Pacea care îi aduce acasă
Până la urmă pacea este cea care dezleagă definitiv dorințele, visurile, obsesiile oamenilor de pe front. Pe unii vestea încheierii confruntăriloe armate îi prinde în linia întâi, pe alții în spitale, sau în diverse deplasări spre și dinspre front, iar în starea cea mai grea se aflau cei din lagărele de prizonieri. Întoarcerea la familiile care îi așteptau cu dragoste pe fii, soții, părinții era în multe cazuri un nou calvar, mai ales că era însoțită de nerăbdarea de a ajunge cât mai repede la cei dragi. În primul rând dezangajarea de pe front a fost dificilă, apoi din lipsa mijloacelor de transport, deplasarea spre țară s-a făcut în cele mai multe cazuri pe jos, în condiții dificile. Odată ajunși la familii cei mai mulți și-au continuat ocupațiile avute, alții și-au descoperit noi vocații, dar au existat și destui care și-au continuat milităria pentru că autoritățile militare au considerat că încă nu și-au satisfăcut în întregime serviciul în slujba patriei.
În marș forțat spre țară
Unul dintre aceia care au trecut prin toate etapele amintite a fost Ardeu Petru: „În ziua de 12 iunie 1945 am plecat pe jos, spre ţară, ziua umblam iar noaptea dormeam. În fiecare zi făceam în jur de 30 de kilometri. În ziua de 20 iulie, am ajuns în Arad şi am cantonat drept în Bujac, aşa că i-am spus comandantului că sunt de aici. El mi-a spus să merg acasă. S-or bucurat părinţii şi o făcut mama mâncare să duc camarazilor mei. De la Arad, am mers mai mult pe jos dar şi în căruţe până la Cluj, la Divizia 3 Vânători Munte, unde am stat până în octombrie, când am fost lăsat la vatră şi m-am întors acasă şi aici sunt şi acum până când mă voi duce în Ţara de Sus, cu voia Domnului.
Din satul învecinat Zărand, Florea Fleter (Regimentul 85 infanterie) a trăit aceeași experiență: „Am venit pe jos din Cehoslovacia, dormeam pă dunga şanţului. Mâncam din nişte cireşi, iară când am ajuns la graniţă am sărutat pământul. Apoi ne-o dus la Arad, ne-o deparazitat, că eram plini de păduchi. Eram plini de păduchi, eram numa rană. Mâncarea era făcută de un ţigan, care o şi murit. Şi să nu mai spun că eram numai zdrenţe, nici izmene nu aveam”.
Pe Mang Ioan, din Apateu armistițiul, la găsit lângă Brno, în ziua de 8 mai: „De la Brno am pornit acasă, în ţară şi am venit continuu pe jos până la Abrud. Dormeam pe marginea drumului şi uneori chiar în mers, de obosiţi ce eram. S-o întâmplat de o şi brumat în timpul nopţii, da noi n-am simţit deloc.” Prin urmare familia a fost nevoită să-l mai aștepte câteva luni până când îl va revedea acasă.
Nicolae Ciolacu, Regimentul 11 Călărași. la terminarea războiului era la 12 kilometri de Praga. „De acolo am venit iarăşi pe jos, timp de 52 de zile, până în ţară. N-aveam voie să intrăm prin localităţi, ne opream pe islaz, la intrarea sau ieşirea din sate, ne aprovizionam cu apă şi luam masa în câmp deschis. După aceea au început demobilizările, dar eu am rămas în continuare cadru activ, până în 1972, la unitatea mecanizată din cetatea Aradului”.
Întâlnirea cu țara
Anton Ghitta a plecat și el spre casă după terminarea luptelor din Cehoslovacia și iată ce notează el în jurnal la 18 iulie despre momentul când calcă din nou pe pământul patriei: „La orele 7,20 atingem granița patriei – la Oradea Mare- o mică piatră de hotar cu anul 1922, împodobită de Ghiban și Staicu cu flori. Cu ochii împăienjeniți de lacrimi, cu sufletul chinuit de grija tăcerii celor de acasă, îmi aplec capul și rostesc o rugăciune ca să îi găsesc sănătoși pe toți cei patru. Praful e mare, șoseaua slabă e străbtută de mașini care ne îneacă în nouri de praf. Dar ce contează, suntem în țara noastr, în România noastră săracă, înșelată, exploatată, dar a noastră. Nu știam că îmi iubesc atât de mult țara! Ajungem la Episcopia Bihorului, apoi continuarea și la orele 12 30 serbarea de sosire. La serbare cetesc ‹cuvântul de bun sosit› al ministrului de război”. În 12 septembrie 1945, Anton Ghitta este deconcentrat și ajunge acasă, după cinci ani și trei luni de serviciu militar, iar ai lui l-au primit evident extrem de bucuroși.
Toader Gruia nici nu s-a putut bucura când a auzit că s-a încheiat războiul, așa de mare a fost surprinderea: „Când s-o pus pacea, eram pe front. Atunci am auzit cum trag clopotele, cum sună sirenele de am crezut că se dă un atac, dar am aflat că s-o terminat războiul. Mă, cum s-a putut termina așa! Din Cehoslovacia am venit trei săptămâni tot pe jos, până când niște ruși ne-or urcat în niște mașini și ne-or dus în Ungaria. Din Ungaria ne-am descurcat care cum o putut și io am ajuns la Arad, unde am făcut gardă opt luni de zile la Cercul Teritorial de pe strada Mărășești. Am fost comandant de gardă la comenduirea piețelor. Lăsam soldații la locul de pază. După ce m-am eliberat m-am căsătorit și m-am stabilit la casa mea”.
Aventura întoarcerii…
Pe Purtan Petru (Regimentul 93 Infanterie), din Apateu, l-a prins armistițiul tot lângă Brno dar a mai stat două luni în Cehoslovacia până a fost trimis în țară.„ Am venit pe jos timp de 42 de zile până la Arad, apoi la Mândruloc şi de acolo la Timişoara. Nu s-or gândit să ne lase să ne odihnim vreo două zile că am şi fost repartizaţi la Dej. Zic, unde-i ăsta. Cam la 80 kilometri de Cluj mi s-a spus. Şi iară pă jos până la Cluj. La Cluj s-a primit ordin să se aleagă cei mai buni şi să fie trimişi la Bucureşti pentru defilarea de 23 august. Acolo, l-am văzut şi pe Regele Mihai, care ne-o trecut în revistă”.
O adevărată aventură avea să trăiască în drumul lui spre casă Rădac Teodor. El a luptat doar pe Fronul de Vest, în cadrul Diviziei 3 Munte, Batalionul 6. A avut „șansa” de a fi rănit în data de 2 decembrie, în Munții Bukk, din Ungaria. Rana nu era foarte gravă, era afectat călcâiul piciorului drept, complet zdrobit, dar nu mai era vorbă să se întoarcă pe front. Din acea zi începe însă un lung periplu pe la puncte de prim ajutor și prin spitale, mai întâi în cetatea Aradului apoi în spitalul din Craiova, unde la un moment dat se părea că din cauza infecției va muri. Dar în urma intervenției miraculoase a injecției cu penicilină, un medicament rar atunci, va scăpa și astfel, pe 15 februarie va primi concediu medical de 45 zile pentru a se întoarce acasă, spre recuperare. De la Arad el a trimis o CP acasă înștiințându-și familia din satul Câmp, de lângă Vașcău, că trăiește, dar este rănit. Mama a venit de urgență la Arad dar el între timp plecase la spital la Craiova.
Drumul spre casă era foarte dificil în acele vremuri din iarna 1945. De la Arad ia trenul spre Brad până la Gurahonț pentru ca apoi să treacă dealurile spre Vașcău. În acest timp se întâlnește cu mai mulți oameni ai locurilor natale, care ajungând mai repede la casele lor duc vestea că Rădac Teodor se întoarce acasă. Doi camarazi de oaste o vor sfârși tragic însă dintr-o neglijență fatală. În drum spre casă și ei, în timp ce treceau dealurile, făcându-se noapte, s-au culcat într-o căpiță de fân, dar a doua zi au fost găsiți morți, înghețați. Se presupunea că ar fi consumat prea multă răchie și de aici toropeala care i-a făcut să se culce în fân. Rădac ajunge acasă dus pe spinarea unui cal și se oprește în satul Călugări, la locuința unei verișoare primare. Pentru început nu a fost recunoscut, fiind găzduit pur și simplu din omenie: „Intrai în casă, mă așezai pe scaun, verișoara aprinde lampa, mă poftește să mă dezbrac. După ce mă dezbrăcai, verișoara Saveta se uită lung la mine, se întoarse către vărul Ștefan și zice ‹Tu știi Ștefane cine-i cătana asta?› Mă recunoscuse. ‹Ăstaii vărul nostru, Toderuț de la Merișor›”. Recunoașterea fu emoționantă dar Toderuț era cu gândul acasă, unde va pleca a doua zi de dimineață: „Când am ajuns, toți se adunară în jurul meui. Fratele Pali plecase până la Răștirata să se informeze de mine dacă nu am venit și eu împreună cu soldații aceia care au murit înghețat în căpița de fân. Cineva mă văzuse, dar nu a știut dacă am venit pe la Moneasa sau am mers pe la Vârfuri. De atunci sunt trei zile și nimeni nu a știut nimic de mine”( …) Nu trecu mult și veni și Pali. Să fi văzut ce bucurie era acum pe mama că eram toți. Săraca, de bucurie râdea și plângea. Mie îmi era groază de când o să mă întâlnesc cu vărul Ion și Linca, părinții lui vărul Vasile, cum o să pot eu să le spun că el e mort”. Dar întoarcerea acasă nu a fost definitivă. Pentru că după isprăvirea concediului medical a fost trimis din nou în Cehoslovacia, unde a ajuns prea târziu, după cum s-a exprimat generalul Mociulski. S-a întors în țară împreună cu unitatea, va fi internat din nou, în spital la Turda, unde o comisie medicală l-a declarat apt necombatant. După alte peripeții și numeroase drumuri a plecat din nou spre casă. La Oradea a fost dat jos din tramvai pentru că nu avea bilet. Veteranii de război deveniseră indezirabili.
Vin prizonierii din URSS …
Bucuria încetării războiului nu era aceeași și pentru românii făcuți prizonieri și internați în lagărele din URSS sau în Germania și Austria. Pentru ei vestea încheierii luptelor nu a adus imediat și eliberarea fiind nevoiți să mai aștepte, fiecare zi părându-li-se o veșnicie. Dar, speranța eliberării nu mai era doar un vis ci căpăta un temei, o formă concretă.
Gheorghe Butaci a plecat din lagărul din URSS în 8 noiembrie1946, iar acasă o ajuns în ziua de 22 noiembrie. „În 18 am ajuns în Iaşi cu trenul dă noaptea. Ţin minte că în triaj erau nişte bălţi, m-am dat jos din tren şi am băut apă dintr-o baltă. Era o muiere acolo în gară, care culegea cărbuni dă pă jos şi m-o întrebat dacă cărbunii aceia ard în sobă. Ard, zic eu. Şi am sărutat-o pă obraz pentru că am auzit vorbind româneşte. Acasă ştiau dă mine că trăiesc, pentru că am trimis carte poştală, da nu or ştiut că vin acasă. M-am dat jos din tren la Conop, (sat pe Valea Mureşului n.n.) şi le-am dat ceferiştilor din staţie ţigări cu dudă (filtru) şi tare s-or minunat ei de ce fumează ruşii. Mă, da uite ce duhănesc, or zis. Astea-s pentru domni, că şi acolo există domni. Da, și acolo sunt doi cu sapa şi trei cu mapa. Ruşii nu-s tolomaci, cum credeţi voi. Nu ne-or alungat ei cu katiuşa şi am fugit dă nu ne-am văzut?! Ei şi iacă, după ce am ajuns acasă am luat lucrul dă unde l-am lăsat. Cu pământul, cu animalele, cu familia şi cu oamenii dă aici din Nadăş. Dar zic că Nadăşul nu l-aş fi dat, orice mi-ar fi promis ruşii!”
Pavel Șeran din Șicula a fost luat prizonier în ziua de 20 noiembrie 1942 atunci când a început contraofensiva sovietică de la Stalingad. Era sublocotenent în Regimentul 18 Infanterie. A fost internat în lagărul 74 de la Gorki (Nijni Novgorod), un lagăr pentru ofițerii români. S-a întors acasă în noiembrie 1946, după patru ani de prizonierat. „Noi am aflat că este prizonier la 2 ani, până atunci știam că este dispărut”, povestea fratele lui, Dumitru Șeran. „Era toamnă când s-a întors, îmi aduc aminte că era noroiul până la genunchi. Eu eram atunci la București în armată, dar am venit în permisie. Am primit 15 zile și pe drumul de întoarcere am trecut pe la cumnata care era la Arad, unde stăteau doi frați de ai ei în gazdă. Am mers până la doamna, cum îi spuneam, unde am stat până la trei după amiază. Atunci primește telefon de la un unchi că Pavel este la el la București. Atunci zice ea că merge acasă să îi pregătească hainele. ‹Nu mergi singură, merg și eu. Nu merg la unitate până îmi văd fratele›. Am plecat din Șicula cu hainele și alte lucruri necesareși îmi aduc aminte că imala (noroiul n.n.) era pe drumul pietruit până la oiștea căruței. La gară la Ineu atunci când l-am văzut m-a impresionat extrema lui slăbiciune. Era slab numai piele și os și îmi aminteam ce bine arăta când a plecat la război. Era cu o manta pe care erau 100 de pietice. Cu toate că era așa, ne-a spus că nu de foame a suferit cel mai mult ci de frig. Lagărul în care a stat era numai pentru prizonierii ofițeri, așa că nu au fost puși la munci extenuante, numai pentru întreținere”.
Întoarcerea acasă la Seleuș din lagărele sovietice a lui Ioan Medrea în noiembrie 1946 a provocat mare emoție printre consătenii care sperau să audă vești despre cei dispăruți. Atunci, în noiembrie 1946, autoritățile sovietice au eliberat un număr mare dintre românii aflați în lagărele de prizonieri război: „Ce bucurie o fost – mărturisea sora lui, Florica. O venit cineva de la Pâncota și ne-o spus că vine Iuăn acasă. Noi eram acasă, mama Ița era la adunare (biserica baptistă n.n.) și am fugit după ea la adunare și am chemat-o acasă și apoi împreună cu grămada de vecini, o venit care cum o auzit, ne-am dus cătă moară și l-am întâlnit cătă pod, la Criș. El mai era cu cineva, doi oameni erau cu el și atunci ne-am întors împreună cu el și toată lumea o venit la noi acasă. Or venit neamuri, prunci, era o bucurie extraordinară, nu mai știa cum să ne povestească, era slab, nu chiar rău, dar nici bine, îmbrăcat în haine cătănești și oamenii întrebau despre ai lor, or venit și după sate să se intereseze. El o știut despre cei din lagăr, el o fost șef în lagăr”. Fratele lui, Ambrosie, care a fost pe frontul de Vest, l-a întâlnit primul și povestea cum călca de apăsat când l-a întâlnit pe drumul Pâncotii: „călca prin toate gropile grăbind către sat”.
Nu la fel de bucuros că se întoarce în satul natal Seleuș a fost Ioan Șandru, care după ce a trecut de podul de peste Canalul Morilor a luat-o pe digul acestuia și a mers pe el până a ajuns acasă pe ultima uliță spre Moroda. A mărturist mai târziu că îi era rușine deoarece a rămas fără o mână
Printre ultimii sosiți din prizonierat a fost Crăciun Pantea din Mocrea, luat în prizonierat în Crimeea, în aprilie 1944. Pentru că a făcut parte din trupele de jandarmi a fost ținut în lagăr mai mult timp, deoarece această armă era suspectată de abuzuri împotriva civililor:„În 1948 or dat drumul acasă la cei mai mulţi dintre români, dar jandarmii or fost ţinuţi până în 1951, la Sevastopol. Mare port şi numa apă! Am venit acasă prin Polonia, de unde am ajuns în Maramureş, după un drum de 12 zile, cu trenul, în bou-vagon şi apoi la Bucureşti. De la Bucureşti am fost duşi la un colhoz unde am stat patru luni, până în aprilie, pentru control şi dezinfectare”.
… și prizonierii din Vest
Drama prizonierilor români din lagărele germane și austriece a durat mai puțin pentru că Aliații au câștigat războiul și prin urmare, în funcție de împrejurări și de disponibilitatea eliberatorilor, s-au întors acasă mai repede, dar totuși unii dintre ei au cunoscut privațiuni pe care nu și le puteau închipui la sfârșitul războiului. Chiar dacă regimul de detenție nu a fost unul de exterminare, greutățile cu care se confruntau germanii s-au răsfrânt și asupra lor, cu și mai multă asprime. Însă cel mai mult i-a afectat dorul de casă. În țară însă se petreceau evenimente care aveau să-i afecteze pentru mulți ani înainte, ordinea socială cunoscută fiind total bulversată.
În țara învinsă Germania, domnea haosul, autoritățile de ocupație au fost puse într-o situație aproape imposibil de gestionat. Existau milioane de prizonieri și oameni aduși la muncă care căutau să ajungă cu orice preț acasă. În acest context Constantin Cimpoeșu văzând că mulți ofițeri părăsesc lagărul și nu se mai întorc a hotărât să plece pe cont propriu: „Eu și cu Moraru ne-am hotărât să ne reîntoarcem în patrie. Am găsit trenul cu direcția Dresda și am urcat alături de polonezi. Nu cunoșteam poloneza, nici ei limba română; singurul mijloc de înțelegere era schimbul pe care îl făceam, noi oferind tutun tocat, iar ei cidru, o băutură puțin alcoolizată. Am ajuns la Dresda. De aici drumul l-am parcurs cu militari sovietici. În Cehoslovacia din partea Crucii Roșii am primit supă de roșii. Am ajuns acasă la 1 iulie 1945. Scăpasem. Mereu îmi aduc aminte de luptele de la Prunișor”.
Eliberarea lui Florian Bistrian nu a decurs deloc ușor, pentru că de la Bruxelles, unde era internat, a fost trimis din nou în Germania, într-un lagăr gestionat de sovietici, unde fiecare stat își trimitea reprezentanți care să asiste la repatriere. Evident că românii nu aveau prioritate la eliberare și trimitere în țară. Prin urmare, Florian Bistrian a trebuit să recurgă la un șiretlic, așa cum a fost sfătuit, că e bine să se declare din Basarabia sau Bucovina de Nord: „Un bătrân m-a sfătuit să spun că sunt din comuna Fântâna Alba, care era prin Bucovina, dar despre care nu ştiam nimic, că nu am fost niciodată acolo. Aşa că am urcat şi eu într-o maşină şi am plecat în Germania ocupată de ruşi, unde am mai stat câteva luni. Acolo am întâlnit un plutonier care ştia românește şi care a declarat că sunt de-al lor. Abia după aceea am spus că suntem români din România. ‹Nu-i nimic, haraşo, lasă că vă ducem şi pe voi acasă›. Na, îi bine ne-am zis şi ne-am mai liniştit. Acolo am fost controlaţi de un doctor şi iarăşi dezinfectaţi. Ruşii umblau mai mult după băutură şi erau tot timpul beţi, aşa că nu ne-or avut treabă. Până la urmă ne-or îmbarcat în tren şi ne-or trimis spre România. Am intrat în ţară pe la Curtici, dar la Arad am stat numai un sfert de oră şi nu am putut coborî, deşi eram atât de aproape de casă”.
Deși era aproape de casă, Florian Bistrian nu a ajuns să se întâlnească cu ai săi pentru că autoritățile militare românești voiau să-l verifice, deoarece nu avea acte care să-i ateste identitatea militară. „Am ajuns până la urmă la Bucureşti, la cercul militar, dar noi nu aveam nici un fel de acte, aşa că ne-or trimis la Ploieşti, unde ne-or garat pe o linie moartă uitând de noi. Am stat acolo mai mult de-o săptămână fără mâncare, până când unui plutonier i s-a făcut milă şi ne-a spus să mergem fiecare la casa lui. Aşa că, cei de la Arad ne-am urcat într-un tren, sus pe acoperiş şi la drum, spre Braşov. Am trecut şi prin tuneluri, dar când am ieşit din ele arătam ca negrii americani care ne-or luat de la nemţi şi ne-or dus în lagărul lor”.
Aventura nu s-a terminat însă pentru că a trebuit să îndure și abuzul poliției militare din Arad. „Am ajuns la Arad, la 12 noaptea. Eu am rămas în gară să iau motorul de Cermei. Dar, cum stăteam eu aşa în gară, vine la mine un sergent cu un civil, despre care am aflat că-i de la chestura poliţiei. Li s-o părut că sunt suspect aşa cum eram îmbrăcat, cu pantaloni englezeşti, haină nemţească, cu un cerc galben pe spate, şi cu o bonetă rusească pe cap. Vin deci ei la mine şi mă întreabă dacă am documente. N-am, zic. Atunci vii la Poliţie, mi-au spus ei. Da, dar pierd trenul. Nu-i nimic, iei altul. Prin urmare mă duc la Poliţie unde sunt luat în primire de unul de două măji, care mă duce jos la celule. Acolo numai puşcăriaşi, hoţi de tot felul. Unul care era din Craiva m-o şi recunoscut şi mă întreabă: ‹Mă, ce-i cu tine aici?› Da cu tine ce-i, întreb şi io. Două săptămâni m-or ţinut acolo. După aceea mi s-a dat drumul acasă. Ajung dară acasă la Chişlaca, dar după o săptămână vine la mine poliţistul Bodea, din Coroi, să mă ducă sub escortă la Arad. Bodea mi-o spus să nu zic cuiva că am dus-o bine le englezi, că îi bai. Eu n-am vrut să merg sub escortă, pentru că în sat era ceva ruşinos să fie cineva dus sub escortă. I-am promis plutonierului că merg singur la comenduirea din Arad. Aşa am şi făcut, m-am dus acolo şi ce să vezi, atunci au descoperit că eu ţineam de Oradea. Mi-or dat totuşi o hârtie, aşa că am intrat în legalitate. Iată ce greu era să te aşezi la casa ta după ce ai văzut fără să vrei toată Europa!”
Adrian Cordoș după eliberarea din lagărul german a ajuns într-un lagăr american, dar nu forțat ci pentru că așa și-a dorit. Numai că așteptările nu i s-au confirmat: „Am tras-o aşa până în 9 mai, când o capitulat Germania. Eu am fugit la americani, ca să nu mă prindă ruşii, că tot auzeam ce le fac prizonierilor, dar am fugit de dracu şi am dat de mamă-sa. Nu ruşii or fost escroci, americanii or fost escroci ! Cei mai blăstămaţi oameni. Nu ne-or dat să mâncăm, nu ne-or pus în raţie, aşa că am fugit de la ei. Ne-or lăsat liberi, care unde o vrut s-o dus, eram de capul nostru, dar nu aveam nimic, nici un drept. Şi am plecat de acolo, dar vrând să mă urc într-o remorcă am călcat greşit şi m-am lovit în ochi de colţul unde se îmbină obloanele. Mi-or dat ei o hârtie şi m-au întrebat unde vreau să merg, unde vreau să mă stabilesc. Eu am zis că numai acasă vreau, chiar dacă mănânc o dată la trei zile, dar nu prea le-o plăcut răspunsul. Atunci americanii mi-or dat un ordin de serviciu şi aşa am ajuns la ruşi. Ruşii m-or legitimat imediat: ‹Davai papiru›. S-or uitat în el, l-or luat şi mi-or dat ei altul, cum că ei m-or eliberat, iar două rusoaice mi-or dat să mănânc cu pistolul îndreptat spre mine, să mănânc tot. Am mâncat şi mi-or mai dat şi un kilogram de vin. Am venit mai departe şi am dat de români. Ei s-or uitat la legitimaţia dată de ruşi, dar se pare că nu o fost prea bună că am primit alt ordin de serviciu, în care scria că nu sunt eliberat de Armata Roşie ci de Armata Rromână. După asta nu s-o mai legat nimeni de mine şi am reuşit să mă întorc acasă..”
Numai că Aventura lui Adrian Cordoș nu s-a terminat odată ajuns acasă, pentru că a avut în continuare probleme cu autoritățile care suspicionau pe toți aceia care au adăstat în prizonierat în lagărele din Vest. Și merită să-i spunem povestea până la capăt ca să înțelegem tragismul unei vieți aflată în bătaia vântului, sau mai bine zis la dispoziția capriciilor unor oameni care nu înțelegeau deloc suferința veteranilor prizonieri: „Când am ajuns acasă din prizonierat, am făcut la autorităţile române cerere să mă interneze pentru refacere şi însănătoşire, dar unul mi-o spus: ‹Da pentru averea mea ai fost pe front?› O spus asta chiar colonelul Neferu. Pleacă în p…mă-ti, mai zice către mine. Asta s-o întâmplat după ce i-am arătat hârtiile, care spuneau cum m-am eliberat din lagăr. Era în 45. Atunci m-am dus acasă, şi un an de zile nu m-am mai prezentat la ei, dar după un an am avut mandat de ducere. ‹Unde a-i fost până acum?› Păi cum unde, unde m-aţi trimis… în p… mamii. ‹Când?› Păi iacă anul trecut, pe astă vreme. ‹Şi ai stat acasă?› Am stat acasă, dacă m-aţi trimis. M-o chemat majorul de companie de la comisariat: ‹Vino încoace. Ai mandat de aducere şi în 24 de ore să te prezinţi la Marele Stat Major pentru anchetă›. ‹Gata trebuie să te duc›, zice plutonierul. Când ajung la Bucureşti, pentru că acolo am fost trimis, cei de la Statul Major or început să râdă după ce le-am povestit ce s-o întâmplat. Am rămas la statul major, dar mi-or spus că musai trebuie să mă pedepsească, că de aia sunt trimis. Bine, mă pedepsiţi. Că nu mi-ţi pedepsi mai rău ca nemţii, am gândit. Am primit 15 zile la spălat veceurile ofiţerilor. Acuzaţia o fost că nu m-am prezentat un an de zile la unitate. Trebuie să precizez că contingentul meu nu era liberat, a rămas concentrat. Şi după trei zile, fiind de planton, vine un colonel şi mă întreabă de unde sunt. Din Arad zic, că nu era să-i spun comuna, că tot nu ar fi ştiut unde-i Şimandul. ‹Ce meserie ai ?› Blănar-cojocar. Se uită la mine de sus până jos şi mă întreabă: ‹Mă, nu vrei să fii ordonanţă la mine, să scapi de mizeria asta?› Mă duc, dacă îmi acceptaţi condiţiile, nu vreau să ajung ca aceia pe care îi culcă în pod. Nu, eu n-am copii, sunt numai eu şi soţia”. Îmi face bilet către cucoana, mă urc pe tramvai şi mă duc. Ajung, mă prezint la nevastă-sa şi îi spun cine sunt. Era coniţa Lupaşcu. Eram în 46. ‹Şi care-i baiul?› Păi, am fost trimis ordonanţă la dumneavoastră. Vă rog să-mi arătaţi condiţiile. Unde dorm, ce mănânc. Îmi arată şi spun că sunt de acord să stau în condiţiile pe care mi le oferă. M-am dus înapoi la unitate, mi-am făcut bagajul şi m-am mutat la colonel. Am dus-o foarte bine acolo, am fost ca şi copilul lor. Doar o uşă mă despărţea de unde stăteau ei, ba o chiar lăsau deschisă să aud radioul. După 7 luni l-au disponibilizat pe colonel, aşa că m-am întors la statul major, la unitate. După două zile mă dă planton în cabinetul şefului mobilizare. Stăteam toată ziua şi nu dădeam voie la nimeni să intre fără accept. După alte două săptămâni m-or băgat la biroul mobilizare, la cusut foile matricole. De acolo m-am desconcentrat”.
Întoarcerea unităților militare
Au existat cei drept şi festivităţi oficiale care au mai atenuat sentimentele de nemulţumire şi frustrare ale soldaţilor şi ofiţerilor. Asemenea acţiuni au avut loc în aproape toate localităţile judeţului Arad pe unde au trecut unitățile militare. Armata 4 a intrat în ţară în 10 iulie 1945, pe la Vărşand, unde a fost întâmpinată de oficialităţi şi de populaţia din împrejurimi. „Bătrâni, femei şi copii cu tricolorul românesc în mână, cu braţele pline de flori pe care le aruncau la picioarele învingătorilor, primeau armata cu inima plină de dragoste şi iubire şi cu ochii înlăcrimaţi de bucurie, drumul de la graniţă până în comuna Vărşand fiind marcat de copii cu steguleţe tricolor, fluturate drept cel mai simbolic laur”, scrie ziarul „Patriotul”, exacerbând puțin realitatea așa cum era dictat de factorul politic.
La Arad, cele mai entuziaste manifestări au avut loc cu prilejul intrării în oraș, miercuri 13 iulie, a Diviziei 1 Cavalerie care aparţinea garnizoanei Arad şi care avea încadraţi mulţi arădeni. În ziare şi în discursuri s-au menţionat faptele de arme ale cavaleriştilor arădeni. S-a arătat că Divizia a primit de la comandamentul sovietic supranumele de „Divizia 1 de cavalerie munte şi fier” iar comandamentul a fost invitat să participe la parada victoriei de la Moscova şi, deasemenea, a fost decorată cu cea mai înaltă distincţie românească: „Ordinul Mihai Viteazul”. Divizia a trecut pe sub arcul de triumf ridicat lângă Direcţia CFR. „Casele erau împodobite cu drapele tricolor, iar balcoanele şi geamurile cu flori. Pe întregul traseu până la strada Eminescu populaţia era aliniată pe ambele părţi, aşternând în faţa ostaşilor covor de flori. De pe bulevardul central, ostaşii Diviziei 1 Cavalerie, prin străzile Eminescu, 6 martie, 7 noiembrie şi Mărăşeşti s-au îndreptat spre cartierul Gai unde au staţionat”.
Armata 1, cu Divizia 3 Munte, a intrat în Arad în ziua de joi, 26 iulie 1945, întreaga serbare militară fiind transmisă la radio. Solemnitatea a fost anunţată pentru dimineaţă, la orele 8, prin 21 salve de tun, iar clopotele din oraş şi judeţ au sunat timp de o oră. Dis de dimineaţă mulţimea a umplut străzile oraşului, participând cu tot entuziasmul la primirea armatei, toată suflarea oraşului fiind de faţă, după cum relata presa vremii.
Dar nu toți cei așteptați s-au întors acasă…
Numeroși arădeni erau dați dispăruți și nu se cunoștea nimic despre ei. Ana Olar, din Cintei și-a plâns fiul dispărut întreaga viață, până la 90 de ani, cu speranța revederii, dormind cu fotografia lui Oanea la capătul patului până a închis definitiv ochii și ea. Dar și pentru cei întorși acasă nu mai era ca înainte, multe s-au schimbat și aveau să se schimbe dramatic, cel mai greu o vor duce luptătorii pe frontul de Est, acuzați că au luptat de partea fasciștilor împotriva țării sovietelor, respectiv a lui Stalin, eroul războiului antihitlerist!
Citește și:
- Arădenii în Al doilea Război Mondial (3)
- Arădenii în Al doilea Război Mondial (2)
- Arădenii în Al doilea Război Mondial (1)
- SERIA 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial
- alte articole de același autor – AICI
