[CARTEA SĂPTĂMÂNII] Firuț Mihuț: „Nomad”

nomad
Distribuie:

În volumul Nomad (Editura Castrum de Thymes, 2025), Firuț Mihuț construiește o poezie a neliniștii interioare, a fragilității afective și a căutării de sine prin intermediul unor imagini simbolice recurente: marea, tăcerea, iarba, noaptea, cochilia sau nisipul timpului, într-un spațiu al rătăcirii existențiale, dar și al supraviețuirii prin poezie. 


Poemul „Nomad”, care dă și titlul volumului, funcționează ca o artă poetică, sintetizând temele majore ale universului liric construit de Firuț Mihuț: rătăcirea interioară, sacralitatea cuvântului și transformarea suferinței în expresie poetică. Poetul se (auto)definește metaforic drept „un nomad al cuvintelor”, imagine care sugerează atât instabilitatea existențială, cât și libertatea creatorului care își poartă identitatea prin limbaj. Poetul construiește un imaginar dominat de simboluri ale spațiului deschis: „stepa sufletului”, „cerul”, „stelele”, „vântul”. Poezia apare ca o formă de transfigurare continuă: emoțiile devin „roibii sălbatici ai sângelui”, iar șuierul vântului, trecut prin focul interior al ființei, renaște sub forma „cântecului”. Această alchimie a durerii și a trăirii transformate în vers reprezintă una dintre ideile centrale ale volumului.

În „Ultimatum”, discursul poetic pornește dintr-o experiență aproape apocaliptică: poetului i se cere să scrie „ultimul poem”. Ideea capătă imediat o dimensiune metafizică, pentru că nu este vorba doar despre sfârșitul unei creații, ci despre amenințarea dispariției rostului interior. „Pasărea sufletului” care „a uitat să mai cuibărească” sugerează pierderea inspirației, dar și destrămarea refugiului spiritual. Poetul utilizează imagini ample, cu rezonanță simbolistă și expresionistă, iar tensiunea este întreținută de sentimentul precarității cuvântului: „se împuținează cuvintele”. Poezia devine aici un organism viu, dependent de o energie sacră. De reținut finalul, în care apare dorința de a deveni „iarbă”, într-un ciclu cosmic al regenerării. 

Poemul „Pulsații” deplasează accentul dinspre anxietatea creației spre drama afectivă. Textul este construit pe un imaginar marin și al naufragiului, în care iubirea apare ca o experiență a abandonului și a rătăcirii. Inima devine „o cochilie abandonată”, iar memoria iubirii se transformă într-un peisaj devastat. Poetul creează imagini fluide, în care concretul și abstractul se suprapun: „epava gândurilor”, „dunele clepsidrei”, „baliza certitudinilor”. Aceste asocieri dau textului o atmosferă onirică și melancolică. Timpul și uitarea sunt forțe distructive, iar iubirea nu mai poate fi recuperată decât prin ecou și fantasmă. Finalul este unul intens: „doar tăcerea mai pulsează”. Aici, tăcerea capătă consistență organică, devenind singurul semn că viața interioară încă există. Bătăile „unei tobe primitive” ne întorc în timp la instinct, la ritmul originar al suferinței.

În „Înnoptare”, lirismul devine mai tandru și mai contemplativ, fără a pierde din dimensiunea elegiacă. Poemul este traversat de așteptare și de sentimentul unei iubiri imposibil de recuperat. Imaginea zâmbetului care ar putea apărea „de dincolo de marginile orizontului” creează impresia unei revelații mereu amânate. Poetul cultivă aici o poezie a gesturilor lente și a interiorizării, prin comparații delicate: „răbdător ca un melc” sau „ca o santinelă în pichetul gândurilor”. Universul devine nocturn, dominat de stele, umbre și insomnii, iar granița dintre vis și uitare rămâne mereu instabilă. Timpul șterge totul, însă memoria afectivă continuă să reînvie în „fiecare val ce moare la țărm”.

Ceea ce salvează volumul de pericolul kitsch-ului și al sentimentalismului este capacitatea lui Firuț Mihuț de a transforma emoția într-un spațiu simbolic dens. Poetul scrie într-un registru grav, meditativ, dar evită abstracțiunea sterilă prin forța metaforei și prin muzicalitatea versului liber. În Nomad, tema rătăcirii nu este una geografică, ci interioară: nomadul este ființa care traversează propriile neliniști, propriile pierderi și propriile tăceri. Poezia devine astfel o formă de supraviețuire spirituală și o încercare de a păstra sensul într-o lume amenințată permanent de uitare.




 

Categorie: Cultură, Recenzii
Etichete: CARTEA SĂPTĂMÂNII, Firuț Mihuț, poeme, volumul Nomad
Distribuie:
Articolul anterior
Tentativă de sinucidere cu public la Deva | Un bărbat s-a aruncat de pe clădirea în construcție a Liceului de Arte
Articolul următor
ANES și Bolt, parteneri împotriva violenței domestice

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.

Din aceeași categorie

Secret Link