Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Clemență și abuz în România (3)
Paie și frunze în loc de cămăși
Cea mai dezastruoasă situație în ceea ce privește administarea lagărelor a fost constatată în lagărul de la Crăciunești (comuna Băița, județul Hunedoara), unde s-au înregistrat și cele mai numeroase decese (53 până la 15 nov. 1941). „Din cauza frigului – constata directorul general CFR, colonelul T.C. Orezeanu – în decembrie 1941 – prizonierii de la Crăciunești își băgau paie și frunze uscate sub bluzele de doc, care țineau loc și de cămăși”. Lagărul a funcţionat mai puţin de doi ani. În perioada existenţei sale, în lagărul de muncă, aflat la circa 20 de kilometri de municipiul Deva, au murit aproape 700 de oameni, majoritatea prizonieri sovietici, detaşaţi pentru a munci la construcţia căii ferate Deva-Brad. De soarta crudă a prizonierilor s-a făcut vinovat comandantul Nicolae Stavrescu. O notă informativă a Poliţiei Deva, datată în 17 aprilie 1942, arăta cauzele care au dus la moartea sovieticilor. Colonelul a fost acuzat că îi înfometa pe prizonieri: „În cursul lunii decembrie 1941 a primit două vagoane cu porci din regiunea Banatului, destinate numai pentru prizonieri şi oamenii însărcinaţi cu paza. Niciun porc n-a fost întrebuinţat pentru lagăr, toţi fiind întrebuinţaţi numai de el“, se arăta în nota informativă. „Raţia de pâine care trebuia să se dea prizonierilor a fost redusă la jumătate, restul întrebuinţând-o pentru el. Astfel, din cauza subalimentaţiei au murit un număr de 700 prizonieri“, informau reprezentanţii lagărului, potrivit notei păstrate la Arhivele Judeţului Hunedoara. Oamenii care mureau în lagăr erau îngropaţi „la comun“, chiar dacă Ministerul Apărării Naţionale a trimis banii necesari achiziţiei de scânduri pentru sicrie. „O sumă de bani a fost destinată pentru scânduri de sicrie pentru prizonierii care mor. Din aceşti bani nu s-a cumpărat niciun sicriu, prizonierii fiind înmormântaţi câte cinci-şase într-o singură groapă“.
Colonelul Stavrescu condamnat pentru corupție
Sunt aspecte amplu anchetate mai târziu pentru a se stabili vinovații. Colonelul Stavrescu a fost acuzat că şi-a însuşit fondurile primite de la minister pentru construcţia barăcilor prizonierilor. „A primit bani din partea Ministerului Apărării Naţionale să se construiască barăci bune pentru prizonieri. Aceşti bani au fost întrebuinţaţi numai în parte, făcând adăposturi de locuit ce lasă de dorit în scopul de a-i rămâne banii“, informau reprezentanţii Poliţiei din Deva, în nota privind neregulile comise de colonel. După inspecția efectuată s-a decis înlocuirea colonelului Stavrescu de la comandă, fapt ce a stârnit o mare bucurie, atât în rândul prizonierilor ruşi, cât şi în rândul soldaţilor români însărcinaţi cu paza lagărului. Ca urmare a neregulilor înregistrate lagărul de la Crăciuneşti a fost desfiinţat, iar prizonierii sovietici au fost mutaţi într-un alt lagăr, la Vulcan, pentru a munci în minerit. Foste clădiri şi grajduri ale unor ferme din Petroşani şi Lupeni, puse sub paza jandarmilor, au fost transformate în adăposturi pentru sutele de prizonieri ruşi . (Daniel Guță, Adevărul, 22 aprilie 201)
Acuzați de excese de mărinimie
În septembrie 1941, peste 1.000 prizonieri sovietici, alături de 700 evrei au participat la lucrările liniei ferate CFR Deva-Brad. Prizonierii sovietici au fost tratați, potrivit mai multor documente ale Poliţiei Deva, cu omenie de români, iar unii dintre localnici au fost acuzaţi chiar de excese de mărinimie faţă de prizonieri. O notă informativă din 16 octombrie 1943, provenită dintr-un dosar al Poliţiei Deva, arăta că prizonierii erau lăsaţi să intre în barurile din oraşele miniere, chiar şi neînsoţiţi:
„Suntem informaţi că la sfârşitul lunii august a.c. doi prizonieri ruşi din sublagărul Petroşani au intrat în restaurantul Schmidt din localitate. În local au găsit pe locotenentul de jandarmi Buligă Traian, care întrebându-i ce caută în local, prizonierii i-au spus că sunt însoţiţi de sentinela care aşteaptă afară. Au fost îndrumaţi să plece în lagăr”.
Într-un alt document, din 4 ianuarie 1943, se arată că prizonierii care munceau în minele din Valea Jiului primeau aceleaşi salarii ca muncitorii români. În privinţa hranei, sovieticii primeau slănină, în loc de carne, arată documentul Subinspectoratului Muncii.
„Hrana prizonierilor se dă astfel, dimineaţa: cafea cu pâine şi 60 de grame slănină zilnic pentru prizonierii care merg la lucru; la amiază, o ciorbă cu pâine sau mălai, ciorba fiind compusă din 200 de grame fasole sau 300 de grame varză sau cartofi; seara se dă aceeaşi ciorbă. Este adevărat că se distribuie pentru muncitori de şase ori carne săptămânal, a câte 100 de grame zilnic. În tot cazul un muncitor al societăţii poate să se alimenteze mai bine şi să nu râvnească la ciorba zilnică şi mereu aceeaşi care se distribuie prizonierilor”
Evadații s-au ascuns în păduri
Au existat însă și evadări care au produs mult deranj în zonă: Dintre prizonierii ruşi, unii au evadat şi s-au ascuns în pădurile din munţii Hunedoarei. „12 pizonieri se ascundeau în pădurile satului Lelese”, se arăta într-o notă informativă, din 2 octombrie 1942. Sătenii nu se temeau de ei.
„Acei pizonieri ruşi trăiesc din furturile de alimente pe care le comit la domiciliile ţăranilor din comuna Lelese, pe timpul nopţii. Ţăranul Judele Gheorghe din comuna Lelese, care a fost prizonier în Rusia şi ştia vorbi limba rusă, chiar a vorbit recent în acele păduri cu un prizonier rus, căruia i-a zis că pentru că a evadat şi s-a ascuns în pădure, că de îl vor prinde jandarmii sau armata, va fi rău de el. Prizonierul i-a răspuns că tot una va fi de capul lui. Prizonierii ruşi fac foc în pădure şi se adăpostesc lângă foc”, informa Poliţia Deva, într-un document păstrat la Arhivele Naţionale – Judeţul Hunedoara. (Adevarul.ro, 19 iunie 2016).
Prizonieri germani și maghiari în România
După 23 august 1944 România a întors armele împotriva foștilor aliați germani și a pornit deasemenea ofensiva alături de noii aliați, sovietici, pentru eliberarea Transilvaniei de Nord intrând astfel în război și cu Ungaria. Pe noul front, de vest, armatele române au luptat aproximativ 9 luni într-o ofensivă continuă, ajungând până la Viena și la Brno, în Cehoslovacia. În aeastă nouă luptă a avut și pierderi mari în oameni și materiale, mulți soldați români fiind luați în prizonierat maghiar și german. Dar, în același timp a și capturat mulți inamici care au devenit prizonieri de război, cei mai mulți fiind transferați autorităților militare sovietice.
Cei mai numeroși prizonieri germani au fost luați în captivitate în intervalul 23 august 31 august, adică atunci când luate prin surprindere trupele germane, fiind răspândite pe întreg teritoriul țării, nu au putut susține o rezistență organizată, unitară. În acele zile forțele române au capturat un număr de peste 53 mii prizonieri, între care 14 generali și 1224 ofițeri. (Contribuția României la victoria asupra fascismului E. Politică 1965, p. 74)
Pe teritoriul României de astăzi, trupele românești au luat 66. 275 prizonieri germani dintre care în Transilvania și Banat 9820. În Ungaria au fost luați alți 21.045 prizonieri. Doar Corpul 7 armată (Armata 1 română) în drumul său spre Budapesta, a luat peste 6500 prizonieri. (40) Pe teritoriul Cehoslovaciei armata română a capturat 20. 478 de soldați germani. Sovieticii au preluat marea mjoritate a prizonierilor, de cele mai multe ori fără acte, în el mai fericit caz numeric. Astfel generalul Kolciuk a preluat de la lt.col Constantin Daminescu, comandantul garnizoanei Călărași 5425 de germani doar cu o simplă chitanță.
În București, printre cei preluați abuziv de sovietici s-au aflat și 5 dintre cei 14 generali germani captrați în august 1944: Erik Hansen, Rainer Stahel, Alfred Gerstenberg, Erchart von Tschamer und Osten, K. Spalke. Generalul Aldea, ministrul de interne a considerat „acest lucru nedorit”.. Până la 5 octombrie au fost preluați cu acte 36. 433 prizonieri germani (9 generali, 1215 ofițeri, 4244 subofițeri și 30.965 trupă), care au fost transferați în lagărul de la Focșani. Lor li sau adăugat prizonierii preluați din alte lagăre. Dacă la 12 sepembie 1944 în lagărele româneștei se aflau 54. 958 prizonieri (44. 559 germani, 950 maghiari, 540 alții), la 12 februarie 1945 rămăseseră în custodie românească numai 6 920 (2966 germani, 2664 maghiari plus alți 1290); 54 616 fuseseră predați sovieticilor cu acte, 368 au fost eliberați, majoritatea din nord-vestul României și 84 decedaseră. (Alesandru Duțu, op. cit. p 339)
Prizonieri unguri capturați în județul Arad
În Transilvania armata română a avut de luptat mai ales cu armata maghiară care intenționa să organizeze o linie de rezistență pe culmea Carpaților. Pentru acesta ungurii au început în 5 septembrie, ofensiva în centrul Transilvaniei, iar în 13 septembrie pe granița de vest, contra Armatei 1 română, încercând pătrunderea pe văile Mureșului și Crișului Alb. Detașamentul Păuliș a oprit ofensiva ungurească pe Valea Mureșului, provocând inamicului numeroși morți și luând mulți prizonieri. Demetrescu Nistor din Maglavit, în urma unei inițiative personale a contribuit singur la uciderea a 7 unguri și luarea în prizonierat a altor 22 inamici în ziua de 15 septembrie. Elevul sergent Toacă a făcut și el 7 prizonieri în aceeași luptă. În urma luptelor de la Păuliș au fost capturați 387 prizonieri unguri. (Ioan Valeriu Tuleu, Război pe Mureș și pe Crișul Alb, E.Mirador)
Românii din armata ungurească s-au predat de multe ori din proprie inițiativă, după cum povestește Purtan Petru, care a luptat pe Valea Crișului Alb în septembrie 1944:
„La un moment dat văd că vin spre mine trei soldați și io m-am tras după niște pupi de tulei. Dar ei or strigat: Fraților nu trageți că suntem români din armata ungurească. Când am auzit asta i-am pus să de armele jos și i-am întrebat de unde sunt. Ei ne-au spus că sunt de lângă Salonta și or zis că nu mai vor să lupte în armata ungurească”. (Ioan Valeriu Tuleu, Evadarea din trecut, E. Mirador, p 195)
Alexandru Scrob din Luguzău decorat cu Virtutea Militară
Pe teritoriul Ungariei s-au dus lupte ofensive de mare amploare, în care au fost luați numeroși prizonieri în încercuiri mari precum cele de la Debrețin, Szolnok etc, dar și în lupte mai mici, în urma unor operațiuni de mică amploare, în care inițiativa personală a jucat un rol important. Astfel, maiorul post-mortem, Florea Enăchescu, povestește cum în 12 decembrie 1944, într-un atac din localitatea Halmay, Regimentul 4 Infanterie a luat peste 200 de prizonieri, 3 tunuri antitanc, 2 arunătoare de 60 mm, trenul de luptă al unui batalion etc. (Veteranii pe drumul onoarei și jertfei, Corolar al vol I-IX, p. 432)
Sergentul Alexandru Scrob (Divizia 1 Cavalerie, originar din Luguzău-Arad) se afla pe malul de vest al Tisei unde, în urma unei acțiuni temerare, a luat prizonieri 8 soldați unguri pe care i-a găsit într-o cazemată:
„Acolo pe Tisa am avut io o întâmplare în urma căreia am fost rănit şi decorat cu „Virtutea Militară”, clasa a II-a. Iată cum s-a întâmplat. Maiorul Paţachia m-o trimis să caut pe maiorul Irimescu, care era cu infanteria în faţa noastră, să-l întreb unde mai trebuie să facem tragere. În timpul ăsta io am văzut prin aparat, la un canton care era pe malul apei, că se trage de acolo, dar nu se trăgea în soldaţii noştri, numai în sus. Atunci m-am târât prin spatele cantonului, prin nişte mărăcini, unde am întâlnit soldaţi de-ai noştri, pentru că eram deja între linii. Noi aveam numai un cap de pod făcut peste Tisa. M-am apropiat de canton, unde am văzut că sunt soldaţi unguri şi am aruncat o grenadă ofensivă, aşa că o ieşit un inamic afară. Io aveam un pistol Oriţa şi le-am cerut să iasă toţi. El, ungureşte către mine, îmi spune că este cu camarazii. Spune-le să iasă, i-am zis româneşte. Strigă el pe Ioşca, strigă pe Geza să iasă toţi de acolo. Acela pe care l-am găsit înainte a aruncat deja arma jos. Da mie, care aveam arma îndreptată spre el, îmi tremurau pantalonii de frică. Am zis: Oare să-l împuşc pă ăsta, să fug, ce să fac? Nu-l împuşc, ne împăcăm noi cumva. Or ieşit opt soldaţi de acolo. Care cum ieşea arunca arma. Unde vreţi să mergeţi, la Bucureşti sau la Budapesta? Zice unul româneşte către mine: Noi am vrea să mergem la Cluj, că noi suntem din teritoriul cedat. Na, hai că vă duc io. Şi atunci am luat-o către ai noştri. Mi-am legat o batistă la ţeava armei ca să nu tragă ai noştri spre noi. I-am dus până la adăpostul ce-l aveam ocupat de la ei pentru observarea de artilerie. De acolo am dat telefon la maior şi l-am întrebat ce să fac cu prizonierii. Îi treci apa, îţi trimitem doi soldaţi să-i ia şi să-i aducă aici. Între timp prizonierii mi-au dat adresele lor, că le-am zis că după ce-i ţine în lagăr câteva zile o să le dea drumul acasă şi dacă Dumnezeu ne ajută putem coresponda. Doi caporali or venit după ei să-i ducă până la unitate şi i-am urcat într-o barcă pe cei 8 soldaţi prizonieri, dar o venit un proiectil de la un aruncător de grenade, era ca o pară şi drept la noi în barcă. Pe cinci nu i-am mai văzut deloc. Unul dintre cei scăpaţi era cu mâna ruptă, celălalt cu piciorul rupt, io nu aveam nimic. Numai că după ce am trecut apa am văzut că sângerez la picior, aşa că m-am pus pă nisip şi am văzut sânge şi pă nisip.” (Ioan Valeriu Tuleu, Evadarea din trecut, op. cit, p. 53)
Teodor Rădac milos cu prizonierul ungur
Teodor Rădac, se afla în înaintare spre nord-vest, pe teritoriul ungar cu Divizia 3 Munte și a ajuns la lanțul munților Bukk, greu de trecut:
„Aici, în jurul Cysegorului am avut mai multe hărțuieli și schimburi de focuri cu inamicul, făcând numeroși prizonieri unguri. Plutonul nostru, aflat într-o mică incursiune, a prins peste 50 de militari unguri, dintre care doi ofițeri. Ungurii erau bine echipați. Aveau un fel de bocanci foarte buni, de piele iuft, cu tureacul mai lung. Eu mă gândii să-mi schimb bocancii cu unul dintre prizonierii noștri. Îi făcui semn să dea bocancii din picioare și să încalțe pe ai mei, care erau sparți și intra apa în ei. Soldatul ungur începu să se descalțe. Când să dea bocancul jos din picior îi făcui semn să nu se mai descalțe, că nu mai fac schimbul.
Ungurul se tot uita la mine și văzu că am bocancii răi. Mă tot îndemna să-i schimb, că el este de acord. Eu m-am răzgândit, pentru că era zăpadă și eram în pregătire de iarnă. Dacă-i dau bocancii mei răi, sigur el nu va avea posibilitatea să fie echipat cu bocanci buni, cum îi are acum. Eu voi primi de la căruța cu efecte, sau poate nu voi mai avea nevoie de nici un fel de echipament, că mortul nu-i pretențios și poate fi îngropat și desculț. În cel mai rău caz pot lua de la un mort. Așa gândii eu și nu luai bocancii de la tânărul prizonier. Mă uitai la el. Avea un neg pe față, aproape cât o cireașă, negru. În rest se prezenta băiat voinic și frumos. Mă gândii ce norocoși sunt acești soldați care au ocazia să scape de iadul în care ne găseam noi. Erau mulți prizonieri din localitățile care erau ocupate deja de armata română. Acestora li se dădea libertatea să plece acasă. Această metodă a slăbit foarte mult rezistența militară ungară”. (Ioan Valeriu Tuleu, op. cit. p. 122)
Corneliu Platoș și codul onoarei militare
Spre sfârșitul luptelor predarea luptătorilor inamici se făcea în detașamente mari. Era la puțin timp după capitulara Germaniei de la 9 mai, când în 10 mai 1945, într-un mic orășel din Slovacia, Swerdlovsk, col (r) Corneliu Platoș a primit ordin să dezarmeze și să i-a în prizonierat o coloană armată ungurească ce se apropia cu drapel alb și steag unguresc:
„La apropierea și semnalul meu coloana se oprește și din prima mașină coboară comandantul unității, un colonel ungur, având asupra lui sabie, pistol și porthart. Cobor și eu, complet dezarmat, urmat la câțiva pași de sergentul înarmat cu pistol automat. Mă apropii la 3-4 pași de colonel, îl salut și mă prezint. Face la fel. Îl rog să mă însoțească la Corpul 2 de Armată după ce, în prealabil, va da ordin unității să-l urmeze pe sergentul meu pe un teren liber din apropiere, unde se va depune tot armamentul, oamenii și caii urmând a fi conduși în partea sudică a orășelului. Îi comunic că domnul colonel Bungescu, șeful de stat major al Corpului 2 Armată Român îl sfătuiește să procedeze civilizat la predarea unității și îl poftește la domnia sa, la statul major al unității. Dă ordinele și istrucțiunile necesare în fața mea, cu voce tare ca să-l audă toată trupa, apoi vine spre mine și-l poftesc în mașină. A făcut gestul de a-mi preda sabi și pistolul, dar l-am refuzat spunându-i să le păstreze. A fost foarte surprins de atitudinea mea, a salutat și a urcat în mașină. Intrând noi în biroul Statului major, colonelul Bungescu se ridică de la birou și vine spre noi. Se salută reciproc cu colonelul ungur, care îi întinde apoi sabia, pistolul și porthartul, scoate din porthart hărțile și celelalte documente și mi-l dă. „Să-l păstrezi ca pe o frumoasă amintire”. După care întinzând sabia colonelului ungur îi spune că-l stimează ca pe un ostaș care și-a făcut datoria, nu ca pe un prizonier.” (Magazin istoric, nr 5/1998, p. 6)
Sovieticii înăspresc condițiile prizonierilor
Autoritățile românești i-au tratat pe acești noi prizonieri cu aceeași deferență și solicitudine ca și pe ceilalți prizonieri. Dar, condițiile oferite au fost în scurt timp anulate de reprezentanți ai autorităților de ocupație sovietică. La 28 octombrie 1944, col. Matei Mateescu arăta cum reprezentanții sovietici din Comisia Aliată de Control au cerut ca ofițerilor germani prizonieri să nu li se plătească solda cuvenită și să fie tratați ca simpli soldați. Deasemnenea au interzis înființarea de cantine în lagăre, vizitarea prizonierilor de Crucea Roșie Română, distribuirea de țigări și de pachete cu alimente și haine. La 4 noiembrie 1944, reprezentanții maeșalului Tolbuhin au cerut comandantului lagărului de la Calafat, unde se aflau 2300 prizonieri italieni, aduși de sovietici din Iugoslavia, să predea nu numai prizonierii ci și întreaga gospodărie a lagărului organelor ruse. Tot așa fusese preluat și lagărul de la Timișoara.
În reportajul următor vom relata despre condițiile speciale oferite prizonierilor anglo-americani în lagărele din România
Foto: Luptele de la Păuliș, septembrie 1944 / sursa: arhivă
- VEZI SERIA AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
