Arădenii în Al Doilea Război Mondial | Ilie Gaiță, comandant de pluton în Grupul 57 Cercetare
Ilie Gaiță a participat la întreaga campanie de pe Frontul de Est în calitate de comandant de pluton, în Grupul 57 Cercetare, deci într-o poziție avansată, care cerea calități deosebite, precum spirit întreprinzător, curaj și abnegație. A participat la numeroase lupte remarcându-se prin spiritul său optimist și de competent comandant. S-a născut în Oltenia dar a devenit arădean prin adopție în orașul și orașul de pe Mureș avea să se pensioneze atunci când a fost trecut colonel în rezervă. Despre participarea lui la campania din Uniunea Sovietică ne-a povestit chiar el, având și la o vârstă înaintată o memorie prodigioasă.
În marş, pe Frontul de Est
„După ce a început războiul, în 22 iunie, ne-am îmbarcat în trenuri şi am debarcat apoi tocmai la Iaşi. Era după ordinul dat de Antonescu: «Soldaţi treceţi Prutul». La Iaşi am primit ordin să mergem direct spre Dubăsari, care era pe Nistru. Divizia 1 Infanterie, de aici din Arad, era deja în drum spre Odessa, trecând Nistrul pe la Tiraspol. După ce am trecut şi noi Nistrul pe la Dubăsari, am primit ordin să ne îndreptăm spre Crimeea. I-am lăsat deoparte pe cei de la Odessa, unde armata noastră a fost pur şi simplu decimată. Pentru a vă imagina ce a fost vă spun că am călătorit pe lângă un cimitir care avea o lungime de trei kilometri, era într-un câmp. Apoi, am trecut Bugul fără să luăm contact cu inamicul care se retrăgea în interiorul Rusiei şi spre Crimeea. Niprul l-am trecut aproape de vărsarea în mare, printr-o apă de vedeai pietrele şi astfel am ajuns la Perikop, la intrarea în Crimeea. Trupele care au participat la Odessa au primit ordin să ocupe Eupatoria, Cherson până la Balaklava, care se află la intrarea în munţii Crimeii. Am intrat aşadar în Crimeea unde am dat de nişte reţele de sârmă de la înălţimea de un metru până la 30 centimetri. Am rupt împreună cu pionierii nemţi acele reţele, punând dinamită pentru a arunca în aer linia de apărare inamică. Apoi am înaintat mai departe pe stânga frontului şi până în noiembrie-de cembrie 1941 am ocupat Kerciul, port în dreptul strâmtorii care desparte Marea de Azov de Marea Neagră.”
În luptă pentru Crimeea
„De Crăciun eram acolo, în peninsula Kerci, bucuroşi că sacul de merinde se află la noi şi avem ce mânca. Nemţii, aşa cum erau ei, ne-au scos pe noi din oraşul Kerci şi ne-au trims pe malul Mării de Azov, unde era pustiu, nu era casă, nu era nimic, numai melci din Marea Morţii (Marea Sivaş n.n.). Nemţii s-au pregătit de sărbătorile de Crăciun şi Anul Nou, au împodobit brazii cu vată, cu bomboane, cu ciocolată, au luat vin şi vermut şi au chemat rusoaicele nemâncate la petrecere. Sevastopolul încă nu era ocupat de noi şi ruşii au debarcat prin surprindere, la 2 kilometri de Kerci. Au intrat peste nemţii care chefuiau şi i-au omorât pe toţi. Ofensiva rusească a continuat şi ne-am retras şi noi şi nemţii din peninsula Kerci, care are 70 kilometri lungime şi 40 lăţime, până la Feodosia. Nemţii s-au plasat în flancul stâng şi noi în flancul drept. Şi am stat toată iarna pe poziţii, bombardaţi de tunuri, mitraliaţi de avioane, atacaţi de tancuri. Acolo am văzut cum plutonul de tunuri antitanc a doborât treizeci de tancuri inamice. Când atacau tancurile şi ajungeau în vârful colinei, gata să vină peste noi, se ridicau cu burta în sus şi proiectilul era trimis drept în burta tancului. N-am mai mişcat de acolo până în 4 mai 1942. Toată iarna am stat pe poziţii, în tranşee acoperite. Eu eram comandantul plutonului 3, escadronul 1, din grupul 57 cercetare şi am rămas cu funcţia asta până când s-a terminat războiul. Frontul se stabilizase cum v-am spus, dar noi nu ne dădeam seama ce se întâmpla în cei 70 de kilometri lungime ai peninsulei, ne întrebam de ce este atâta linişte, era prea multă linişte.
Pe la începutul lui mai 1942 aflăm că ruşii au debarcat enorm de multe trupe pe cei 70 de kilometri. Informaţiile spuneau că ur mau să ne atace pe 10 mai. Dacă ne-ar fi atacat ne-ar fi respins de pe poziţii, dar comandamentul nostru a hotărât o ofensivă pe 4 mai. Dimineaţa lui 4 mai a început artileria noastră şi a nemţilor să tragă şi focul a ţinut 40 de minute. S-a tras de la proiectilul cel mai mic până la cel mai mare. Se mişca peninsula de tăria bombardamentului care a lovit pe cei 70 kilometri adâncime şi 40 km lăţime. Apoi a venit aviaţia germană, stukasurile, circa 100, au format primul val şi când un val se întorcea altul pornea la atac. Şi s-au dat 4 raiduri de aviaţie. Atunci au început ruşii să fugă la Marea Neagră încercând să o treacă pe bărci, pe scânduri, pe scaune, pe tot ce era lemn. Aviaţia messerschmitt îi mitralia din aer. Când au văzut că nu pot face nimic, au venit ruşii spre noi, cu mâinile în sus, nu exagerez, dar erau foarte mulţi, după cum am aflat mai târziu, treizeci şi cinci de mii de ruşi au căzut prizonieri la armata română. Se fereau de nemţi. Cineva spunea că au fost în total 21 de divizii debarcate subcomanda mareşalului Budionâi. Budionâi era cazacul ăla cu musţă. Şi s-au retras ruşii şi spun că în viaţa mea nu am văzut atâta armament cât a rămas după retragerea lor . Câmpuri întregi de tunuri, zeci şi zeci, pe care nu le-au putut folosi contra noastră. Atâta armament că s-au făcut stive întregi de pistoale, de puşti mitraliere, de grenade de toate tipurile. Se găsea acolo tot ce vrei. Şi nemţii le-au îmbarcat şi le-au trimis în Germania.
Prizonierii au fost escortaţi şi ei spre lagăre. Numai eu am escortat cu plutonul vreo trei mii, la centrul de adunare. I-am predat nemţilor, şi ce văd? Era spre seară când am ajuns acolo cu prizonierii şi imediat au început să-i perchezţioneze tătarii, care erau la nemţi, îmbrăcaţi în uniformă germană, îi băteau iar dacă găseau câte o insignă roşie îl luau pe respectivul la bătaie şi mai tare, pentru că avea funcţie mare în comunitatea rusă. Am dormit noaptea acolo, timp în care o venit un avion mare, rusesc, la înălţime enormă, de o capacitate extraordinară şi a vrut să lase bomba pe prizonieri, dar a căzut alături şi a făcut o groapă cât un vulcan, de a ieşit apa. Craterul avea cel puţin 45 metri lărgime. Dimineaţa am încălecat şi am plecat la regiment.”
Cu unitatea, în Caucaz
După ce am ocupat complet Kerciul am început să ne pregătim de debarcarea în Caucaz. La Marfoka ne-am apucat să facem bacuri şi să ne instruim pentru desant, iar prin august am trecut. A căzut şi Svastopolul între timp, în ziua de 12 iunie. Am trecut marea pe ba curi în Kuban şi am intrat în capitala provinciei, Krasnodar, o localitate foarte mare. Oraşul avea o c tedrală şi nu exagerez, cât asta care s-o făcut la noi la Arad. Când am ajuns în dreptul catedralei am oprit plutonul, am suit pe trepte şi mi-a ieşit un călugăr în faţă care m-a băgat în catedrală şi a început să-mi arate odăjdiile depozitate de zeci de ani acolo. Apoi m-am închinat, mi-am făcut rugăciunea, am coborât treptele, am preluat plutonul şi drept înainte. În stânga mea trupele române au ocupat Anapa, Novorossiisk şi Kiskaia, până la Marea Neagră. La Kiskaia s-a împotmolit treaba. Era în luna octombrie când am ajuns la poala mun ţilor Caucaz, la Nalcik, unde era cantonată o trupă de cadeţi ger mani, din armata rusă. Am trimis o patrulă care a luat prin surprindere un maior şi patru elevi soldaţi. Nu se aşteptau, era prea rapidă acţiunea noastră, dar după ce i-am prins i-am predat nemţilor, care nu ştiu ce au făcut cu ei. Dar când or văzut treaba asta cadeţii or început să strige: «Davai naşa comandir, davai naşa comandir».”
În Stepa calmucă, lângă Stalingrad
„După vreo două zile de la întâm larea asta am primit ordin de la Corpul 7 de armată să părăsim Krasnodarul şi să ne îmbarcăm în direcţia Stalingrad. Era 29 octombrie. Am îmbarcat şi am pornit. Era o distanţă enormă, până la destinaţie şi după câteva zile am debarcat, noaptea, la Kotelnikovo, lângă Stalingrad. Acolo ni s-a spus să avem grijă să nu ne prindă avioanele ruseşti în timpul debarcării, aşa că am plecat direct pe po ziţie, la dreapta Stalingradului, care era un oraş întins pe aproape 30 de kilometri. O parte a oraşului era ocupată de armata a şasea mecanizată germană, condusă de generalul von Paulus, care era cea mai puternică armată nemţească. Eu eram în flancul drept al frontului român, subordonat Corpului 7, din Armata a patra. Plutonul meu era ultimul şi făcea legătura cu calmucii, un fel de tătari, cu ochii mici care luptau cu nemţii. Am primit ordin să ne instalăm acolo. În timpul ăsta s-a făcut un ger de până la minus 35 de grade, iar soldaţii români erau îmbrăcaţi subţire, calmucii eru îmbrăcaţi de iarnă, cu căciuli, cu piei de oi, că aveau turme întregi de animale, mai ales oi şi capre.”
Retragerea românilor
„Şi am stat acolo în tranşee, dar în ziua de 20 noiembrie, la ora 9 dimineaţa, şeful calmucilor, care avea figură de rus, vine la mine şi îmi spune: «nacialnik ia paidum na ruski». Vreau să văd unde sunt ruşii, îmi explică el. Acolo între Marea Caspică şi Volga sunt nişte coline şi coboară el o colină, urcă alta până nu l-am mai văzut. Şi le spun soldaţilor: «Fiţi atenţi că ăsta se predă la ruşi şi le divulgă poziţiile noastre». Dar pe la ora 10 văd că vine pe un cal de ăsta buiestrat, mic, de stepă. Vine la mine şi mă întreabă: Nacialnic kuda polcovnic, adică unde este colonelul meu. Îi arăt, merge la colonel, după care se întoarce şi îmi zice: «Imediat retragerea la Rostov pe Don, ruşii au rupt frontul şi vor închide Stalingradul». Pe la ora 12 primesc o hârtie de la comandamentul de grup în care ni se spune că nu există niciun gând de retragere. Mi-am adunat soldaţii şi le-am comunicat ordinul. Dar la ora 3 după masă vine un motociclist, de la comandament, care ne transmite: «Retragerea fără nicio clipă pierdută, ne închid ruşii, că au rupt frontul». Atunci ieşim afară din poziţii şi plecăm. În retragere am întâlnit trupe ruseşti prin sate care dădeau lovituri. Românii erau tare demoralizaţi. Nu se mai putea discuta cu ei, unii cu armament, alţii fără, care cum o scăpat, unii şi-au pus pături pe spinare şi-au înfăşurat după picioare piei de oaie, legate cu sârmă peste bocanci. Am văzut cai răsturnaţi cu copitele în sus, morţi, rămaşi de la alte trupe retrase mai înainte, tot la 50 de metri câte un cal, era mare debandadă şi minus 30-35 de grade. Era o debandadă extraordinară, dar noi, Grupul 57, ne-am ţinut laolaltă, chiar dacă am avut pierderi enorme. Dar să continui cu retragerea noastră. Plutonul meu a primit ordin, la 5 după masă, să rămână în ariergardă, iar ceilalţi din grupul 57 şi-au luat echipamentul şi au plecat. Eu mă întorc la calmuc şi îi transmit ordinul, dar el îmi repetă: «Nacialnic, la Rostov pe Don».”
Lacrimile calului
„În dimineaţa lui 21 noiembrie calmucul şi-a strâns toate turmele de oi, de capre, de cămile, femeile îmbrăcate în cojoace, a aşezat copiii între cocoaşele cămilelor şi a luat drumul Rostovului. Şi, din câte am înţeles, mi-a spus să merg cu el, dar i-am zis că nu se poate să-mi părăsesc unitatea. Aşa că o iau pe urmele grupului 57. Prima noapte n-am dormit deloc, am tot mers. A doua zi dimineaţa cade un cal şi rămâne un soldat fără cal, dar mergem mai departe până ajungem într-un sat cu case una aici, una acolo, o sărăcie lucie şi văd doi copii care vin dinspre front cu doi cai. Cum eu nu mă bărbierisem de un an de zile şi aveam o barbă până în piept, pe cap o căciulă civilă, cu clapele trase peste urechi iar peste manta o foaie de cort, copiii or crezut că sunt rus şi m-or îndreptat spre satul unde ne aşteptau ruşii. Era deja seară, gata gata să se întunece. Dar eu am avut norocul că am observat o grupă din unitatea mea care o intrat în sat puţin mai înainte iar ruşii în cealaltă margine i-a aşteptat să-i termine. I-am văzut cu ochii mei cum s-au pus cu mitralierele pe ai mei, iar cei care au scăpat au fugit în dezordine pe direcţia Rostov. Acolo or murit mulţi români. Când am văzut chestia asta am luat-o la stânga şi am coborât într-o râpă. Se întunecase deja, zăpada era până în genunchi şi mergeam greu când deodată calul s-a oprit şi nu a mai vrut să meargă deloc. I-am dat cu cravaşa, l-am împuns cu pintenii apoi m-am coborât de pe el şi am încercat să-l trag cu dârlogii. El nimic, a rămas stană de piatră, înfipt în pământ. Atunci pentru că ordinele spuneau că nu trebuie să laşi nimic inamicului am luat şaua, am pus-o pe alt cal din pluton, am scos pistolul şi am vrut să împuşc calul. Dar, parcă cineva mi-a zis: «Nu-l împuşca». Am pus pistolul înapoi în toc, am luat capul calului în braţe, l-am sărutat şi pe un obraz şi pe altul şi pe bot. Curgeau lacrimile calului şi se amestecau cu lacrimile mele. Era calul cu care am plecat de acasă, din România. Apoi am pus o pătură pe el şi am mers pe jos toată noaptea. Dimineaţa am ajuns într-un sat unde am văzut doi cai, prinşi la o căruţă, pe care am vrut să-i iau de la ruşi pentru că ne lipseau doi cai. Dar parcă Dumnezeu mi-a şoptit: «Nu lua caii». Am întors numai căruţa şi abia atunci am simţit că vine miros de pâine. Se duceau la cei care mă urmăreau pe mine. Apoi a mai venit o căruţă cu pâine şi aveam astfel patru ruşi şi patru cai. Să deschid foc asupra lor, parcă nu-mi venea. N-am făcut-o şi mi-a prins bine mai târziu pentru că dacă se afla, după ce am fost luat prizonier, ce am făcut mă împuşcau ruşii.”
Fuga de ruşi
„Într-un alt cătun am văzut doi poliţişti ruşi, angajaţi la nemţi, care stăteau în spatele unei case care deodată au început să fugă şi s-o auzit o pârâitură de mitralieră. Cei doi, fugeau paralel cu mine, la 500 de metri, dar pe parcurs unul a căzut cu calul şi cel care a rămas a venit la mine şi mi-a spus că a murit prietenul lui. Am mers mai departe împreună şi bine mi-o prins pentru că atunci când am ajuns sus pe o colină văd un sat mare în vale, plin de tancuri americane date ruşilor. Eu am exclamat: «Uite nemţii», dar rusul îmi spune că nu-s nemţii, sunt ruşii. Dacă nu era rusu mă duceam sigur pradă la duşman şi nu mai existam astăzi, că nu se prea luau prizonieri în zilele acelea, mai bine un pistol şi gata. Era spre seară şi mână, mână în galop şi ajungem la alt drum şi văd urme de tancuri şi de maşini cu cauciuc iar la o bifurcaţie era un rus, cu o căruţă având înhămaţi cai luaţi de la români, că îi recunoş team. Rusu se duce şi îl întreabă: kuda românskii, kuda ruskii. Rusu zice că de trei zile s-au retras românii şi ruşii merg după ei, la Remontnaia, care era reşedinţă de raion. Aşa că am intrat în Remontnaia, dar era o beznă de se auzea tropăitul copitelor pe gheaţă. Acolo casele erau mai strânse şi vedem o lumină la o casă şi se duce rusu, bate la uşă şi un bătrân scoate capul de după camuflaj iar noi îl întrebăm unde sunt ruşii, unde sunt românii. Paşol, paşol, ne zice şi aflăm că el îi aştepta pe ruşi. Mai mergem cât mergem şi întâlnim un copil de 12 ani. Când m-o văzut pe mine cu căciulă şi barbă, crezând că sunt rus, o început să strige: nacialnîi, nacialnîi, românii ne-au furat pâinea şi ne arată unde s-au dus şi mergem într-acolo şi întâlnim o căruţă românească care se tot lovea în bolovani şi aud o voce care se văita, că omul din căruţă era rănit, pentru că înainte de a ajunge acolo, în timpul zilei, un avion nemţesc a bombardat din greşeală două escadroane din grupul nostru, ruşii fiind în satul vecin. Două bombe au lansat şi i-au nenorocit pe bieţii oameni, iar caii erau cu picioarele retezate. Ei, şi vorbesc cu rănitul care era de la Regimentul 42 Caransebeş, îl întreb unde sunt ai noştri iar el mă informează că sunt în retragere şi comandamentul se află undeva la capătul oraşului, într-o şcoală. Ajung şi eu acolo cu dobrovolski al meu şi întâlnesc un colonel de cavalerie şi un colonel de infanterie. Colonelul de infanterie era din Bălţi, ştia ruseşte şi s-o putut înţelege cu rusul meu, care i-o spus că dacă nu pleacă imediat riscă să fie prinşi.”
Abandonarea răniţilor
„Acolo într-o clasă destul de mare era plin de răniţi cu picioare tăiate, capete sparte, răniţi la burtă şi s-a hotărât a fi luaţi numai aceia care pot fi salvaţi iar restul să fie lăsaţi, pentru că nu existau furgoane să-i transporte pe toţi, deoarece caii au fost împuşcaţi. Plecăm de acolo pe un crivăţ enorm, că mişca căruţa cu cai cu tot. Pe când s-a luminat de ziuă ajungem la un sat mărişor. În sat erau soldaţi români care scăpaseră de la Cotul Donului şi acolo am luat ceaiul, am dat şi la răniţi, dar eu eram în cap tot cu strigătele celor pe care i-am abandonat: «Domnule ofiţer, domnule subofiţer nu ne părăsiţi». Am ieşit acolo în bifurcaţia de drum cu locotenent-colonelul Capră, care ştia puţin germana şi în timpul ăsta ne pomenim cu două maşini anticar nemţeşti care s-au oprit şi ne-au spus să mergem înainte, să întâlnim coloana principală, dar cum ieşim din sat observăm ruşii în spatele nostru. Atunci nemţii au tras trei proiectile să oprească înaintarea ruşilor. Ruşii s-au despărţit în trei coloane ca să atace satul şi din flancuri. Nemţii ne-au zis: raus, raus, iar ei au urcat pe colina aflată la marginea satului spre vest, pentru că satul era în vale, au pus tunurile în poziţie de tragere şi au tras când în dreapta, când în stânga iar ai noştri ieşeau din casele unde erau cazaţi, care cu pufoaicele pe ei, care în izmene, iar rusoaicele strigau: «Fugiţi că vin ruşii». Noi am plecat iar nemţii au rămas pe poziţie să îi ţină în loc. La un moment dat ne întâlnim cu o companie nouă, venită din ţară. Sub comanda unui căpitan. Aveau şi mitraliere grele, dar nu aveau muniţie şi întreb: «Domnule căpitan, unde vă duceţi?», «Păi, venim la voi, la Stalingrad.», «Fugi măi de aci că eu de acolo vin.», «Ai muniţie?», «N-am, că trebuia să ne daţi dumneavoastră.», «Cine v-a trimis măi fraţilor, întoarceţi-vă înapoi. Luaţi aparatele de ochire de la mitraliere, scăpaţi de ce puteţi scăpa, aruncaţi-le şi înapoi.»”.
La Rostov pe Don
„Am mers împreună în timp ce nemţii s-au aşezat bine pe poziţie să îi ţină pe ruşi. Am ajuns la un colhoz unde erau şire de paie, ne-am băgat în şire, caii au mâncat şi când s-a luminat de ziuă am plecat mai departe.
De aici încolo am ştiut că am scăpat de încercuire şi ne-am retras fără lupte şi în timp ce priveam coloana aflată în retragere i-am spus colonelului: «Vă aduceţi aminte de războiul lui Napoleon din 1812, ştiţi cum s-or retras francezii? Uitaţi-vă, cum suntem: grupuri, grupuri, îmbrăcaţi cu ce se poate». Am mers noiembrie, decembrie, până în februarie. Mai primeam ceva mâncare de la ruşii din sate, dar nici ei nu aveau, mergeau şi tăiau din caii căzuţi carnea din spate, să facă chiftele. Carnea de cal nu se putea mânca, numai fiartă la o temperatură enormă. Am ajuns în cele din urmă la Rostov pe Don şi atunci am fost siguri că am scăpat de încercuire”.
Punem punct aici primei părți a relatării col. Ilie Gaiță pentru că aventura nu s-a terminat și o vom relua în câteva zile.
Citește și:
- Arădenii în Al Doilea Război Mondial (7)
- Arădenii în Al Doilea Război Mondial (6)
- Arădenii în Al Doilea Război Mondial (5)
- Arădenii în Al Doilea Război Mondial (4)
- Arădenii în Al Doilea Război Mondial (3)
- Arădenii în Al Doilea Război Mondial (2)
- Arădenii în Al Doilea Război Mondial (1)
- SERIA 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial
- alte articole de același autor – AICI
