitru Dumbravă era subofițer cu transmisiunile în Batalionul 20 vânători de munte, Brigada 4-a mixtă munte și se afla cu unitatea în Crimeea în acea teribil de friguroasă iarnă din 1941-1942. Frigul îi afecta deopotrivă și pe români și pe ruși. Printr-un asemenea episod, care era să-l coste viața, a trecut și subofițerul Dumbravă:
„Prin 10 decembrie 1941 o unitate rusească rămasă în spate a atacat șoseaua Simferopol – Feodosia. A fost trimis să o combată Batalionul 20 vânători de munte însoțit de subsemnatul, cu o grupă de transmisiuni. Urmărind această unitate, circa 15-20 kilometri în munți, din șosea până la stația de pompare a apei care fusese distrusă, rușii s-au retras spre această clădire din vârful muntelui, unde o parte au fost luați prizonieri, circa 150, iar alții au fost găsiți morți, stând cu arma între picioare, cam 60 de oameni” (ANVR; Veteranii pe drumul onoarei și jertfei – De la Nistru la Marea de Azov – Editura Vasile Cârlova, 1997, p. 299)
Sovietici capturați în acțiuni individuale
Armata omână a capturat numeroși prizonieri și în urma unor acțiuni locale, de mai mică importanță, care se datorau unor unități mici sau chiar a unor soldați individuali cu spirit de inițiativă. Un număr de 4 soldați sovietici a fost luat în prizonierat, în februarie 1944, în urma unei incursiuni în frontul Regimentului 38 Infanterie (Divizia 10 infanterie), de la care s-a aflat despre mari concentrări în zna Melitopol. (ANVR, De la Stalingrad la Bătălia Moldovei, p. 305)
În aprilie 1944, în luptele de pe linia Nistrului, subunitatea în care Radu Anghel era sergent major în Regimentul 12 Dorobanți, în timpul unei bătălii a ucis în luptă 265 luptători inamici și a luat prizonieri alți 72. (ANVR, Ultime mărturii, p. 189)
Costache Gurada, sergent major în Regimentul 8 Roșiori (Divizia 5 Cavalerie), lupta în primăvara lui 1944 pe front la nord-est de Iași. Acolo, într-o acțiune de luptă grupa condusă de el a luat prizonieri 41 de ostași sovietici, mulți alții fiind omorâți, motiv pentru care a fost decorat cu Crucea de fier clasa II-a. (ANVR, De la Stalingrad la Bătălia Moldovei, p. 397)
În ziua de 23 iulie 1944, pe linia Nistrului, în urma unui atac local al Regimentului10 Vânători, au fost luați 6 prizonieri dintre care și un ofițer superior. (ANVR, De la Stalingrad la Bătălia Moldovei, p 386 )
Predări colective, voluntare
Au existat și cazuri de predare colectivă, de bunăvoie. Un caz de acest fel a fost povestit de locotenent Alexandru Stancovschi, locotenent în batalionul 4 Vânători de Munte. La sfârșitul lui iunie 1942, când bătălia pentru cucerirea fortăreței Sevastopol era pe sfârșite, Batalionul asedia ultimul bastion natural al celebrului port maritim și anume platoul Sapun Hora:
„Într-o noapte târziu, când o parte dintre noi ne odihneam într-o tranșee părăsită de inamic, după o zi de lupte aprige, sunt trezit de un srgent care era la post cu grupa sa, spunându-mi că s-a predat un gradat neînarmat și că vrea să vorbească cu un comandant de-al nostru. L-am primit imediat și am stat de vorbă cu el. Mi-a spus că în fața noastră se găsește o companie de-a lor, care dorește să se predea armatei române, chiar atunci noaptea, împreună cu ofițerii și roagă să-i acceptăm. I-am raportat comandantului de batalion, maior Gheorghe Bărbulescu, și am hotărât că se pot preda în decurs de o oră, urmând să vină în formație, prin flanc câte unul, cu armele ridicate în sus și în cea mai mare liniște. Și așa au făcut. După ce au predat armele, i-am adăpostit în spatele unui dâmb, sub paza ostașilor, urmând să stea acolo până dimineață, când vor fi trimiși în spatele frontului. Dimineața, în zori, ostașii noștri i-au tratat cu țigări și mâncare”. Tot atunci, un locotenent major s-a rugat de ofițerii români să nu-l predea împreună cu ceilalți pentru că va fi împușcat, el fiind comisarul politic, ceea ce s-ar fi putut întâmpla. Rugămintea în lacrimi făcută de ofițerul comisar a avut efect și ofițerul a rămas cu românii încă 2-3 zile până când i s-a pierdut urma, fiind predat cu alți prizonieri care nu îi cunoșteau funcția. (ANVR, Ultime mărturii, p. 84)
Chiar și atunci când a început contraatacul sovietic din sudul Stalingradului, au existat sovietici care au preferat să se predea. „În 20 noiembrie 1942 – relatează Gheorghe Găvănescu sublocotenent la Regimentul 18 Dorobanți (Divizia 18 Infanterie) – începând din zori, inamicul atacă cu multă infanterie și salve de artilerie, dar este copleșit de focul infanteriei și artileriei noastre. În cursul luptei s-a petrecut un lucru uimitor. Din rândurile luptătorilor sovietici s-a desprins un grup de ostași care ajungând în fața noastră au ridicat mâinile în care aveau batiste albe strigând să nu mai tragem pentru că vor să se predea. Erau 25 ucrainieni care, într-adevăr s-au predat”. (ANVR, De la Stalingrad la Bătălia Moldovei, p. 154)
Gheorghe Miclăuș, din Sintea Mare, capurează 2000 de ruși
Gheorghe Miclăuș, din Regimentul 1 Roșiori (Originar din Sintea Mare, jud Arad), a primit „Virtutea Militară” pentru o faptă militară deosebită, am zice unică:
„Eram caporal, șeful grupei de patrulă. În pădure am prins cinci prizonieri. Când i-am adus în dispozitiv, pe drum, au început să vorbească cu noi românește. Ne-am mirat, crezând că în loc de ruși, ducem prizonieri camarazi de-ai noștri, români. I-am predat comandantului de dispozitiv, care ne-a spus că prizonierii sunt români din Basarabia, dintre care unul (maior) a făcut școala la București. Maiorul mi-a cerut să merg cu el, cu toată grupa, și în cel mult două ceasuri aduce peste 2000 de prizonieri ruși. Eu m-am temut să nu mă păcălească, dar comandantul de dispozitiv mi-a făcut semn cu capul să merg. M-am dus cu toată grupa și în mai puțin de două ceasuri am venit cu o droaie de ruși (peste două mii), toți beți și fără arme la ei. Erau într-o pădure și dormeau tun în urma unei beții ștrașnice. A doua zi dimineață au venit cinci generali români la noi în dispozitiv. Am fost scos la raport și pus să raportez cele întâmplate. Generalii m-au felicitat și mi-au acordat medalia „Virtutea Militară” și o permisie de 21 de zile”. (Mircea Șerban, Zorioara Ban, „Sintea Mare – vatră seculară”, E Gutenberg, p. 53)
Omenia românească
Trebuie scos în evidență faptul că, în cursul numeroaselor luări de prizonieri, mulți soldați români nu numai că s-au conformat legilor războiului dar au dat dovadă și de multă omenie, cu mult peste ceea ce era cerut de regulamente, salvând de multe ori de la moarte prizonieri, altfel condamnați. Locotenentul Constantin Lățea, șeful Biroului operații al Brigăzii 2 Artilerie, din Divizia 2 Infanterie, ne dă un exemplu de corectitudine ostășească când îl scapă din mâinile nemților pe un locotenent sovietic în uniformă care a fost prins dirijând focul unei baterii sovietice. „Am reușit să-l salvez și l-am trimis la căpitanul Nicolae, șeful Biroului Informații al diviziei”. (ANVR, De la Stalingrad la Bătălia Moldovei, Op. cit, p.160)
Caporalul Virgil Riga, din Divizia 1 Cavalerie, întrebat fiind, în interogatoriul luat de un ofițer sovietic, care este atitudinea față de prizonierii sovietici în armata română dă un exemplu despre cum a păzit un soldat rus luat prizonier:
„Văzând că este flămând, i-am dat o bucată de pâine. Soldații germani care stăteau lângă mine au râs, iar când i-am întrebat de ce râd, unul dintre ei, pe nume Pruni, mi-a spus: „De ce îi dați să mănânce acestui porc rus? Lui nu-i trebuie pâine ci un glonte în frunte”. I-am răspuns că noi ducem un război pe front și nu în spatele frontului cu prizonierii”. (Obs : caporalul a lucrat la statul major al regimentului). Caporalul a povestit comandantului regimentului despre discuția cu subofițerul neamț despre prizonier. Iar colonelul i-a spus că „nemții au inimă de câine, că ei luptă împotriva întregii lumi și că sunt necruțători nu numai cu prizonierii ci și cu femeile și cu copiii”. (Prizonieri români în Uniunea Sovietică, Documente, p. 128)
Exemplu de milă creștinească
Iată și un alt exemplu, de milă creștinească, multiplicată de data aceasta, a unui soldat român aflat în ofensivă spre Stalingrad. Tiberiu Tălmaciu, pe front sublocotenent în Bateria 1, din Regimentul 39 artilerie (Divizia 20 infanterie), salvează şi el, nu unul ci mai mulţi soldaţi sovietici într-un gest care ar fi putut fi considerat pactizare cu inamicul:
„Din tanc a sărit un locotenent pe care l-am dezarmat şi l-am luat prizonier, cu toate ameninţările lui zgomotoase. S-a lăsat înserarea. Prin dreapta noastră treceau mereu soldaţi şi camioane. Între timp, într-o împrejurare norocoasă, am mai luat prizonieri 16 soldaţi sovietici. Cu ajutorul lor, am scos cele trei tunuri din poziţie şi le-am deplasat spre nord, circa 500 de metri, după care le-am dat drumul ostaşilor sovietici, inclusiv locotenentului.” (….)
Iată un gest pe care ți l-ai fi putut închipui doar în satul de unde provenea sublocotenentul român, unde oamenii săreau să se ajute între ei și a-l salva într-o împrejurare dificilă pe aproapele era o îndatorire creștinească. Au existat și cazuri în care un soldat a fost eliberat pentru că a cooperat cu anchetatorii români. Astfel, în timpul luptelor din Cotul Donului românii au capturat un prizonier pe care l-au adus în fața unui general, care i-a cerut informații despre locul unde sunt poziționate unitățile sovietice. I sa promis că va fi lasat liber dacă îi conduce pe români la locul unde staționau sovieticii. Ceea ce s-a și întâmplat, prizonierul a fost eliberat. (ANVR, De la Stalingrad la Bătălia Moldovei”, p. 104).
Armata română a continuat să ia prizonieri sovietici până la 23 august 1944, după care inamic a devenit fostul aliat, Germania, iar soldați ai Whrmacht-ului au devenit prizonieri la români. Dar despre toatea acestea în reportajele următoare.
Foto: Prizonieri sovietici în România – sursa: Revista ART-EMIS
- VEZI SERIA AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
