Arădenii în Al Doilea Război Mondial (9) | Ilie Gaiță, în prizonierat la sovietici
Continuăm, în cele ce urmează, aventura de pe Frontul de Est a comandantului de pluton Ilie Gaiță de acolo de unde l-am lăsat, în Rostov pe Don, unde a ajuns după retragerea precipitată de la Sud de Stalingrad. El și Grupul 57 Cercetare au scăpat de încercuirea unde au ajuns circa 20 de mii de români laolaltă cu 290 de mii de germani, dintre care au supraviețuit doar circa 90. 000, care au fost luați prizonieri. Ilie Gaiță și ai lui subordonați au avut șansa de a scăpa cu viață dar nu au scăpat și de front pentru că au fost transferați curând pe frontul din Crimeea amenințată de trupele Armatei Roșii.
Şapte luni în fortăreaţa Crimeea
„După ce am ajuns la Rostov pe Don am căutat, împreună cu căpitanul Hinţea, comandantul escadronului doi din grupul 57, pe cineva să ne spună care este si tuaţia. În timp ce ne aflam pe pe ronul gării apare generalul Mitră nescu, comandantul Corpului 7. Când ne vede ridică mâinile în sus şi spune: «Măi, am crezut că nu o mai scăpat niciunul». «Domnule general – spune căpitanul – din 350 de soldaţi nu mai avem decât 70.» Atunci generalul zice: «Voi nu aveţi mâncare, nu aveţi nimic. Mergeţi la Vornovaca, o comună mare, lângă Perekop, unde este comandamentul Corpului 7 armată şi eu vă trimit 70 de pâini cu maşina.» Şi, într-adevăr, ne-a trimis pâinile şi ceva slănină de la nemţi. În timp ce ne aflam acolo vine din ţară un escadron, fără arme, fără nimic, completare la 57. Dar cine mai era din grupul 57, eu adjutantul Gaiţă!? Comandantul de regiment, colonelul Mustăcescu, deşi avea ofiţeri veniţi atunci din ţară în loc să-i trimită pe front mă ia pe mine, ţa pul ispăşitor, şi mă pune să mă duc cu acest escadron să mă lupt în faţa Taganrogului. (Oraş situat în Ucraina, deasupra Mării de Azov n.n.). Am ajuns cu plutonul meu acolo, dar ce credeţi, degetul mare al piciorului mi se umflase de ger. Fără să observ până atunci, abia acolo am văzut că mustăceşte prin cizmă. Atunci doctorul spune: «Evacuarea în spital sau în ţară. Unde vreţi». Am predat soldaţii la un sublocotenent de infanterie şi am mers la serviciul ambulanţei, unde doctorul mi-a spus că am noroc că nu a pătruns infecţia, este abia la început. După ce m-a operat m-am întors înapoi la unitate şi mi s-a spus că se pregăteşte un escadron care pleacă peste strâmtoarea Kerci, la capul Taman. Aşa că am plecat din nou cu soldaţii, am trecut dincolo marea, în Pe ninsula Taman, unde rezistau ai noştri, şi m-am prezentat la căpitanul Pop, din grupul de cercetare al Diviziei 19 Infanterie. Acesta zice: «Mă da nu or avut pe cine să trimită, taman pe tine?», «Uite că nu or avut». Am luat comanda unui pluton şi am intrat pe poziţie. Dar a venit un ordin să se numească un ofiţer cu gazele pe grup. Şi eu am fost acela. S-a dat ordin să se evacueze tot armamentul greu şi muniţia în Cri meea, să rămână în ariergardă numai soldaţii cu puştile. Fiind ofiţer cu gazele eu am fost acela care am escortat coloanele. Am trecut marea şi am ajuns din nou în Crimeea, unde am rămas cu trupa. În ziua de trei octombrie ’43 eram la ca pătul Crimeii, la Dankoi, un port mare, chiar în gura Perekopului. Văd că trec vânătorii de munte spre ieşire, dar nu după mult timp se întorc valvârtej şi întreb ce s-a întâmplat: «Ruşii au ajuns la Perecop cu tendinţa să închidă pe la Balaklava. Deja au ocupat Odessa şi Kersonul». Nu am mai putut face nimic şi am rămas închişi în Crimeea şapte luni de zile, din 3 octombrie ’43 până în 10 aprilie ’44. Câtă mu ni ţie am tras şi câţi ruşi am scufundat la marea de Azov, în intervalul acesta, numai Dumnezeu ştie. Au încercat din toate puterile să ne scoată afară din Crimeea dar nu au putut. Între timp eu am trecut la generalul Lăcătuş, comandantul Diviziei 19 Infanterie, care a rămas la sacrificiu, în timp ce Corpul 7 s-a dus în ţară cu vânătorii şi cu infanteria. Divizia 19 a rămas pe poziţie cu alte unităţi româneşti şi germane. Acolo am pierdut plutonul de mitraliere cu comandant cu tot, şi am mai rămas din 350 vreo 80. În 10 aprilie ruşii au pornit ofensiva. În 11 aprilie am căzut prizonier cu gru pul 19, plutonul trei la Tereklia, lângă Marea Moartă şi am luat drumul lagărelor Rusiei.”
În prizonierat la ruși
„Dar să spun cum s-a întâmplat. Când eram pe poziţie, în 11 aprilie, mă duc la un tun anticar, nu ştiu al cui era şi îi spun tunarului: «Trage în tanc dacă apare, nu trage în infanterie, că nu avem muniţie destulă» şi în timpul ăsta vine o companie de pionieri, de la Deva cred, era condusă de un căpitan, parcă îl văd şi acuma: «Atenţiune, la Atac, Ura», şi s-o pornit, dar nu o mers 50 de metri şi un tun anticar rusesc drept în căpitan o tras! I-am văzut hainele cum zburau pe sus. Maiorul meu strigă: «Fă-mi legătura cu Divizia a 10-a de infanterie». Îi răspund: «Domnule căpitan nu fac nimic până la noapte. Cum mă mişc glonţul e aici». Nu s-o mai făcut nicio legătură că ruşii or rupt frontul. În stânga mea era, nu departe, o companie din armata lui Vlasov. Am văzut şapte ofiţeri care au ieşit din tranşee, şi-au pus pistoalele la tâmplă şi au strigat în germană: Ein, dvai, trai şi s-au împuşcat. Pun mâna pe telefon şi zic: «Domnule maior, se împuşcară nemţii». «Nu se poate». «Domnule se împuşcară. S-a rupt frontul». Peste câteva minute îl văd pe maior că iese din buncăr, împreună cu un locotenent colonel de la Divizia 10 Infanterie, cu gândul de retragere. Un caporal de la mine din pluton, un mehedinţean, se culcă la puşca mitralieră şi strigă. «Înapoi în bun căr, domnule maior, că vă achit. Niciun gând de retragere». Eu mă duc la el, îl bat pe spate şi îi spun: «Nu faci tu chesia asta». «Retragerea, retragerea spre Simferopol», spune căpitanul. În gândul meu, praf şi pulbere. În momentul ăla vine un căpitan de la Regimentul 37 Artilerie, din Turnu Severin, care era al Diviziei 19, se afla cu o secţie în retragere. Eu eram la comanda plutonului meu. «Lăsaţi tot ce aveţi greu, armele şi muniţiile le luaţi şi în trăgători, retragerea», dă ordin. S-or împrăştiat ei şi eu în mijlocul lor. Trăgeau ruşii cu tot felul de arme dinspre stepa Nogai (de peste Marea Sivaş n.n.). Mergând aud că vine un proiectil şi mi-am zis că dacă trece înaintea mea sunt pierdut, pentru că schijele vin în spate. Noroc că o căzut în spatele meu şi m-a lovit doar o bucată de pământ, aici în crucea spinării. Suflul m-o aruncat pe jos, dar înainte de a cădea am strigat: «O, mamă». Soldatul din dreapta mea m-a auzit şi când ajunge la maior îi spune că am căzut mort. Ca pe urmă să vadă că apar. Eu înainte de a mă scula de jos m-am controlat să văd dacă nu am ruptă şira spinării şi când mi-am dat seama că nu am nimic am plecat şi am ajuns la maior. Acolo era şi căpitanul Ciobanu şi îi spun: «Domnule căpitan, eu am scăpat de la Stalingrad şi vă zic să daţi jos hamurile de la cai să încălecăm şi să plecăm». În acel moment un sergent teterist, de la o unitate de infanterie, călare pe un cal, ajunge în dreptul nostru, sare de pe cal şi ne spune că ruşii au intrat deja în poziţia artileriei şi îi strâng pe ai noştri. În timpul acesta nu mai stau mult pe gânduri încalec eu calul lui şi dă-i bice. Dar nu după mult timp căpitanul strigă în urma mea strigă: «Gaiţă te ajunge, te ajunge». Când mă uit în spate, un cazac după mine. Am văzut că se apropie, mi-am dat seama că nu am scăpat nici eu, aşa că am oprit calul la pas, am rupt gradele de pe umăr şi am coborât. O oprit şi el, o venit la mine şi întreabă rusul: «Ofiţer; da?». Eu zic că nu. «Unde faci serviciul?», «Pisat cancelaria», îi răspund. «Ia znaiu, davai ruka, paidom». Am avut noroc că nu m-o împuşcat.”
Foamea și setea
„Şi m-o dus unde erau deja peste 2000 de prizonieri, ofiţeri şi trupă. Unii dezbrăcaţi, alţii descălţaţi deja, norocul meu că am văzut un rus cu bocanci buni, iar eu cu cizme faine, până la genunchi, şi strig în rusă că vreau să facem schimb şi am scăpat ieftin în felul acesta. Cu bocancii ăia am făcut prizonieratul. Nemâncat, nebăut, marş zi şi noapte. Acolo, în Crimeea, spre deosebire de prizonieriii de la Stalingrad, care au mâncat curelele de la pantaloni şi căciulile şi au murit, noi prizonierii din primăvara lui ’44 am mâncat iarbă. Soldaţi care au mâncat un fel de ceapa ciorii, otrăvitoare, a doua zi au urinat roşu şi mureau pe marginea şanţului. Apă deloc, în schimb erau gropi cu apă verde şi acolo băgam capetele să ne potolim setea. Foamea şi setea. Cine a mâncat şi a băut a murit. Coji de mare, oase de peşte de la cap afumat le gugeau dar li se umfla gura. Mulţi au ajuns în lagăr, dar unii au murit pe parcurs. Am văzut un soldat care s-a dus la o fântână cu cum pănă, cu ciutura pe marginea ghizdului şi şi-a băgat mâinile să bea apă dar o venit un rus, de vreo 17 ani, şi l-a lovit de i-a spart mâinile. Era soldat german. Am ajuns în lagăr la Melitopol unde ne-au triat, au făcut cercetări, cine sunt părinţii, ce avere au, câte hectare, câte oi, vezi doamne căutau burghezii! Şi ne-au scos de la Melitopol după aproape două luni de zile după care ne-au îmbarcat pe tren şi ne-au dus înapoi în Crimeea. Înainte de a ne îmbarca pe tren un maior rus, de marină, s-a apropiat de coloana de prizonieri împreună cu un traducător tânăr, un evreu şi maiorul strigă românilor: «De ce sunteţi demoralizaţi că tovarăşul Stalin are de gând să facă din voi cele mai bune divizii împotriva lui Hitler». Dar noi în gândul nostru l-am înjurat dar până la urmă vom vedea că s-a ţinut de cu vânt. Am avut într-un fel noroc pentru că Stalin a hotărât că noi cei care am distrus Crimeea trebuie s-o reconstruim. Am scăpat astfel de Siberia. Ei dar ne-au îmbarcat şi am ajuns înapoi la Sevastopol, împreună cu alţi 2000 de pri zonieri, în lagărul 241-1.”
Evadarea
„Văzând ce era acolo, gândindu-mă în ce situaţie am ajuns, am hotărât, cu un prizonier din Regimentul 9 Roşiori, să evadăm. Şi într-adevăr am trecut la acţiune în ziua de 21 august 1944, ora 4 dimineaţa. Am studiat înainte cum să procedăm. Eram închişi cu 4 rânduri de sârmă ghimpată, în jurul cărora patrulau paznici însoţiţi de câini. Dar lângă gardul de sârmă era o cişmea, din care beau prizonierii, care curgea zi şi noapte. Dar apa tot curgând a făcut un şanţ pe sub gardul de sârmă, pe care l-a tot adâncit aşa că am hotărât, cu colegul Bunea Gheorghe, să-l subtraversăm, eu să merg înainte, când santinele nu sunt atente iar el să vină în urmă ţinându-se de picioarele mele, ca să mă împingă. Şi m-a împins până am ajuns dincolo când am făcut un salt de vreo 20-30 de metri şi am căzut într-o tufă de trandafiri nelucraţi. Ne-am ascuns acolo şi deodată am auzit câinele. Atunci santinelele s-au alarmat şi pac un foc de armă. Semnal de evadare. După ce s-au liniştit puţin lucrurile am făcut încă un salt de 50 de metri şi am ajuns într-un lăstăriş de pădure, unde ne-am pitit până când s-a luminat puţin de ziuă după care ne-am urcat pe o stâncă, sub nişte brazi şi ne-am uitat spre lagăr unde am văzut cum numărau prizonierii constatând lipsa a doi dintre ei.”
Arestarea de către NKVD
„Când am văzut asta am pornit imediat, direct peste munţi. Scopul îl ştiam. Aveam o hartă la mine în româneşte şi intenţionam să trecem marea, în timpul nopţii, cu o barcă, de la Feodosia unde ştiam că există o localitate pescărească. Erau legate bărcile pe malul mării. Pentru chestia asta am umblat 21 de zile prin munţi, între 21 august şi 11 septembrie. Am trăit mâncând mere pădureţe, şi am mers ocolind văile până am ieşit din munţi pe ţărmul mării, unde nu ne mai puteam ascunde. În ziua de 11, seara, ne apropiem de locul unde ştiam că sunt bărcile, luăm o barcă dar paznicul rus ne-a văzut, a tras un foc de armă pentru somaţie şi ne-a arestat. A ştiut că suntem prizonieri. Ne-a dus lângă o şiră de paie unde o venit probabil primarul localităţii care ne zice: «Zdrazvuite tovarişci», iar eu îi spun. «Zdrazvuite papa». El şi-a dat seama că suntem prizonieri. În sprijinul primarului a venit şi un locotenent NKVD care ne arestează şi ne duce într-un sat, de la marginea Feodosiei. Pe când stăteam acolo vin două bă t râne care strigă: «Pre românschi, pre românschi». «Da, pre românski». «O, io io cuşete, cuşete». Au plecat după care s-au întors cu un lighean cu porumb fiert şi brânză topită şi ne-or dat să mâncăm. «Mai trebuie?». Da, am zis şi ne-or mai adus o dată de mâncare. Atunci, vine unul călare, care ne ia şi ne escortează până la sediul NKVD. Acolo ne bagă în celulă, într-un subsol.
Era ora 1 noaptea când ne-au dus la interogatoriu. La o masă erau doi NKVD-işti care se jucau ostentativ cu pistoalele şi mă avertizează că dacă nu spun adevărul primesc 10 ani în Siberia s-au chiar mă împuşcă. Asta era alternativa. Prima noapte, prima declaraţie, a doua noapte altă declaraţie. Eu m-am gândit că ce scriu prima dată trebuie să scriu tot timpul, că altfel nu am cale de scăpare. La întrebarea de ce am fugit din lagăr am răspuns că nu aveam mâncare. Şi am fost credibil. Aşa o ţinut patru zile. După patru zile se deschide celula şi aruncă pe unul peste noi, un civil. Am văzut că-i bătrân şi îl întreb pentru ce se află acolo. Primar la nemţi, staroste nemeţchi. Dimineaţa ne-au scos afară şi ne-au lăsat să ne aşezăm pe o stivă de lemne. Era pe la ora 10. Îl aduce şi pe bătrân, care atunci când ajunge în dreptul meu zice. «Deseati let», zece ani adică. «Nu îmi mai văd jivinka, deti», şi l-or dus.”
Din nou în lagăr
„Pe noi ne-or luat şi ne-or transportat în lagărul Krasnoarmeisk. Acolo era plin de nemţi şi polonezi. Dar cine crezi că era acolo politruc? Cel de la lagărul 241, pedepsit pentru fuga noastră. Când ne-o văzut ne-o tras o bătaie de nu ne mai cunoşteam unul pe altul. Nu eram prea miraţi pentru că am văzut cum îi băteau pe nemţi. După bătaia primită am fost băgaţi într-un buncăr unde, după un timp, vine un maior care ne scoate afară şi când ne vede cum arătăm ne întreabă cine ne-a bătut. «Comandir». Ooo se miră, şi automat strigă garda pentru a ne scoate de acolo. Credea că sunt ofiţer şi de aceea am evadat şi mă întreabă unde vreau să merg; în lagărul central sau la acela de unde am fugit. În lagărul central spun, fără să ştiu unde este. «Ai înţeles sergent». Da, zice sergentul. «Ei, acolo îi duci». Ne scoate afară sergentul care avea o raniţă în spate după care ne urcă într-un camion. La o pepinieră de meri opreşte maşina, umple raniţa cu mere şi ne dă să mâncăm şi nouă. Mâncăm, ieşim în drum şi ne duce la gară, unde ne aştepta un lo cotenent, care avea şi el un sac cu mere. Când să urcăm în tren civilii or început să strige că nu le trebuie prizonieri, dar el i-a înjurat şi ne-a suit în vagon. Când am ajuns la destinaţie ne coboară din tren şi ne predă la alt soldat, care ne duce în lagărul aflat într-o vale şi avea 2500 de prizonieri, aduşi tot de la Melitopol. În lagăr am întâlnit un sergent de la unitatea din Sibiu. Şi el fugise două zile şi l-or prins cu câinii. Între timp ajunsese şef peste prizonieri. M-o întrebat cât timp am fugit. Am 21 de zile. «Vă e foame», mă întreabă şi se duce şi aduce două gamele după care merge la maiorul comandant pe care-l întreabă unde să ducă fugarii. «Du-i la baracă». Când mă duc la baracă întâlnesc acolo 30 de soldaţi români, toţi fugari. Ofiţer niciunul. Fiecare în cercase, unii au furat mâncare prin sate. Stăm acolo până într-o zi când aud strigând: «Birjarii la adunare», adică fugarii. Şi vine maiorul, pune mâna pe mine şi pe alţi 14 pe care ne duce la poarta lagărului, unde stătea un soldat cu arma la picior, ne urcă într-o maşină şi ne transportă în faţa unei tipografii a marinei, unde se auzea zgomot de motoare. Ne-a dus să lucrăm la Tipografie. Acolo am lucrat 7 luni. Dacă spun poate nu ne crede nimeni. Puneam mantalele în cuier şi când plecam, rusoaicele ne puneau în buzunarele mantăilor o bucată de pâine de mărimea palmei şi în mijloc un peşte mărunt, riba, învelit în hârtie. Ne-o ajutat foarte mult cele 200 grame pe zi în plus la porţie. Pentru că noi cei care lucram la Tipografie arătam cel mai bine din tot lagărul. Dimineaţa când plecam la lucru garda striga: «Birjari, furaţi bumaca». Nu aveau pe ce scrie. Apăi noi furam hărtie din resturi pe care o ascundeam în căptuşeala vestonului. Aşa că ne ştiau la poartă.”
Înrolarea în armata română
„După 7 luni, prin martie 1945, sună adunarea pe compănii şi batalioane, ne aşezăm în careu şi vine traducătorul cu comandantul lagă ru lui şi comandă: «Atenţiune, atenţiune», după care ni se comunică. «Guvernul român şi guvernul sovietic cu tovarăşul Stalin au hotărât să înfiinţeze divizia a doua de vânători români. Până mâine la ora 8 pe o bucată de hârtie scrieţi: doresc să lupt împotriva fascismului german». Din momentul acela nu ne-au mai dus la lucru. A doua zi au strâns hârtiile, le-or analizat şi în ziua următoare zi ne-or adunat iară. Era tot seara. Şi au început să ne organizeze pe cei care am dorit să intrăm în noua divizie şi au format din noi trei batalioane. Apoi începură să ne repartizeze pe batalioane. Eu mă aud primul strigat, la primul batalion. Gaiţă Ilie. «Prezent». «Treci în faţă şi ia-i în primire»! În dimineaţa următoare au deschis porţile lagărului şi ne-au purtat prin tot Sevastopolul. Când am revenit ne-au numărat. Apoi ne-au dus la gară să ne îmbarce. La gară fiind au scos din coloană plutonul de mecanici care au rămas în lagăr, alături de 250 de jandarmi. Pe aceştia i-au reţinut pentru că au ştiut tot ce au făcut prin sate, cum au mâncat găinile, cum au trăit cu rusoaicele. Ei au început să plângă.
Ăsta o fost norocul meu. Am îmbarcat, am ieşit din Crimeea şi am mers toată noaptea, fără oprire, nu am avut voie să ne dăm jos din tren, dimineaţa şi seara ne dădeau de mâncare şi aşa am ajuns la Kotovsk, lângă Nistru, în dreptul Hotinului. Acolo l-am întâlnit pe generalul Mihail Lascăr, care s-a remarcat în încercuirea de la Cotul Donului. Şi Lascăr ne organizează pe toţi după arme; infanteria, vânătorii, artileria, cavaleria şi pe grade. Eram puţini ofiţeri şi subofiţeri. Aşa că am aşteptat până au venit ofiţerii din Urali (Mă năstârca), din Siberia (Vorkuta) şi cei care au căzut la Iaşi. Apoi s-au format 4 regimente. 4,5,6, 7 cu artilerie şi celelalte formaţiuni. Eu am luat comanda cercetaşilor călări, din Regimentul 6, unde era şi sediul generalului Lascăr. Dar nu am fost trimişi imediat în ţară, acest lucru s-a întâmplat abia în 1947.”
Clarificări necesare
După întoarcerea în ţară adjutantul de cavalerie Ilie Gaiţă devine militar de carieră, se pe rindă pe la mai multe unităţi, pentru ca în cele din urmă să ajungă la Lugoj, la o unitate de observare aeriană. În această calitate este cel care anunţă trecerea frontierei în Iugoslavia de către două avioane militare româneşti, în ziua de 5 iulie 1951. Ne aflam în plin con flict cu Tito, şeful statului vecin. În anul 1968 Ilie Gaiţă s-a pensionat și s-a stabilit la Arad. Mai specificăm faptul că a fost decorat de statul român cu „Crucea Serviciul Credincios” clasa a III-a şi a II-a şi „Bărbăţie şi Credinţă”, clasele II şi III.
Nu putem să nu facem referire şi la Divizia a doua de voluntari intitulată „Horia, Cloşca şi Crişan”, pentru că, iată, în Wikipedia se spune că a fost formată din trădători, care s-au înrolat în oastea inamică. Se impune precizarea că Divizia a fost constituită în 12 aprilie 1945, atunci când armata regală română era aliată cu armata sovietică, luptând pentru eliberarea Ardealului de Nord, la ordinul regelui Mihai I. La comanda Diviziei s-a aflat generalul Mihail Lascăr, comandantul grupului Lascăr, încercuit la Cotul Donului, considerat un erou de către români şi germani, fiind decorat de cele două state. A fost unul dintre puţinii ofiţeri superiori români lăudaţi de partenerii germani. Aşadar considerăm că aprecierile unor istorici care judecă exclusiv din perspectivă politică calitatea unor oameni este neavenită, pentru că nu ține cont de împrejurările specifice. Chiar statul român a încheiat armistițiu și alianță cu URSS, luptând alături de Armata Roșie pe frontul de Vest.
Citește și:
- Arădenii în Al Doilea Război Mondial (8)
- Arădenii în Al Doilea Război Mondial (7)
- Arădenii în Al Doilea Război Mondial (6)
- Arădenii în Al Doilea Război Mondial (5)
- Arădenii în Al Doilea Război Mondial (4)
- Arădenii în Al Doilea Război Mondial (3)
- Arădenii în Al Doilea Război Mondial (2)
- Arădenii în Al Doilea Război Mondial (1)
- SERIA 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial
- alte articole de același autor – AICI
