Născut în Sălciua de Jos, de lângă Câmpeni, capitala moților, Ioan Vasile MARCU s-a stabilit în
Pecica română, în alba pustă arădeană. A călătorit în viață de La Nord de Infinit, mărturisind poetic o credință: „Eu sunt acel ce vine din baladă/ C-o floare de culoarea veșniciei,/ Sufletul meu între cuvinte arde,/ Lăsând văpaia-n lumea poeziei./”
Copilăria petrecută în peisajul de basm al moților s-a impregnat cu poezia unui spațiu neîmpăcat cu uitarea.
Ioan Vasile Marcu recuperează, prin cuvânt metaforic, o lume nostalgică, a muntenilor din Apuseni, a peisajului cu peșteri și cascade, a poveștilor despre Iancu, a serilor fermecătoare din prispa casei ori răsăriturile de lumină solară dintre vârfuri de ponor.
Nostalgia cântă la fel de armonic ca și dorul.
Așa s-a ivit poetul dorului din cartea Lacrima de seară (1993), apoi din volumele lirice Cerul interior (1997) și La Nord de Infinit (Editura Mirador, Arad, 2022).
Coperta are ea însăși frumusețea unui peisaj ieșit din pensula unui dintre desăvârșiți Poetul I. V. M. are sufletul dedat cu bunătate, poetizând armonia din sine și din spațiul cel îndepărtat al apei Arieșului ori al negurilor luminate de razele soarelui ivit de după munți.
Ioan Vasile Marcu transpune în emoții experiențe de viață, reale ori închipuite.
E „îmblânzitorul de cuvinte”, cu care-și încropește „tristețea poetului”, având „dor de Iancu” în această spectaculoasă „geometrie a trecerii”. Ia „file dintr-un caiet viu”, în care „au înfrunzit cuvinte” și în care găsește scrisori de dor, „lacrimi nevăzute”, precum și „neliniștea adolescentului” în lupta sa „cu sine însuși”.
Volumul îmi stârnește aleanul muzicalității nuntirii cuvintelor, rânduite într-o armonie extrasă din glasul naturii: „De-ți este dor de toate câte sunt,/ S-ascuți un paltin, vara, cum doinește,/ Să simți cum, toamna, legănat de vânt,/ Frunzișu-i se desprinde nelumește.”/ (Scrisoare de acasă).
Totul cântă, cuvintele par îndrăgostite unele de altele, așteptând să se întâlnească, pentru iubire, în cotloanele tăinuite ale metaforei: „Stropi calzi din ploaia dăruirii mele/ Picură grei pe-a timpului pleoapă./ Eu îmblânzesc cuvintele, iar ele/ Tot izvorăsc din mine ca o apă./” (Îmblânzitorul de cuvinte).
Ademenit, ca și Blaga, de farmecul metafizic al folclorului, motivele populare îi devin resursă afectivă: „Mult mi-e dor și mult mi-e sete/ Să-mi zidesc într-un perete, viu,/ cântecul unei fete…”/. Fluierul Iancului este „o rază de stea” pentru Poet – ca urmași demn al moțului de moț -, iar simbolul românismului de aici de pe Arieș capătă înfățișarea doinei: „Iancule, durerea mea,/ Fluieru-ți de mi-ai lăsa/ Pe Arieș în casa mea,/ Să-mi aducă liniștea.// Cântu-i lin m-o legăna/ Dintr-o lume în alta,/ Până m-a-nveli roua/ Iancule, rază de stea.”// (Rază de stea).
Volumul e o aventură a sufletului,
răvășit de trecerea spre Nord de Infinit (text ce dă titlul volumului), un poem al devenirii eternității înspre condiția umană: „La-nceput a fost Cuvântul/ Mai la Nord de Infinit/ Apoi A Creat Pământul/ Între Vest și Răsărit”/…
Urmează strofele unui poem cristic, de adorație a divinității, care ar putea fi rostit în genunchi ca o rugăciune în fața icoanei din care crește credința: „Doamne, ce ne-ai dat lumină/ Și speranța altei Lumi,/ Te rugăm, cei plini de vină/ Iartă-ne , să fim mai buni”/.
Foarte multe texte merită a fi citate în întregime.
Fiecare text integral caligrafiază câte o metaforă amplă, un buchet metaforic, croșetat din mici alegorii ori figurații stilistice, inspirate de gândul cel frumos al Poetului: „ochii mei furând lumină”, „mi-e dor/ de-un cântec de izvor”, „sunt strop din roua pentru îngeri”, „se-ntoarce luna să ne culce”, „avea sub brațul drept un vers” și multe altele.
Ioan Vasile Marcu se orânduie în șirul poeților din spațiul ondulat al Munților Apuseni
(Carolina Ilica, Mihai Beniuc, Nicolae Horia Nicoară, Traian Dorz), având resurse tematice, de la dor la iubire, de la izvoare la aroma brazilor, de la ecoul peșterilor la nostalgia satului, de la dragul părinților la prispa casei, de la mirosul ierbii proaspăt cosite la omagiul adus credinței întru desăvârșita trecere.
Calitatea lirismului izvorăște din cântecul cuvintelor orchestrat într-o armonie clasică,
în care strecoară, ca element de modernitate, câte un diez sau bemol, dând poemelor strălucire, lumină, grație și inocență. Prin acest volum, Ioan Vasile MARCU și-a consolidat condiția de Poet, având încheietura degetului arătător pregătită să bată la poarta lirismului înalt și relevant.
