Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Cruzimea Japoneză (4)
Condițiile îngrozitoare din lagăre
Lagăre amenajate pe întreg arealul Pacific
Lagărele din Japonia nu aveau practic nicio legătură cu prevederile Convenției de la Geneva. Simplul fapt că te aflai pe lista de prizonieri în Japonia însemna că ești „sclav”. Guvernul japonez încheiase contracte cu companii private, cărora le trimiteau prizonieri în fabrici, mine, docuri, căi ferate, etc iar acolo oamenii erau obligați să presteze o muncă extrem de grea în producția și transportul materialelor de război. Activitatea se desfășura sub supravegherea unui șef de echipă înarmat cu o bâtă și era atât de periculoasă și epuizantă, încât mii de prizonieri și-au pierdut viața în aceste condiții. În situații extrem de rare, japonezii le ofereau deținuților compensații bănești, dar plata nu însemna mai nimic, doar câțiva penny pe săptămână. Singura prevedere din Convenția de la Geneva pe care o respectau japonezii, dar nu întotdeauna, era aceea care interzicea forțarea ofițerilor să muncească în șantiere și unități economice, dar ceilalți prizonieri au muncit înclusiv pentru obiective cu caracter militar, ceea ce era deasemenea interzis. Din acest motiv, lagărele au fost amenajate pe întreg arealul geografic care s-a aflat în stăpânirea japoneză: În insulele Pacificului, în China, Coreea, Malaya, Filipine, Indonezia și bineînțeles în Japonia. Au existat lagăre de zeci de prizonieri și altele de multe mii, cu condiții diferite, dar cu aceleași manifestări de cruzime, unele cauzate de conducerea lagărului sau a paznicilor, individual manifestate.
Condiții de viață îngrozitoare
Condițiile de viață ale prizonierilor erau cu atât mai îngrozitoare cu cât lagărele nu ofereau minimul necesar pentru supraviețuire. Și, în mod sigur, nimeni nu se aștepta să întâlnească un confort în care să se simtă ca acasă. După capitularea orașului Hong-Kong, în decembrie 1941, au fost luați 10.947 prizonieri de război. Era un număr la care nu se așteptau învingătorii, care nu se gândiseră din timp pentru amenajarea lagărelor în care să-i cazeze. Conform logicii japoneze era imposibil ca atâția oameni să se predea fără să lupte până la capăt, sinuciderea fiind preferabilă predării. Prin urmare s-au improvizat lagăre fără nici un fel de dotări, în foste cazărmi sau alte clădiri care între timp au fost jefuite de populația locală. Prizonierii din armata britanică au fost cazați în foste barăci din Shamshupo – Kowolon. Unele clădiri aveau găuri în acoperiș, în timp ce din altele nu mai rămăsese decât așchii înnegrite de foc. Civilii chinezi au luat ușile, ferestrele, cadrele ușilor, instalațiile electrice, țevăraia. Dar japonezii au decretat că lagărul era funcțional, fără să se gândească unde aveau să se spele, de unde să se aprovizioneze cu apă potabilă și ce aveau să mănânce prizonierii. Și totuși, lagărul de la Shamshupo avea să găzduiască nu mai puțin de 5777 prizonieri de război, mulți aduși de la Hong-Kong.
General britanic bătut până la inconștiență
Autoritățile militare japoneze erau conștiente de existența prevederilor Convenției de la Geneva și au promis respectarea lor atunci când li s-a cerut soldaților aliați capitularea. Generalul maior Hervey Sitwel, comandantul trupelor britanice din Java, s-a predat în ziua de 12 mai 1942 locotenent-colonelului Maruiama, comandantul diviziei a II-a Gărzi Imperiale. În timpul negocierilor li s-a prezentat (Lui Hervey Sitwel și mareșalului aerului Paul Maltby) un document în care li se cerea o predare necondiționată și respectarea oricărui ordin venit din partea comandanților japonezi. Numai că, cei doi britanici au fost reticenți în a semna cerând garanții suplimentare. Japonezii i-au asigurat că vor respecta prevederile Convenției de la Geneva. Dar, curând s-au convins de contrariul, atunci când au fost supuși unor interogatorii brutale, iar când au invocat Convenția de la Geneva, japonezii le-au spus că o vor respecta doar când le va conveni. Pentru că nu a semnat documentul prezentat, Sitwel (general-maior în vârstă de 46, de ani), a fost târât într-o celulă de beton, murdară „unde am fost predat în mâinile a cinci japonezi murdari, îmbrăcați în uniformă… M-au lovit cu pumnii și cu bocancii în mod repetat în coaste și în zona capului”. Unele dintre gărzi au călcat pe capul lui Sitwel în timp ce altele i-au smuls gradațiile și nu l-au lăsat până când a devenit inconștient. (Mark Felton, Neînfricații, p. 29). Pentru japonezi nu avea importanță gradul militar, vârsta și funcția prizonierului.
Prizonierii expuși la soare, ploaie și sete!
Un caz asemănător s-a întâmplat în 9 aprilie 1942, chiar înainte ca generalul maior Edward King jr. să capituleze cu forțele americane și filipineze din Peninsula Bataan. Acesta îl întrebă pe colonelul Nakayama Motoo dacă oamenii săi vor fi tratați bine. Nakayama ripostează și spune că japonezii nu sunt barbari. Însă ofițerii japonezi nu se așteptaseră să ia atâția prizonieri la Bataan. Îndoctrinați încă din ziua când se alăturaseră armatei să creadă în Codul Bushido, conform căruia un soldat nu se predă niciodată, aceștia considerau că inamicii care se predaseră nu meritau respect. Ceea ce s-a întâmplat cu prizonierii din Bataan poate fi un exemplu despre cum aplicau japonezii tratatele internaționale și propriile angajamente. După capturare, prizonierii au fost adăpostiți într-un lagăr, O’Donnell, care înainte fusese o bază pentru o divizie a armatei filipineze, care se întindea pe 242 hectare de câmpuri de orez și zone cu vegetație tropicală. Complexul cuprindea mai multe clădiri dărăpănate în care mai înainte au fost cazați circa 20 000 de soldați filipinezi. După transformarea în lagăr, acolo au fost înghesuiți circa 60 000 prizonieri, printre care se numărau și 10 000 americani. Lagărul era impropriu pentru cazarea atâtor oameni și ca atare apa era pe sponci, la fel de improprii erau și latrinele și lipseau medicamentele, hrana și alte lucruri de strictă necesitate. O clădire dărăpănată din multele de acolo avea lățimea de 4,2 metri și lungimea de 6 metri, cu acoperișul parțial din bambus. Oamenii erau expuși la soare și ploaie. Nu existau paturi sau saltele, ci doar două polițe lungi din stâlpi de bambus spintecați, legați cu ratan. Oamenii, 30 la număr, dormeau pe lemnul de bambus. Cei mai mulți nu aveau pături. O’Donnell avea doar o fântână arteziană cu pompă funcțională, iar aceasta trimitea apa printr-o țeavă groasă de un centimetru către ambele lagăre, filipinez și american. Pompa funcționa ocazional, dar deseori motorul ei pe benzină se defecta. Și cum exista și criză de benzină japonezii îl lăsau să se conserve. Ca urmare, era insuficientă apă pentru băut și gătit, iar lipsa apei îi înnebunea pe oameni. În aceste condiții nu făceau baie cu săptămânile. Deasemenea starea de foame era permanentă și îndeajuns de dureroasă. Dejunul, de exemplu, consta din orez, la fel ca și prânzul și cina. Era orez murdar, deseori infestat cu gândăcei și ploșnițe ale cerealelor și cu mucegai, dar oamenii flămânzi mâncau pentru că nu aveau de ales. Pentru că sufereau de foame, între mese oamenii mâncau orice, inclusiv frunze și iarbă. Mulți mureau de malnutriție. În medie primeau hrană cu o valoare nutritivă de o mie cinci sute de calorii, respectiv jumătate din rația necesară supraviețuirii. Hainele deținuților ajunseră niște zdrențe și nu erau spălate niciodată. Întreg lagărul mirosea ca o hazna ambulantă și toți prizonierii duhneau. În condițiile acestea bolile făceau ravagii. Fiecare prizonier suferea de ceva: malarie, febră tropicală, scorbut, beri-beri, icter, difterie, pneumonie. Jumătate dintre ei aveau dizenterie, încă de la sosire. Ofițerii au organizat echipe pentru săparea de latrine, dar acestea s-au umplu curând și au dat pe dinafară. Unii erau atât de afectați de stările diareice violente, încât nu mai puteau merge și se scăpau pe ei acolo unde stăteau întinși. Mulți chiar au murit din această cauză. Fără medicamente și având o dietă extrem de sărăcăcioasă, dizenteria a devenit curând epidemică.
Pedepse cumplite pentru evadați
Pe măsură ce condițiile din lagăr s-au deteriorat s-au înregistrat tot mai multe tendințe de evadare, dar tentativele erau descurajate de pedepsele cumplite pe care le sufereau făptuitorii. Odată, cinci americani care încercaseră să evadeze au fost prinși. Cu toții au fost dezbrăcați până la piele, cu mâinile legate deasupra capului și prinși cu frânghii petrecute peste o bară, astfel că abia dacă puteau atinge solul cu vârfurile picioarele. La început s-a creat impresia că aveau să fie spânzurați. Toți cinci erau scheletici, iar coastele le împungeau pielea. Un ofițer japonez care avea un bici în mână a pășit țanțoș în fața prizonierilor și, cu ajutorul unui interpret, le-a explicat ce urma să se întâmple. Era expert în mânuirea biciului, iar prima lovitură pe spinarea primului soldat l-a făcut pe acesta să urle. Biciul plesnea cu putere spinarea și fesele soldatului, care în curând au devenit însângerate. Bătaia a ținut o jumătate de oră sub razele toride ale soarelui. Când toți cei cinci au rămas nemișcați, comandantul a anunțat o nouă regulă: dacă un prizonier evada, zece dintre camarazii lui aveau să fie biciuiți și lăsați să moară în soare.
O încercare de evadare a doi australieni și doi britanici a schimbat complet atmosfera oarecum relaxată din lagărul de la Changi, în care prizonierii au putut să organizeze manifestări artistice. Japonezii au decis să strângă șurubul, înăsprind supravegherea în lagăr. Noul regim introdus de generalul maior Shimpei Fukuie intenționa să transforme lagărul Changi într-un adevărat lagăr de prizonieri, așa cum îl înțelegea el. Ca urmare Fukuie a cerut ca prizonierii aliați să semneze un act prin care se angajau să nu evadeze. Cum ofițerii au refuzat acest lucru, japonezii au trecut la intimidări și represalii. În primul rând s-a dat ordin ca toți prizonierii să se prezinte la cazarma Searang până la ora 18, cine întârzia urma să fie împușcat. Circa 17.500 de oameni au fost înghesuiți în cazarma Regimentului Gordon Highlanders, destinat să găzduiască 1000 de oameni. „Era înspăimântător”, spunea Alistair Urquhart.
„Nu aveam spațiu, iar puțina apă disponibilă era numai pentru gătit. A trebuit să săpăm latrine în mijlocul platoului din fața cazărmii, dar nu am putut ajunge niciodată la ele, atât de mulți erau acolo. Înafara cazărmii supraaglomerate, pe platou nu găseai adăpost așa încât ne coceam la soare. Ofițerii ne-au avertizat că vom fi trimiși în fața curții marțiale dacă semnăm și că japonezii încălcau Convenția de la Geneva care le permitea prizonierilor de război să încerce să evadeze fără a fi pedepsiți pentru aceasta. Dar, japonezii au folosit un argument și mai puternic pentru a descuraja evadările. Pentru a crește presiunea au ordonat ca evadații să fie executați. Apoi au folosit alte metode; amenințarea cu secerarea de către mitraliere, înăsprirea condițiilor așa că tot mai mulți oameni s-au îmbolnăvit de dizenterie, începând să moară pe capete, apoi au amenințat că vor transfera în cazarmă 2500 de oameni bolnavi și răniți. În cele din urmă ofițerii au cedat și toți au semnat actul prin care se angajau să nu evadeze”.
Soldatul japonez superior unui general aliat!
Au existat numeroase alte abuzuri împotriva prizonerilor, înclusiv asupra ofițerilor de grad înalt, pentru a-i determina să semneze acte antievadare, prin care se cerea respectarea întocmai a ordinelor primite. În lagărul Bicycle, pentru a-i determina să semneze, le-au redus rația de hrană, au arestat pe ofițerii superiori: brigadierul Blackburn și colonelul Searle, i-au amenințat pe prizonieri cu armele îndreptate împotriva lor. Până la urmă, actul prezentat a fost semnat. Fiecare prizonier era obligat, conform actului semnat, să salute cu câte o plecăciune pe fiecare gardian. În mentalitatea japonezilor fiecare soldat din armata Împăratului era superior oricărui general englez care s-a predat. Un soldat japonez l-a bătut pe un general-locotenent care s-a predat, dar nu a fost pedepsit mai mult decât un câine agresiv. Și în Hong Kong prizonierii din lagărul North Camp au fost obligați, pe 23 mai 1942, să semneze un document anti-evadare asemănător, spunându-li-se că în caz de refuz urmau să fie acuzați de rebeliune și omorâți. Japonezii i-au bătut pe recalcitranți cu bastoane și bâte până când ultimii șase rezistenți au capitulat.
Bătaia pentru orice era considerat abatere
Aceste fapte sunt doar un exemplu de sancțiuni care sfidau Convenția de la Geneva. În toate lagărele situația era cu mult înafara oricăror reguli umanitare. Iată cum descrie Laura Hillenbrand viața prizonierilor dintr-unul din lagăre, din perspectiva comportamentului gărzilor nipone, dar care se poate regăsi în toate celelalte:
„Singurele momente care spărgeau monotonia rutinei zilnice erau bătăile. Prizonierii erau bătuți fiindcă își încrucișau mâinile la piept, fiindcă se dezbrăcau pentru a-și zvânta rănile, fiindcă își spălau dinții, fiindcă vorbeau în somn. Cel mai frecvent erau bătuți fiindcă nu înțelegeau ordinele, care mai mereu erau strigate în japoneză. Zeci de prizonieri erau aliniați și bătuți cu bătele peste genunchi, pentru presupusa vină a unuia dintre ei. Pedeapsa favorită era să-i oblige pe prizonieri să stea nemișcați, uneori ore întregi, în poziția „ofuna”, chinuitoare și obositoare, în care oamenii trebuia să stea cu genunchii flexați și cu mâinile deasupra capului. Cei care cădeau ori lăsau mâinile jos, erau loviți cu bâta sau cu picioarele. Prizonierii care încercau să-i ajute erau atacați și ei, cu mai multă violență, așa încât victimele trebuiau să se descurce singure. Orice tentativă de a te proteja, ghemuindu-te, apărându-ți fața cu mâna, provoca o violență și mai mare”.
Prizonierul Glenn McConnell avea să-și amintească mai târziu: „Principala mea preocupare era să-mi păstrez nasul întreg și să nu fiu făcut bucăți”. Bătăile, scria el, „erau atât de violente, încât mulți dintre noi se întrebau dacă vom mai apuca să vedem sfârșitul războiului”.
Experiența terifiantă a aviatorului Louis Zamperini
Aviatorul Louis Zamperini și colegul Phil, naufragiați în Pacific, au ajuns după o călătorie de 46 de zile pe un atol din insulele Marshall, după ce plutiseră în derivă 3200 km, unde au fost bine primiți de marinarii de pe un vas japonez; li s-a dat mâncare din belșug. De acolo au fost transportați pe insula Kwajalein, într-un lagăr de tranzit. În închisoarea de la Kwajalein au făcut cunoștință cu prima experiență terifiantă întâlnită mai apoi și în celelalte lagăre japoneze. După prima zi, a urmat o altă zi și o altă noapte, apoi încă o zi. Căldura era copleșitoare. Păduchii mișunau pe trupul captivilor. Țânțarii zburau în jurul lor în nori atât de groși, încât palma se umplea de sânge atunci când Louis strângea pumnul. Diarea i se agravase, acum elimina și sânge. În fiecare zi striga disperat că vrea doctor. La un moment dat chiar a venit unul. A intrat în celulă, s-a ghemuit, s-a uitat la el, a chicotit și a plecat.
Încovrigați pe podeaua acoperită de pietriș, prizonierii aveau senzația că le ies oasele prin piele. Louis s-a rugat să i se dea o pătură pe care să stea, dar cererea i-a fost ignorată. Toată ziua și-o petrecea încercând să-și întărească membrele, se chinuia să se ridice în picioare, rămânea așa un minut două, ținându-se de perete, după care aluneca înapoi pe podea.
Două înghițituri de apă pe zi nu erau nicidecum suficiente pentru a-și reface pierderile masive de lichide suferite de organism.
Distracția favorită a paznicilor: umilirea prizonierilor
Existau și abuzuri absolut gratuite, în bătaie de joc. Atunci când a cerut cu insistență apă, gardianul s-a apropiat cu o cană cu lichidul dătător de viață pe care i l-a aruncat în față.
La capătul holului zăcea colegul său Phil. Șobolanii mișunau peste tot, se cățărau pe găleata cu fecale, se bălăceau în urină, îl trezeau noaptea din somn când i se plimbau pe față. Din când în când era scos afară, așezat în fața unei găleți cu apă și i se ordona să se spele pe mâini și față. Phil își băga capul în găleată și sorbea apa.
Atunci când paznicii nu erau ocupați să-și verse furia asupra prizonierilor, distracția lor era să-i umilească. În fiecare zi, sub amenințarea puștii, erau forțați să se ridice în picioare și să danseze iar ei se chinuiau să facă niște pași anemici de charleston în hohotele de râs ale paznicilor.
Louis Zamperini a fost transferat la Ofuna (Lagăr de pe coasta de est a Japoniei), un centru secret de interogare, în care prizonierii de valoare stăteau în celule izolate, unde erau înfometați, chinuiți și torturați ca să divulge secrete militare. Acolo, japonezii aveau mână liberă să facă ce doreau. În perioada războiului la Ofuna au fost deținuți circa 1000 de prizonieri.
În reportajul următor vom continua relatările despre sitauația și din alte lagăre japoneze pentru a avea o imagine completă asupra a ceea ce s-a întâmplat până la eliberarea lor și a capitulării Japoniei.
Citește și:
- Seria Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Prizonieri pe frontul de Vest
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Suferința din lagărul de la Oranki
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Viața și moartea în lagărele sovietice
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Capturarea și drumul spre lagăr
- seria 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial
- seria Arădenii în Al Doilea Război Mondial
