Volumul Filme coreene despre răzbunare, publicat la Editura Cartex în 2025, confirmă că Andrei Petrea se numără printre vocile vii și lucide ale poeziei românești tinere. După sindromul Cotard (2022) și tarantino împușcă-mă ca pe-un câine (2024), poetul revine cu o carte care, în ciuda titlului aparent cinematografic, nu vorbește atât despre răzbunare, cât despre neputința ei. Titlul trimite explicit la un tip de cinema violent, hiperstilizat — cel al lui Park Chan-wook sau Bong Joon-ho — însă în poezie, răzbunarea devine un concept metafizic. „Eu am cele mai bune filme despre resemnare”, scrie poetul în poemul inaugural, indicând chiar de la început inversiunea de sens: nu actul de revanșă, ci oboseala existențială, blazarea, devin temele dominante. Andrei Petrea nu e un moralist, ci un observator al degradării psihice a generației sale — o generație prinsă între cultura internetului și disperarea postmodernă, între Reddit, My Bloody Valentine și Thom Yorke.
Din punct de vedere estetic, cartea continuă linia confesivă și autoreferențială a poeziei sale anterioare, dar într-o tonalitate mai gravă, aproape nihilistă. Lumea pe care o descrie este una populată de streameri, NPC-uri, doomscrolling, ragebait, camere de spital și apartamente insalubre. Poetul se plasează mereu la intersecția dintre cultura pop și anxietate. El scrie din interiorul unei epoci în care ecranele au devenit oglinzi, iar oglinda nu mai reflectă chipul, ci o identitate fracturată, ironică, hibridă. Multe poeme funcționează ca scenarii de film fragmentar, în care montajul se realizează prin succesiunea imaginilor și a referințelor culturale: „doomscrolling mecanic / vorbeam cu cineva despre nebunie”, „mă uit la mads mikkelsen fumând și bând cola / cu mr kitty pe fundal”. În aceste versuri, cinemaul și muzica nu sunt simple aluzii, ci moduri de a trăi realitatea. Poetul percepe lumea prin lentila unui cinefil deprimat, filtrând durerea prin cadre, soundtrack-uri, glitch-uri.
De altfel, structura volumului amintește de un playlist: poemele se succed cu titluri de tip cinematografic („death note”, „bioshock”, „la petite fille de la mer”, „te-ai trezit”), iar tonul lor alternează între sarcasm și vulnerabilitate. Poemele par să fie scrise în timp real, într-un jurnal poetic al alienării. Tehnica discursivă este aceea a colajului: imagini din cultura digitală se amestecă cu observații sociale, cu depresia urbană, cu ironii amare. Unul dintre aspectele notabile ale cărții este modul în care poetul transcrie vocea interioară a unei conștiințe saturate de stimuli. Stilul e fragmentar, sincopat, fără punctuație strictă — un flux de gândire asemănător derulării unui feed. Această oralitate dezordonată e deliberată: ea reflectă confuzia și hiperconectivitatea lumii contemporane. „zoomeri npc tolăniți prin malluri / filme la cinema pe care te-ai obișnuit să le piratezi” — versurile surprind perfect banalitatea unei generații care trăiește între fast-food și TikTok.
Tema recurentă este inadecvarea — socială, afectivă, corporală. Sub masca ironiei și a referințelor pop, poemele ascund o durere și o căutare de sens în fața neantului. În „sick of myself”, vocea lirică se descrie ca „la ambele capete ale unui balansoar / înlocuind echilibrul / cu indecizie”. Această imagine definește întreaga carte: un pendul între luciditate și disperare, între cinism și dorința de mântuire. Există, totuși, momente de tandrețe și introspecție, ca în poemele „laura palmer” și „un moment de respiro”, unde melancolia capătă o dimensiune estetică aproape pură. Citatul din Angelo Badalamenti, „that’s so beautiful / that’s tearing my heart out”, sintetizează perfect ethosul volumului: frumusețea este inseparabilă de durere.
Poetul construiește, de fapt, un univers postuman, în care sensibilitatea este infiltrată de tehnologie și sarcasm. În „civilizația ozempic”, corpul devine un produs al capitalismului biochimic, iar identitatea, o serie de actualizări software. Andrei Petrea traduce alienarea globalizată într-o poezie românească a prezentului, fără a recurge la artificii teoretice.
Finalul volumului, „nu există comebackuri”, e un epitaf pentru o generație care a pierdut nu doar credința, ci și capacitatea de regenerare. „Toată fericirea mea s-a scurs / ca apa murdară dintr-un burete / după săptămâni de stat în pat” – o imagine de o sinceritate crudă, care anulează orice gest de autocompătimire. În ansamblu, filme coreene despre răzbunare e o carte despre deziluzia post-digitală și despre încercarea de a supraviețui prin poezie. Răzbunarea devine un simbol al lucidității — o formă de a privi înapoi fără speranță, dar cu stil. Andrei Petrea scrie ca un regizor al eșecului contemporan, iar limbajul său, saturat de referințe și sarcasm, transformă depresia într-o experiență estetică.
Prin acest volum, poetul își consolidează poziția în rândul autorilor care traduc disperarea generației online într-un limbaj autentic, frust și emoțional. Dacă răzbunarea, în filmele coreene, presupune o formă de justiție sângeroasă, în poezia lui Andrei Petrea ea devine o radiografie a neputinței — o încercare de a redobândi sensul prin artă, chiar și atunci când lumea pare de neîndreptat.
- VEZI mai multe CĂRȚI – AICI
