Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Cruzimea Japoneză (8)
Vasele iadului
În cursul războiului, 125 000 de prizonieri aliați au fost transportați cu vapoarele în Japonia sau în diverse alte locații, dintre care 21 000 au murit la bord sau scufundându-se odată cu navele. Unele nave încărcate cu prizonieri au fost scufundate chiar de submarinele americane pentru că navele japoneze nu aveau semne de identificare care să spună că transportau prizonieri sau răniți. Se estimează că 5000 de americani, prizonieri de război, îngrămădiți în calele cargourilor, au fost uciși de torpilele americane. Multe dintre nave erau cunoscute ca vase ale iadului. Între ianuarie 1942 și iulie 1945, japonezii au efectuat 156 de transporturi de prizonieri meniți să trudească în lagărele de muncă, iar călătoriile erau mai groaznice decât orice alt abuz pe care aveau să-l îndure americanii. Încuiați sub punte, fără hrană, apă, lumină, toalete sau aer respirabil, oamenii leșinau, înnebuneau și mureau. Evident că gărzile japoneze aveau ordin să îi țină în viață pe prizonieri cât de mult posibil, pentru ca ajunși la destinație să fie în stare să muncească. Munca sclavilor prizonieri devenise prețioasă așa că li se permitea prizonierilor să urce pe punte din cală spre a se aerisi, dar și așa viața era cumplită. Pe punte soldații japonezi stăteau cu degetele pe trăgaci pentru a preveni orice răzvrătire sau încercare de a sări peste bord. Însă soarele ardea puternic și prizonierii erau în pericol de insolație. Oamenii, ca să mai scape de arșiță, coborau sub punte pentru scurte perioade, însă duhoarea de acolo era atât de cumplită, încât nu puteau rezista multă vreme. Cei mai mulți sufereau de dizenterie, iar japonezii le permiteau să se agațe de frânghii undeva la pupă și la proră ca să se descarce. Orice numai ca dejecțiile să nu rămână la bord. Desigur că în aceste condiții se înregistrau și destule decese.
Cei sănătoși la minte îi omorau pe nebuni
Pe aceste nave s-au desfășurat câteva dintre cele mai înfricoșătoare episoade ale războiului, în timpul cărora oameni înnebuniți de sete i-au omorât pe semenii lor ca să le bea sângele. În unele cazuri, prizonierii care au încercat să scape de mulțimea agitată a deținuților isterici au fost împușcați de soldații japonezi care păzeau ieșirile din cale. Unele călătorii au durat săptămâni întregi. Unii oameni și-au băut urina. Prizonierii bolnavi era călcați în picioare sau mureau sufocați. Cei sănătoși la minte îi omorau pe nebuni și se întrebau când le venea și lor rândul să înnebunească. Canibalismul nu făcea excepție. În cazul vasului Orioku Maru, unde deținuții i-au ucis pe camarazii lor ca să le bea sângele, au supraviețuit numai 271 de oameni din 1619. Din 1500 de olandezi expediați din Java la Rangoon, ca să lucreze la Linia Morții, 200 au murit și 450 nu au mai putut să meargă când au ajuns în Birmania. 19 dintre cele 56 de vapoare ale iadului au fost scufundate de submarine și avioane aliate iar peste 22 mii de prizonieri au murit în timpul chinuitoarei călătorii spre lagărele din Japonia și Taiwan. 75.
Închiși în cală, cuprinși de claustrofobie și panică
În ziua de 4 septembrie 1944, 900 de prizonieri de război britanici au fost urcați repede pe vasul „Kachidoki Maru”, un cargou de 10.000 tone, capturat de la americani, spre a fi transportați în Japonia pentru a lucra pe unul dintre șantierele de acolo:
„Când am ajuns jos în cală nu mai aveam unde să mă așez. Nu puteam să stăm decât în picioare – relatează Alistair Urquhart – înghesuiți ca sardelele, neavând unde să ne facem nevoile. Cei mai mulți dintre noi aveau dizenterie. Când cala s-a umplut până la refuz, japonezii au închis trapa și ne-am cufundat într-un întuneric înfricoșător. În acel moment, s-a declanșat cel mai cumplit vacarm, oamenii fiind cuprinși de claustrofobie și de panică. Mulți s-au temut că vor muri și au început să urle și să țipe. Pe mine m-a cuprins o liniște stranie. Mi-am zis, resemnat:„Asta este”. Mă gândeam că nu voi mai ieși niciodată viu de acolo și nu-mi voi mai vedea niciodată familia. Te resemnai cu gândul că acela era sfârșitul. Nu puteam să mă gândesc decât că ne duceau pe mare ca să scufunde vasul și să ne înece pe toți. Torționarii noștri erau capabili de așa ceva. Văzusem că sunt capabili de orice.”.
Americanii torpilați de propriile submarine
Circa 36 de ore au stat prizonierii într-o căldură incredibilă, înghesuiți unii în alții, temperatura depășind 40 de grade. În aceste condiții oamenii s-au deshidratat, au apărut bolile specifice. Însă, în noaptea de 11 spre 12 septembrie, în apropierea convoiului japonez au apărut submarinele americane care l-au atacat la ora 5,25 dimineața. „Rukuyo Maru” a fost lovit de torpile. Niciunul dintre prizonieri nu a fost ucis de explozie, dar 1159 s-au înecat. În jurul orei 23, „Kachidoki Maru” a fost ajuns și el din urmă și a fost lovit de torpilele americane și o nouă tragedie s-a produs; au murit 214 prizonieri, dar au existat 650 de supraviețuitori, fiind salvați de submarinul american și de nave japoneze. În cele două nave lovite au pierit 1403 prizonieri.
Lichidați prizonierii!
După ce aliații au început contraofensiva împotriva Japoniei, la jumătatea anului 1942, armata niponă a cedat treptat pe toate teatrele de operațiuni și a trebuit să se retragă din teritoriile cucerite. Însă nu avea de gând să lase în urmă dovezi ale atrocităților, lichidând prizonierii. În toamna anului 1942, când americanii au atacat navele de război japoneze în largul atolului Tarawa, din insulele Gilbert, japonezii i-au decapitat pe cei 22 de prizonieri deținuți pe insulă.
Potrivit unui ofițer japonez, în primăvara anului 1943, când s-a aflat vestea că americanii se pregăteau să debarce curând pe Ballale, autoritățile japoneze au emis un ordin prin care se spunea că, în eventualitatea unei invazii, prizonierii de război să fie uciși. Debarcarea nu a mai avut loc, dar ca răzbunare pentru un bombardament al trupelor aliate japonezii i-au executat pe toți prizonierii, între 70 și 100 de oameni.
Pe măsură ce se adunau înfrângerile, prizonierii erau tot mai crunt exploatați și viața lor a devenit și mai dificilă, din lipsa mijloacelor de întreținere. De fapt japonezii nici nu mai doreau să existe supraviețuitori și, prin urmare, prizonierii trebuiau exterminați. În acest sens, la mijlocul anului 1944 s-a emis un ordin la nivelul guvernului și a comandamentului suprem japonez ca prizonierii supraviețuitori să fie lichidați la apariția americanilor învingători.
În toate lagărele de pe teritoriul Japoniei aveau loc pregătiri pentru lichidarea prizonierilor. Erau aduse arme automate și butoaie cu substanțe inflamabile. Se confiscau plăcuțele de identificare. Prizonierilor li s-a ordonat să sape șanțuri și tuneluri în care gardieni „bine intenționați” le spuneau că vor fi îngropați.
Trupele aliate nu trebuiau să ajungă la prizonieri
O flotă de transportoare americane a început bombardarea atolului Wake, unde americanii capturați în timpul invaziei japoneze erau încă ținuți ca sclavi. Considerând eronat că invazia era iminentă, comandantul japonez a pus ca prizonierii să fie legați la ochi, împușcați și aruncați într-o groapă. Unul a scăpat. Când fost prins trei săptămâni mai târziu, comandantul a ținut să-l decapiteze pesonal. Dovada a fost găsită peste mulți ani.
Politica japoneză era ca șefii lagărelor de prizonieri să nu permită sub nici o formă trupelor aliate să ajungă la prizonierii lor.
„Dacă există cea mai mică suspiciune că prizonierii de război ar putea fi recuperați în urma unui atac dat împotriva noastră – comiunica un ordin primit în mai 1944 – toți comandanții lagărelor trebuie să ia măsuri decisive astfel încât să nu fie returnat nici măcar un singur prizonier”.
În august același an, ministrul japonez de război va trimite comandanților de lagăre o precizare legată de acest ordin:
„Dacă situația se agravează foarte mult, este foarte important ca deținuții să fie adunați și închiși împreună, în același loc ca și până atunci, sub strictă pază, până când vor fi gata pregătirile pentru dispozițiile finale (…) Ei vor fi distruși individual sau în grup, indiferent cum se va face, prin bombardare în masă, gazare, otrăvire, înec, decapitare sau în alt fel, veți dispune de ei așa cum dictează situația… În orice caz scopul este ca niciunul să nu scape, să fie anihilați toți și să nu rămână nici o urmă”.
Ordin: Lichidați prizonierii
La 14 decembrie 1944, japonezii au reperat un convoi american în apropiere de insula Palawan din Pacific. Comandantul Diviziei a II-a aeriană din cadrul armatei japoneze a fost absolut sigur, că americanii veneau pentru invazie. Avându-se în vedere hotărârea emisă de Guvern, de ucidere a prizonierilor în caz de invazie, a fost emis ordinul ca toți prizonierii de război să fie executați. Chiar în seara acelei zile, comandamentul japonez a trimis prin radio un mesaj în Palawan: „Lichidați-i pe cei 150 de prizonieri”.
Pe 15 decembrie, în Palawan gardienii au început să urle din senin că sosesc avioanele inamice. Prizonierii de război s-au strecurat în adăposturi și au stat acolo, dar nu au auzit avioanele. Apoi a început să curgă pe ei un lichid. Era benzină. Gardienii au aruncat în adăposturile respective mai întâi torțe aprinse, apoi grenade. Adăposturile și oamenii care se aflau în ele au luat foc.
În vreme ce gardienii se bucurau, prizonierii de război încercau cu disperare să-și salveze viața. Unii dintre ei au reușit să iasă din adăposturi, săpând cu mâinile goale, dar aproape toți au fost uciși cu baionetele, împușcați cu mitralierele sau bătuți până au decedat. Numai 11 oameni au reușit să scape, au traversat înot un golf și au fost descoperiți de deținuții dintr-o închisoare penală. Aceștia i-au dat pe supraviețuitori în grija luptătorilor de gherilă filipinezi, care i-au transportat până la forțele militare americane. În aceeași seară, japonezii au organizat o petrecere pentru a sărbători masacrul. Presupunerea legată de o invazie americană s-a dovedit a fi greșită.
Respectând ordinul referitor la executarea prizonierilor, japonezii i-au omorât pe toți cei 5000 prizonieri coreeni din Tinian, pe toți prizonierii din Ballale, Wake și Tarawa. Era cât se poate de evident că japonezii erau hotărâți să-i ucidă pe toți prizonierii de război.
„Pasărea” face victime în continuare
La 1 august 1945, numeroase Bombardiere B 29 au trecut peste lagărul Noetsu. De furie Watanabe (Pasărea) a aliniat prizonierii și împreună cu Kono a început să-i lovească în cap cu bâtele kendo. Oamenii au început să cadă la pământ. Când Zamperini s-a prăbușit, Pasărea s-a aplecat deasupa lui și a început să-l bată cu bâta. În altă zi, Pasărea s-a repezit la prizonierul Ken Marvin și l-a bătut până când acesta și-a pierdut cunoștința. L-a trezit apoi turnându-i o găleată de apă peste față, i-a spus să aibă grijă de sănătatea lui și l-a bătut din nou până când l-a lăsat lat. În timp ce zăcea în patul lui din cauza bolii, Louie Zamperini a văzut cum Pasărea și Kono au bătut doi prizonieri bolnavi până când aceștia au acceptat să le lingă excrementele de pe ghete. Într-o altă zi, pasărea a adus mai mulți prizonieri la marginea unui șanț și i-a obligat să facă flotări pe marginea lui, cu fața deasupra fecalelor: Louis a reușit cu greu să-și controleze corpul, astfel încât să nu atingă conținutul șanțului, însă alții nu au fost atât de norocoși. Dacă nu executau corect flotările, Pasărea îi apăsa pe cap cu patul puștii împingându-i cu capul în balta de excremente.
Duși în junglă și uciși
În Borneo, avioanele de luptă americane survolau în fiecare zi lagărul Batu Lintang pentru prizonieri de război, unde se aflau 2000 de oameni, militari și civili.. Un civil l-a avertizat pe prizonierul de război G. W. Pringle că japonezii au ordine clare ca nici un prizonier să nu fie recuperat de către aliați. Toți prizonierii trebuiau să fie uciși. Sătenii le-au povestit că au văzut sute de cadavre de prizonieri uciși în junglă. Într-adevăr, în birourile lagărului existau ordine scrise redactate de către comandant și aprobate de forurile militare superioare, conform cărora toți prizonierii trebuia lichidați până pe 15 septembrie. Până la urmă cei 500 prizonieri de război aveau să fie duși în junglă și uciși.
Experimente de război biologic
Nu se pot trece cu vederea nici experimentele de război biologic făcute de cercetătorii japonezi din Unitatea 731, creată în 1938 lângă Harbin, în statul marionetă Manchukuo (în prezent în China de astăzi). În această adevărată așezare umană a fost angajat un personal format din 3000 de oameni de știință și doctori aduși din Japonia. Aceștia au pregătit arme pentru răspândirea ciumei negre, febrei tifoide, antraxului și holerei și le-au testat pe mai mult de 3000 de prizonieri chinezi. Deasemenea, au făcut experimente cu antrax și iperită și degerături pe victimele lor pe care le denumeau maruta sau „bușteni”. Mulți prizonieri au fost uciși în timpul experimentelor cu diverse injecții letale. Acolo, în Manciuria, au fost folosiți și 1485 prizonieri americani, australieni, britanici și neozeelandezi pentru experimente cu patogeni. Unitatea 731 mai avea angajați aproximativ 20.000 oameni în filiale precum în Truk și Rabaul, unde au fost făcute experimente pe piloții americani capturați, pe care virusologii îi injectau cu sângele bolnavilor de malarie. În aprilie 1945, aproximativ o sută de prizonieri de război australieni – unii bolnavi, alții sănătoși – au fost deasemenea, folosiți pentru experimente cu injecții cu substanțe necunoscute. (Antony Beevor, Al doilea război mondial, p. 784-785).
După război generalul american Mc. Arthur a dat ordin ca investigațiile începute împotriva criminalilor să înceteze. Unitatea 731 a primit, cu ajutorul lui Mc. Arthur, după capitulare imunitate în fața legii. Doar câțiva doctori au fost judecați și condamnați, dar aceștia nu aveau legătură cu Unitatea 731. Rezultatele cercetărilor și oamenii de știință implicați au fost folosiți de Statele Unite, aflate în plin război rece.
Condamnarea criminalilor de război
Ca şi la Nürnberg, la Tokyo a fost creat un tribunal interaliat, sub numele de International Military Tribunal for the Far East (IMTFE). Tribunalul a fost format din 11 judecători ce reprezentau forţele învingătoare în cel de-al doilea război mondial: SUA, URSS, Marea Britanie, Franţa, China, Olanda, Canada, Australia, Noua Zeelandă, India şi Filipine.
Activitatea IMTFE s-a desfăşurat în perioada 3 mai 1946-12 noiembrie 1948, dată la care au fost pronunţate sentințele. Scopul a fost judecarea şi condamnarea criminalilor de război japonezi. Cei care trebuiau să devină eroii Japoniei au fost judecaţi în cel mai lung proces militar al omenirii. Tribunalul Militar Internaţional a judecat 28 de mari „criminali de război”, condamnând la moarte 7 inculpaţi. Doi inculpaţi au murit în inchisoare în timpul procesului din cauze naturale (Matsuoka Yosuke şi Nagano Osami), 16 persoane au fost condamnate la închisoare pe viaţă (exceptându-i pe Koiso, Shiratori şi Umezo, care au murit în închisoare, ceilalţi au fost eliberaţi în 1955), una la 20 de ani de închisoare şi una la 7 ani de detenţie. Au fost prinși și condamnați la moarte și „Prințul Negru”, „Corcitura Nebună”, „dr. Moarte”, dar „Pasărea” nu a fost găsit și a scăpat de condamnare.
Foto – Court chamber during the tribunal in Ichigaya, Tokyo / sursa foto: Wikipedia
Citește și:
- Seria Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Prizonieri pe frontul de Vest
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Suferința din lagărul de la Oranki
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Viața și moartea în lagărele sovietice
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Capturarea și drumul spre lagăr
- seria 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial
- seria Arădenii în Al Doilea Război Mondial
