Moartea prematură a fondatorului nouăzecismului, talentul şi legenda dezvoltată de prieteni în jurul vieţii şi a operei lui (a vieţii văzută şi construită ca operă) au făcut repede din Cristian Popescu un mit literar. Mai exigent cu sine decât cu alţii, Cristian Popescu a fost un boem „în sensul cel mai grav cu putinţă: nu s-a menajat nici o clipă, a lucrat fără oprire […]. Nu şi-a pus în joc biografia – spre a o exploata din punct de vedere artistic –, dar viaţa însăşi”, spune criticul Mircea Martin. Avem de-a face cu cel mai sudat caz de autor-personaj cunoscut vreodată. „Viitorul poet” e supravegheat şi scris din ziua în care s-a născut şi până în ultima clipă. Existenţa devine scriitură pe măsură ce se risipeşte şi se consumă. De aici tensiunea interioară a frazelor lui Cristian Popescu şi emanaţia de viaţă pe care o exultă paginile trăite. Toţi nouăzeciştii şi cei care l-au citit s-au lăsat fascinaţi de spiritul său libertin şi sclipitor, până la adoraţie şi imitaţie. Corpusul scripturilor nouăzeciste s-a scris printr-un fel de „imitatio Cristi” Popescu.
Pentru autorul volumelor Familia Popescu (1987) şi Cuvînt înainte (1988), – reeditate într-un volum elegant în 2015 la Editura Tracus Arte –, literatura e un şir de contestaţii şi cristalizări şi o manieră de-constructivă de a scrie şi de a se lăsa (de)scris. Drama lui Mitică – alt Popescu! – e că nu mai poate să fabrice bancuri, realitatea l-a copleşit şi îl pune în situaţii scrise de alţii sau întâmplate deja în marele discurs al trăncănelii caragialeşti. Caragiale, Urmuz, Ionesco, Cioran au epuizat realitatea românească cu schemele lor şi atunci la ce bun să mai scrii? Fără să vrei devii personajul cuiva, te literaturizezi, îţi pierzi bruma de autenticitate. În volumul Familia Popescu, Cristian Popescu pare conştient, pe urmele marilor săi înaintaşi ai literaturii absurdului şi ai alienării, că nu poate crea alte personaje şi atunci se mulţumeşte să se inventeze ca personaj. Îl copiază, îl îngroaşă, îl subţiază, îl ridiculizează, şi ceea ce e mai important, reuşeşte să-l simuleze cu consecvenţă. Cristian Popescu este un personaj de hârtie, este un simulacru sau un fetiş al literaturii pe cale de dispariţie sau nu e nimic.
Deşi multe din poemele şi eseurile lui Cristian Popescu sunt scrise înainte de 1990, ele îşi dobândesc abia acum, în acest moment grotesc al dezordinii româneşti, relevanţa necesară.
Local Familial (din Familia Popescu)
1.
Toată familia mea benchetuiește la „Local familial”. Bere. Lăutari. Antren. Mama aduce liliac alb în halbe. Verișoare. Toasturi. Bunicul, după tejghea, ascute cuțit pe cuțit, privește buchetul de liliac, rîde, ascute: hîrșt, hîrșt, cuțit pe cuțit. Într-un colț un țigan înmoaie vioara în halba cu bere, ca pe miez de pîine. Bunicii mei din flori, mătușile. Cu pozele din albumul de familie, bine amestecate, filate febril, rudele mele joacă un joc. „Joacă, domne, odată!” îmi strigă una din rude, iar eu arunc pe masă poza mea de la 13 ani drept valet de verde, drept damă de cupă, drept șeptar rupt la un colț. Mama se-nvîrte printre mese, veselă. Toți o ciupesc tandru, o mîngîie, o strigă. Bunicii mei din flori, mătușile. Berea scîrțîie-n halbe, scîrțîie pozele la încheieturi, eu dau noroc și arunc doi muguri pe tăblia jocului de table. Ei strigă „Ai zaruri măsluite și-mi rup zarurile între dinți. Mama servește, părul ei se revarsă în bucle blonde peste marginea halbelor. Toate rudele își trec mîna prin el înainte de-a bea. Flutură rufele pe frînghie deasupra meselor din „Local familial”. Toată lumea e adunată. Bunicii mei din flori, mătușile. Mie îmi aduce mama cei mai frumoși, cei mai bine făcuți mititei, aduce liliac alb în halbe la „Local familial” unde toată familia mea benchetuiește.
2.
Ce lene în pachetul cu vată. Ce moliciune, ce voluptate, ce liniște, mamă. Acolo, sub pansament, strîns bine, unde zvîcnește pulsul, unde pulsează perna sub cap, zvîcnește ca o inimă albă, moale și mare; și-o strîngi în brațe. Somnul tău e ca și atunci cînd deschizi înspre seară fereastra și se umple camera cu răcoare. Mama răspunde manechinelor din vitrine cu un zîmbet, cu o fluturare de mînă. Mama cîntă la pian și muzica ei are miros de tei și de sudoare. Mama șterge pianul de praf cînd cîntă. Ne-a rugat ca atunci, cînd o fi, să udăm în fiecare săptămînă cu parfum bun pămîntul ei, de deasupra. Mama mi-a cusut o cămașă de vară din umbra ei. Stă ascunsă în spatele pozei si ascultă cum îi spun acest poem. Ochii s-or înveli încet în ceară. La ea în piept aerul e de seară. O lumină blîndă care face rotocoale, se ridică ușor înspre tavan și-n cameră miroase a tei și a prăjeală…
3.
El e vesel acolo, sus. Stă în pozitie de drepti si are în jurul capului, asa o lumină la care duce mereu mîna ca la chipiu. Si salută. Si eu o duc bine. Stau întins în pat cu fata în sus, îmi așez mînușile lui de piele vechi și roase pe piept. Ca să adorm mai ușor. Am un somn odihnitor. Cînd țin ochii închiși semăn mai bine cu el. Mestec un dumicat cît mai mult timp și mă gîndesc la adîncul ăla că-l înghite pe el, ca pe un miez de pîine. Hai, poemule, să-l impresionăm pe tata, să-i dea lacrimile, să-l cinstească lumea și-acolo, sus. Ultimei lui poze i-a desenat cineva păr blond și ochi albaștri, a rujat-o ca s-o port eu în buzunarul de la piept drept o poză de iubită. Ii mîngîi umărul alb,. Poza ta dată cu cremă neagră de ghete, tată, lustruită soldățește, sclipind. Hai, poemule, o să-i placă lui tata. El mă iubește, salută și acum amical, pocnindu-și călcîiele soldățește.
4.
Sora mea va citi la bătrînețe poemele de familie. Și-o să-și tatueze pe brațe, pe umeri, pe piept poemele ca să fie în fiecare noapte cîte cineva lîngă ea; și mătușa și tata și eu; ca să le mîngîie obrazul aspru, ridat, cu pielea lăsată. O să povestească cum ne dădeam noi iarna cu patinele: de la izvor pe rîul de munte, pe Dunăre în jos pînă la mare și ajungeam primii. O să povestească cum ne-am umplut noi doi perna cu flori de pe mormîntul bunicului și ce mai bătăi cu perne trăgeam. Și-o să povestească cum plescăiam eu la masă, cum clefăiam și ea mă certa, aproape plictisită. O să povestească vecinelor și copiilor din parc. O să plîngă pe umărul lor. Va invita la masă toate admiratoarele mele să le ghicească în cafea cu ochelarii ei ce au drept lentile doi ochi de sticlă. O să le servească cu ochi de sticlă dulci-acrișori, să-i ronțăie ca pe dropsuri. Sora mea e și ea trecută la cuprins. Va citi din nou poemele de familie la bătrînețe. Va cere să fie dusă direct în trupul mamei, nu în pămînt. Ca să crească mai departe părul mamei, unghiile ei și nu flori pe mormînt. Sora mea are ochii mei și-o să privească pe fereastră cu ei.
5.
Sunt cîțiva fluturi în pachetul cu vată, bunico,. Eu ți i-am pus acolo. Poate se mai zbat, poate sînt liniștiți. Miezul pîinii e și el de vată. Alb, pufos. Poza ta e tristă, împăcată și tandră, poza ta mică e folosită drept etichetă pe toate sticlele cu vin. Noi bem. E vată albă ca laptele în pahare. Iartă-mă pentru poemul ăsta, bunico. Poate-i mai bine că nu-l auzi. Paginile cărților pe care le împrumutai de la mine îți lingeau palma ca un cîine credincios. Ce eveniment era cînd ți se ridica fusta pînă peste genunchi și tu nu observai. Toți ne bucuram. Hai să te scot la plimbare prin parc, la șosea. Poza ta e lipită pe toate sticlele cu vin. Noi bem și tu te uiți de acolo la noi și ne vezi fericiți. În pahare e vată; albă ca laptele.
6.
Bunicul spunea că ferestrele sînt lipite pe zidul neted al blocului. Lipite ca niște etichete pe borcanele de compot, ca afișe pentru muzeul înființat în apartament. Spunea că de pe vremea lui sînt lipite acolo. Îi răspundeam cu toții că o să dezlipim ferestrele de pe zidul neted al blocului, o să le vindem drept ziare pe stradă. Le vom folosi drept cearșaf unsuros pe cele de la sufragerie. Și-apoi, bunicule, tu ai să privești cît vrei de la pervazul lor. Bunicul are un copăcel sub fereastră și ca să fie de-o vîrstă cu el a dat copăcelul cu lac. A împăiat poza bunicii și plînge și-i spune pe numele de fată. Bunicul și-a dat ridurile cu lac, a devenit maestru în artizanat, le lustruiește în fiecare dimineață cu o cîrpă moale. Bunicul e june. Perna și-a umplut-o cu pămînt ca să se obișnuiască. Privește pe fereastră și spune: „Azi-mîine, am să plec în lume să vă găsesc un rost, un nume.”
7.
Întotdeauna a trebuit să te-nvăț eu ce să faci, spune mătușa: pui sămînță în ghiveciul cu pămînt și deasupra o capcană de-aia cu arc, de șoareci. Și cînd crește floarea: pac!, o și prinzi. Te dai iarna cu patinele pornind de la izvor, pe rîul de munte, pe Dunăre în jos pînă la mare. Și-ajungi primul. Mătușa poartă ochelari cu lentile făcute din doi ochi de sticlă. Ochelari mici, de soare. Cu ei ne citește la toți viitorul în palmă, ne ghicește în cești de cafea. Aburul ce se înalță din oalele ei se face fantome. Așa ne spunea cînd eram mici ca să nu lăsăm nimic în farfurie. Mătușa mea face cure de odihnă: pleoapele ei ostenite se subțiază, se lărgesc, atîrnă pe obraz pînă în dreptul gurii. Mătușa mea apare în poze, în reviste. Acolo își trage languros peste inimă ciorapul fin, mulat, de mătase. Apare în reviste drept reclamă pentru acest poem.
Citește și:
