Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Clemență și abuz în România (2)
Vânătoare de partizani
Nu întotdeauna românii s-au conformat legilor războiului, au fost înfăptuite și crime de război. Despre două astfel de întâmplări a scris în jurnalul său de front arădeanul Petre Boată, sergent furier în Divizia 1 infanterie:
„21 iulie 1942, Iasna-Poliana: Plecăm pe la ora 5 dimineața. Drumul este și bun și rău. Mergem vreo 25 km și ne oprim în com. Novo-Marinovka (….. ) Pe tot drumul cai și oameni morți. Această com. este în mare parte pustie. Pe drum prindem un soldat rus înarmat cu un pistol automat și grenade. După ce îl cercetăm aflăm că este partizan. Se dă ordin să fie împușcat. Ordinul s-a executat pe loc. Ne instalăm într-o casă și lucrăm”. Cealaltă întâmplare de acest gen a fost făptuită în 13 august: „Un soldat din Bateria a 4-a prinde un comisar bolșevic tânăr, de 22 de ani. Era jidan. După ce l-au cercetat se dă ordin să fe împușcat. Doi soldați germani și doi soldați români îl duc mai departe, îl pun să-și facă groapa, apoi îl împușcă”.
Și tot Petre Boată povestește despre un caz în care un prizonier a fost maltratat, fiind prins de un camion și târât cu viteză printr-un sat. (Manuscris în posesia autorului).
Crime din răzbunare
Trupele române s-au răzbunat în mai multe ocazii pe prizonierii sovietici de război pentru pierderile suferite în timpul atacului de alungare a sovieticilor din Kerci, din mai 1942. Sergentul Ionescu, din detașamentul Radu Korne, relata despre o astfel de crimă de război:
„De trei zile trec prizonierii ruși. Azi a tras un partizan într-un cavalerist român (…) Un ofițer român a omorât șapte ruși, pe unul l-a rănit … Un ofițer rus partizan râdea când l-a împușcat domnul locotenent Constantinescu Andrei. Câțiva ruși s-au rugat în genunchi plângând, să fie iertați, nu au fost iertați”. (Grant T. Harward, Războiul sfânt al României, E. Corint, p. 294).
Un alt caz asemănător a fost înregistrat imediat ce trupele germano-române au trecut din Kerci în peninsula Taman, după ce câțiva ofițeri români au fost împușcați într-o ambuscadă pe când Regimentul 5 Roșiori înainta spre Novorossisk. Drept răzbunare cavaleriștii români au împușcat între 15-30 prizonieri sovietici. (Grant T. Harward, op. cit p. 311)
Există numeroase alte dovezi că astfel de abuzuri au înfăptuite și cu alte ocazii de militari români, fără să existe o politică oficială în acest sens. Numai că prea puțini au menționat aceasta, în mărturiile lor, lucru perfect explicabil. Românii au aplicat și ei „Ordinul Comisarul”, transmis de Hitler armatei germane, cel puțin în prima parte a războiului, când comisarii politici din armata sovietică nu erau considerați militari, deci puteau fi împușcați. Deasemenea, soldații sovietici răzleți care opuneau rezistență erau considerați partizani și împușcați în grupuri de câte 20, 50 și chiar 200 de prizonieri. Femeile soldat din armata inamică nu beneficiau nici ele de clemența românilor. (Grant T. Harward, op. cit. p. 265)
Prizonieri salvați de la moarte
Au existat și situații în care luarea în prizonierat a însemnat salvarea de la moarte. Dumitru Dumbravă, subofițer cu transmisiunile în Batalionul 20 vânători de munte (Brigada 4-a mixtă munte) se afla cu unitatea în Crimeea, în acea teribil de friguroasă iarnă din 1941-1942. Frigul îi afecta deopotrivă și pe români și pe ruși. Printr-un asemenea episod, care era să-l coste viața, a trecut și subofițerul Dumbravă:
„Prin 10 decembrie 1941 o unitate rusească rămasă în spate a atacat șoseaua Simferopol – Feodosia. A fost trimis să o combată Batalionul 20 vânători de munte, însoțit de subsemnatul cu o grupă de transmisiuni. Urmărind această unitate circa 15-20 kilometri în munți, din șosea până la stația de pompare a apei care fusese distrusă, rușii s-au retras spre această clădire din vârful muntelui, mulți ruși au fost capturatți, circa 150, iar alții au fost găsiți morți, stând cu arma între picioare (cam 60 de oameni). La fel și vânătorii de munte care s-au așezat jos, au rămas acolo morți, așa frig a fost. Când ne-am urcat pe munte, pe la ora 9-10, a venit o ploaie cu gheață, făcându-ne leoarcă, după care a venit o zăpadă și un frig de a înghețat tot ce aveam pe noi. Am dat telefon la divizie să trimită o mașină, că aveam soldați înghețați. A trebuit să coborâm circa 15 kilometri pe șosea, cântând ca să țin oamenii treji, că în 5-10 minute adormeai și erai gata înghețat. Cu mari greutăți am ajuns pe la ora 17 la șosea, unde ne aștepta mașina”. (ANVR, De la Nistru la Marea de Azov, Editura Vasile Cârlova, 1997, p. 29)
Românii au luat prizonieri până în ultimele zile ale războiului antisovietic. În 19 august 1944, sovieticii au efectuat, în zona Diviziei 14 infanterie, dispusă pe front în apropiere de Orhei, un atac pentru a stabili punctele slabe ale apărării. Pornit la ora 12, atacul a fost respins la ora 16, nu fără a fi luați aproximativ 200 de prizonieri și o mare cantitate de armament. (ANVR, De la Stalingrad la Bătălia Moldovei, p 434)
Contraofensiva sovietică din 20 august 1944 a pus capăt luptelor armatei române împotriva armatei sovietice, pentru că la 23 august s-a produs întoarcerea armelor împotriva foștilor aliați și astfel, în luptele care au urmat cu germanii și ungurii, prizonieri s-au luat din rândurile noilor inamici.
De la improvizație la reglementare
România nu era suficient de bine pregătită pentru internarea prizonierilor și gestionarea lagărelor, existând multă improvizație, lipsuri în aprovizionare și deficiențe în paza și controlul lagărelor. Dar, nu se poate acuza regimul antonescian de o politică de exterminare deliberată, de răzbunare și crimă cu premeditare. Problemele existente erau cauzate de lipsuri locale, de persoane corupte, incompetente și total nepregătite pentru situațiile conflictuale ivite în gestionarea unor mase mari de oameni, până la urmă inamici și ostili. Dar disfuncționalitățile inițiale au fost eliminate treptat, normalizându-se începând cu primăvara anului 1942. În total au fost înființate de către România 12 lagăre dintre care 2 pe teritoriul Uniunii Sovietice, în Transnistria, la Tiraspol și Odesa. Treptat s-au elaborat și numeroase regulamente privind funcționarea lagărelor, cazarea disciplina, hrana, munca, funcționarea serviciilor sanitare, culturale, sancțiunile etc. În primăvara lui 1942, s-a stabilit că lagărul de prizonieri este o unitate independentă și ca atare se conduce și se administrează în conformitate cu prevederile și dispozițiile Regulamentului Serviciului Interior și ale Regulamentului de Administrație Militară. Paza lagărelor era asigurată Inspectoratul General al Jandarmeriei. Inițial pentru pază au fost încadrați oameni mai bătrâni, nepregătiți și „vicioși” așa cum aprecia, la 25 februarie 1942, colonelul Ion Stănculescu, comandantul lagărelor de prizonieri. (Alesandru Duțu, op. cit. p 331) Dar situația a început să se redreseze după preluarea conducerii de către Marele Sat Major. De fapt și transportul în lagăre era asigurat de trupe ale Ministerului de Război.
Cazarea, echiparea și hrana în lagăre
Cazarea prizonierilor era diferită, în funcție de gradele avute de prizonieri, conform convențiilor internaționale. Ofițerii au fost cazați în clădiri de zid, în camere cu paturi comune, simple sau suprapuse, iar trupa în barăci (Lagărul nr. 1 în Slobozia). În lagărul nr 9 de la Crăciunești s-a constatat cea mai dificilă situație, acolo înregistrându-se cele mai multe decese. Cu timpul situația cazării s-a ameliorat. Până în 1 mai 1943, statul a făcut un efort financiar de 120 milioane lei pentru amenajarea în bune condiții a barăcilor. (Alexandru Duțu, op. cit. p. 332)
La fel s-a procedat și cu echiparea, mai ales că prizonierii cpturați în cursul verii 1941 erau îmbrăcați cu haine de vară, ca atare MApN a ordonat fabricarea a 500.00 metri de postav și 500.00 m de pânză din care s-a confecționat îmbrăcăminte. Până la 23 august s-au confecționat haine, rufărie și încălțăminte în valoare de 2.797.216.000 lei. Alocația de hrană stabilită inițial a fost de 22 lei apoi de 28 lei pe zi și 40 de lei pentru zilele în care se lucra. Mai apoi, Ministerul Apărării a hotărât ca prizonierii să fie hrăni ca soldații români, adică depturile de hrană să fie de 30 lei/zi. În concret s-a hotărât ca prizonierii să primească 5 zile pe săptămână câte 700 gr. de pâine, iar la 4 mese pe săptămână carne de cal. Pentru îmbunătățirea alimentației s-au repartizat lagărelor grădini de legume pentru producție proprie. Dacă în 1941 condițiile igienico-saniare au fost precare, lipsind uneori chiar și apa potabilă cu timpul și acestea s-a îmbunătățit. S-a mărit și capacitatea de cazare, s-a completat personalul sanitar și s-a intensificat controlul sanitar, s-au luat măsuri pentru deparazitare. Ca urmare a măsurilor luate, până în februarie1942 s-a reușit eradicarea epidemiei de tifos exantematic din lagărele de la Crăciunești, Bălți, Dornești, Bolgrad. Tot în februarie au fost înființate trei secții de spital pentru bolnavii de tuberculoză. La mijlocul anului 1943, asistența medicală a prizonierilor era asigurată de 12 medici români, 66 medici evrei și 85 medici dintre prizonieri.(Alesandru Duțu, op. cit . p 333)
Condiții corespunzătoare de muncă
Prizonierilor li s-a pus la dispoziție posibilități de corespondență cu familiile lor. Desigur aceste dispoziții nu au putut fi întotdeauna respectate, intervenind disfuncționalități în aprovizionare, dar și corupția a afectat activitatea din lagăre. Însă dacă se compară numărul deceselor din lagărele românești cu cele din Uniunea Sovietică și cu cele din Germania atunci se poate constata că România a asigurat cât de cât condiții corespunzătoare, conform reglementărilor internaționale.
Astfel, până la 23 august 1944 au decedat 5221 prizonieri sovietici, cei mai mulți în lagărele de la Budești – 938; Vulcan 841; Feldioara – 738; Crăciunești 700. Cele mai multe decese, circa 25 la sută s-au înregistrat până 1 februarie 1942. Conform statisticilor întocmite, până la 31 iulie 1944 au evadat 3331 prizonieri (358 în 1941, 1038 în 1942, 1124 în 1943 și 814 în 1944). În lunile iunie-septembrie 1943 din 756 evadați au fost prinși 370. (Alessandru Duțu, op. cit. p. 329)
Cei mai mulți prizonierii au fost dați la munca câmpului în condițiunile normale din țară. Au fost folosiți pentru munci agricole, 20.000 prizonieri, care locuiau la proprietarii lor tot timpul anului. Ei au fost tratați corect de proprietarii de teren, erau liberi în a se mișca, fără să părăsească proprietatea, sănătoși și bine hrăniți și n-a dezertat aproape nici unul dintre ei, deși puteau să o facă oricând, nefiind păziți. Hrana lor consta din 1 kg pâine, ceai, de 4 ori pe săptămână carne, în cantitate de 300 gr/om/zi, cartofi, fasole, ulei, tutun, etc. Prizonierul primea și câte 85 de lei/zi.
La căile ferate lucrau, deasemenea, 20.000 oameni. Până la numărul de 72 de mii lucrau în grădinile de zarzavaturi, la tăiat lemne și alte munci utile pentru lagăre etc. În fabrici au lucrat mai mult de 1500 de prizonieri, care au fost plătiți ca lucrătorii români. (Constantin Pantazi, op. cit.)
Ilegalități și abuzuri
Condițiile cele mai grele de muncă și trai le-au avut prizonierii care au fost obligați să lucreze în minele de cărbuni din Valea Jiului. Unul dintre cele mai mari lagăre a fost cel de la Vulcan (lagărul nr. 9) care avea sublagăre în Petroșani, Petrila, Lupeni, Lonea. Pe perioada războiului antisovietic, în acele lagăre au fost internați circa 5000 de prizonieri. În primii doi ani în special s-au produs multe ilegalități privind tratamentul prizonierilor, soldate cu mulți decedați. Un document, întocmit în urma unei inspecţii efectuate de Constantin Doraş, comandantul militar al Regiunii Miniere Petroşani, oferea detalii neobişnuite despre soarta celor peste 500 de sovietici din sublagărul de la Petroşani, Inspecţia a avut loc în taberele de prizonieri din Petroşani şi Petrila, în zilele de 7 şi 8 decembrie 1942, iar în 9 decembrie 1942, comandantul militar al Regiunii Miniere Petroşani, a prezentat raportul către Direcţiunea Minelor Petroşani:
„În Lagărul de prizonieri din Petroşani: Sesizat, de dl. Ing. Insp. Mărdărăscu că la Lagărul de prizonieri Petroşani s-ar fi comis oarecari nereguli, săvârşite de către plutonierul Grăjdeanu, comandantul gărzii, şi ostaşii din gardă, am inspectat acest lagăr în seara zilei de 7 decembrie a. c. fiind însoţit de dl. Ing. insp. Mărdărăscu şi de comandantul Stănescu Petre, comandantul militar al A.C.P.- ului. Constatări: Prizonierii care se aflau în tabără erau la masă. Lipsea plutonierul Grăjdeanu, care ni s-a raportat că este la locuinţa sa. Prizonierii, fără niciun fel de comandă şi control, primeau masa de la bucătar şi apoi îşi căutau fiecare loc la masă şi îl ocupa acela care putea. O dezordine, o murdărie şi un miros de neînchipuit. Feţele prizonierilor arătau o durere mută, dând un aspect de ocnaşi condamnaţi fără drept de a murmura, păreau nişte fiinţe îndobitocite. Deşi în sala de mese era cald, totuşi prizonierii erau îmbrăcaţi cu mantale, cojoace etc., netunşi şi nebărbieriţi, murdari, în saboţi sau cu bocanci scorojiţi, cu pantaloni zdrenţe, mulţi fără cămaşă, un adevărat iad de oameni condamnaţi. Neîncrezători şi timizi, la început, ne priveau cu îndoială şi neîncredere. Le-am explicat scopul pentru care am venit între ei şi le-am cerut să raporteze fără teamă dacă au avut vreo nemulţumire, dacă li s-au luat din drepturile lor de bani, hrană, efecte, dacă au fost bătuţi etc.” – se arăta în raportul comandantului militar al Regiunii Miniere Petroşani. (Adevărul, 22 aprilie 2017, Daniel Guță, despre tratamentul prizonierilor sovietici din Valea Jiului)
Furturi și bătăi sancționate
Inspecția a mai constatat că
„printre prizonierii acestui lagăr s-au comis o serie de abuzuri din partea soldaţilor din gardă şi a plutonierului comandantul gărzii, care nu pot fi tolerate: furturi, însuşirea efectelor prizonierilor, plata cu bani a hranei suplimentare, bătăi etc. Contra celor vinovaţi s-a dispus să fie făcute cercetări şi să fie traduşi în faţa Curţii Marţiale vinovații. Dl. Ing. Mărdărăscu, sisizând depre aceste stări de lucruri încă de câteva zile, a dispus ca în funcţia de intendant să fie numit un altul, care să fie un om de încredere, cinstit şi cu suflet creştinesc. Ajutorul intendantului a şi fost schimbat, cu Scurtu Ilie, om de încredere şi cinstit, iar în curând va fi schimbat şi intendentul. Printre măsurile pe care le-a luat dl. Ing. Insp. Mărdărăscu sunt o serie de îmbunătăţiri ca: înfiinţarea de ateliere de croitorie, cizmărie, îmbunătăţirea hranei, dându-li-se de cinci ori pe săptămână carne şi suplimente pentru cei care sunt supuşi la munci grele şi curăţirea localurilor care sunt într-o stare de promiscuitate echivalentă cu aceea a unei închisori. S-a intervenit, de asemenea, la Lagărul de prizonieri Nr. 9 Vulcan, pentru a li se trimite cămăşi, bocanci şi alte efecte, în limita disponibilului. Felul cum înţelege dl. Ing. Insp. Mărdărăscu să organizeze şi să supravegheze conducerea acestei tabere am credinţa că în cel mai scurt timp aceasta va fi dată ca model, iar prizonierii îşi vor recăpăta încrederea în noi şi îşi vor reconstitui credinţa în cruce şi în Dumnezeu”.
Constatările sunt făcute cu deplină obiectivitate, pornindu-se de la premisa că prizonierii sunt oameni care trebuie tratați ca atare, (Idem, Adevărul.ro)
În acel lagăr, chiar la o lună după 23 august mai existau încă 3000 de prizonieri. Conducătorii lagărelor erau nemulțumiți că societatea minieră nu le achită banii pe care s-au obligat să-i plătească pentru munca prestată.
„Am onoarea a vă înainta alăturat un tabel de ostaşi sovietici care pretind să primească de la dvs. plata pentru orele suplimentare ce le-au lucrat timp de doi ani, precum şi duminicile. Vă rugăm să dispuneţi soluţionarea acestui litigiu, întrucât toţi sunt foarte nemulţumiţi pe acest considerent”, se arăta într-o notă, din 22 septembrie 1944, semnată de Dumitru Maiescu, comandantul Lagărului de Prizonieri nr. 9 din Vulcan, trimisă către Societatea Petroşani. Și alăturat trimite un tabel cu ostașii care cer plata orelor prestate”. (Adevărul București, 19 iunie 2018)
În lagărul de la Crăciunești au fost înregistrate cele mai grave nereguli și abuzuri dar despre acestea în reportajul următor.
Foto: Prizonieri sovietici în România – sursa: Revista ART-EMIS
- VEZI SERIA AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
