„If I Had Legs, I’d Kick You” este una dintre acele surprize cinematografice care îţi rămân în minte mult după ce filmul a dispărut de pe ecran.
Pentru mulţi spectatori, Rose Byrne a fost până acum o prezenţă familiară, dar nu neapărat una care invita la reflecţii despre profunzimi actoriceşti. Cunoscută mai ales pentru seria Insidious sau câteva comedii din prima parte a anilor 2010. Cu acest film însă, Byrne îşi demontează complet etichetele de până acum, livrând o prestaţie uluitoare, unanim aplaudată şi răsplătită pe bună dreptate cu un premiu important la Berlin. Este genul de rol care transformă o actriţă într-o forţă de neignorat.
Povestea este construită aproape în întregime în jurul prezenţei ei magnetice
Filmul îi cedează spaţiul, ritmul, respiraţia, iar noi, ca spectatori, suntem prinşi în această subiectivitate intensă, atât de acaparantă încât începe să ne pună la îndoială percepţiile. Ce vedem este real? Sau este o realitate remodelată de anxietate, oboseală şi frică? Regizoarea Mary Bronstein exploatează genial această ambiguitate, transformând-o într-un element-cheie al experienţei cinematografice.
În ultimii ani, cinematografia a fost inundată de reprezentări ale maternităţii, însă rareori cu onestitatea şi duritatea acestui film. Personajul lui Byrne îşi iubeşte copilul, dar urăşte rolul matern în sine, iar în această tensiune brutal de sinceră se află miezul întregului demers artistic. Filmul nu o judecă, nu o eroizează, ci o priveşte cu o luciditate aproape incomodă. În spatele fiecărei decizii se simte povara unor traume vechi, reactivată acum de responsabilitatea sufocantă a îngrijirii unui copil cu dizabilităţi.
Povestea porneşte de la un element fantastic: o gaură în tavan, care pare să sfideze orice logică, forţând-o pe mamă să se mute împreună cu fiica sa într-un motel ieftin. De aici înainte, filmul alternează cu o siguranţă stilistică remarcabilă între hiperrealism claustrofobic şi episoade de realism magic demne de un roman de Gabriel García Márquez. De fiecare dată când protagonista se întoarce în apartamentul abandonat, lumea pare să se distorsioneze, să respire altfel. Aceste secvenţe funcţionează ca un spaţiu de meditaţie, o ruptură poetică în cotidianul apăsător, oferind atât personajului, cât şi privitorului un răgaz pentru a contempla haosul interior.
Alegerea regizorului de a nu arăta chipul fiicei până aproape de final, la prima vedere, poate părea un artificiu „artsy”. La o a doua vizionare însă, decizia capătă contur: filmul sugerează cum femeile, odată devenite mame, sunt adesea împinse în fundal, ca şi cum identităţile lor individuale ar dispărea. Aici, perspectiva este inversată: copilul devine o prezenţă difuză, iar mama este centrul lumii, subliniind intenţia de a recupera experienţa feminină, nu de a o eclipsa.
Filmul surprinde cu o acuitate rară vinovăţia sufocantă, teama constantă de a fi considerată o „mamă rea”, epuizarea care devine o stare de existenţă. Fiecare zi este o bătălie, fiecare sarcină o nouă povară. Şi, în acelaşi timp, societatea se aşteaptă ca mamele să nu se oprească niciodată, să nu respire, să nu se plângă. Această critică socială este inserată cu fineţe, dar fără compromis: filmul ne cere imperativ să privim în faţă realităţile psihologice ale maternităţii.
„If I Had Legs, I’d Kick You” te lasă epuizat, însă într-un mod intim, profund. Ne invită să împărtăşim oboseala protagonistei, vigilenţa ei, anxietatea ei constantă. Epuizarea devine aici expresia iubirii duse până la extrem, a responsabilităţii copleşitoare, a unei lumi care cere prea mult. În felul său neobişnuit, filmul transformă maternitatea într-un act eroic. Nu în sensul hollywoodian, ci în sensul visceral, uman: mamele sunt, cumva, cele mai apropiate lucruri pe care le avem de supereroi. Iar filmul lui Byrne este, în toate sensurile esenţiale, un film despre o astfel de eroină.
- Vezi mai multe RECENZII FILME AICI
