Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Calvarul prizonierilor din Uniunea Sovietică (8)
Sistemul lagărelelor sovietice
Uniunea Sovietică avea o vastă experiență în materie de lagăre de concentrare sau de muncă, primele fiind înființate încă după Revoluția din Octombrie 1917, fiind administrate de CEKA (Poliția secretă bolșevică). Gulagul, cum este cunoscut sistemul concentraționar sovietic și care a fost descris de Nicolai Soljenițân în cunoscuta carte „Arhipelagul Gulag”, a avut în detenție milioane de oameni, dușmani ai sistemului comunist: foști oameni politici, burghezi, moșieri, culaci, contrarevoluționari, dizidenți politici, adversari ai lui Stalin, militari acuzați de comploturi, deținuți de drept comun etc. Era o lume extrem de diversă, bărbați, femei, tineri, bătrâni, ruși, ucraineni, kazahi, tătari etc cu acuzații reale sau inventate. Lagărele se aflau pe întreg teritoriul țării, de cele mai multe ori în locuri insalubre, cu vreme extremă, taiga sau deșert, în mlaștini și păduri întinse. Deținuții erau cazați în adăposturi improvizate în care aprovizionarea era extrem de dificilă, mijloacele de întreținere precare, din care evadarea era aproape imposibilă. Moartea era o prezență constantă, bolile, pedepsele corporale, foamea, setea, lipsa de îmbrăcăminte, abuzurile de tot felul însoțeau deținuții în toate zilele și anii care nu se mai sfârșeau. Gardienii erau selecționați mai ales dintre cei mai duri oameni, lipsiți de sentimente, persoane declasate, deși existau și oameni de omenie, care încercau să amelioreze condițiile de viață.
Războiul a adus cu sine și altfel de deținuți, prizonierii de război, categorie aparte de oameni supusă reglementărilor internaționale, peste care nici măcar sistemul represiv sovietic nu putea trece ușor, mai ales că avea nevoie de ajutor occidental. Din acest motiv s-a înființat, pe lângă Gulag, GUPVI, sistemul de lagăre destinat prizonierilor de război, în care funcționau reguli și regulamente speciale.
Lagărele pentru prizonierii de război: GUPVI
Zeci de ani, soarta prizonierilor de război din Uniunea Sovietică a rămas necunoscută. Au fost declasificate numai documentele privind tragedia de la Katin, soarta polonezilor luați prizonieri și a celor internați în lagărele NKVD. Se cunoșteau puține aspecte ale activității instituției ce răspundea direct de primirea prizonierilor, situația lor medicală, folosirea forței de muncă, batalioanele de muncă etc. Așadar Gulag-ul a avut un frate bun, ținut în mare taină: GUPVI, instituție ale cărei arhive au rămas mulți ani inaccesibile. Prima cercetare importantă, pe subiect a fost publicată în Occident și aparține unui austriac, dr. S. Karner, sub titlul „În arhipelagul GUPVI. Prizonieri în URSS în anii 1941-1956”, lucrare în două volume publicată simultan la Viena și Munchen, iar la Moscova în traducere. Autorul a apelat în principal la amintiri ale foștilor prizonieri, la noile documente de arhive desecretizate, la jurnale personale, la sutele de mii de dosare și la însemnările soldaților și ofițerilor armatei germane.
GUPVI a fost creat printr-un ordin NKVD la 19 septembrie 1939, ca organism integrat în structura Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne. Apăruseră primii prizonieri de război și primii internați: soldații polonezi, ofițerii și civilii capturați de Armata Roșie în toamna lui 1939, după începerea războiului. Istoria GUPVI se împarte în două perioade: Prima este perioada de război, când instituția s-a ocupat de prizonierii proveniți din armatele inamice, conform prevederilor convențiilor internaționale și o perioadă postbelică, când a dictat exclusiv voința autorităților sovietice de partid și de stat și înainte de orice a lui Stalin. Este vorba în principal de folosirea prizonierilor de război străini de pe teritoriul URSS ca forță de muncă. După ce războiul s-a încheiat, statul sovietic s-a considerat dezlegat de obligațiile asumate internațional și a folosit prizonierii după bunul plac, conform cu interesele dictate de nevoia uriașă de oameni în stare să lucreze, având în vedere pierderile colosale de forță de muncă în timpul războiului.
Folosirea prizonierilor la muncă
Uniunea Sovietică era ruinată de război și golită de oameni la sfârșitul măcelului. Kathlin Harriman Mortimer, fiica lui Averel Harriman, ambasadorul american în Uniunea Sovietică, a făcut drumul de la Moscova la Ialta în februarie 1945 printr-o Rusie devastată de război:
„Am văzut distrugeri lăsate de război cât să-mi ajungă pentru toată viața! Dumnezeule mare, dar țara asta are enorm de mult de lucru doar ca să curețe ruinele”. 105. 105. (Michael Neiberg, Potsdam, Kronica, p. 94)
Estimările actuale plasează numărul soldaților britanici morți în luptă la 383. 800 iar pe cel al soldaților americani uciși la 416.800. Prin comparație bilanțul militarilor sovietici morți se situează undeva între 8,8 milioane și 10,7 milioane. Diferența între numărul civililor uciși face comparația și mai smbră. Britnicii au pierdut în cursul războiului 67.100 de civili iar americanii 1.700. Al Doilea Război Mondial a costat Rusia un procent de 13,9% din populație, Marea Britanie a pierdut 0,94% iar SUA 0,32%.
În patru ani Uniunea Sovietică a pierdut 1710 orașe, 70.000 sate, 32 mii fabrici, 65 mii km de cale ferată, 100.000 de ferme și un procentaj de 30% din avuția națională. (Michael Neiberg, Potsdam,op. cit. p. 123) Prin urmare, era de înțeles interesul statului sovietic pentru folosirea prizonierilor în reconstrucția țării și evident în folosirea lor pe o durată cât mai îndelungată. De aceea, după sosirea în lagărele de muncă prizonierii erau ținuți într-o stare care să-i facă folosibili, dar în condițiile în care nevoile materiale erau imense iar civilii sufereau și ei de numeroase lipsuri; de boli, de foame, de frig și internații din lagăre aveau de suferit cumplit. Cu toate acestea din 1943 până în 1949, economia URSS a funcționat în mare parte grație prizonierilor de război, care au realizat o producție de 50 miliarde de ruble. Numai nemții și austriecii au adus la bugetul statului circa 38 miliarde ruble. Practic, imediat după război nu a existat obiectiv industrial care să nu fi folosit forța de muncă a prizonierilor, cu deosebire germani. Întreprinderi metalurgice și constructoare de mașini, din industria chimică și din transporturi, din industria aviatică, fie ele din Urali, Rusia Centrală, Ucraina, Bielorusia sau Țările Baltice se „bucurau” de prezența prizonierilor de război, cetățeni a peste 30 de state. 200.000 dintre ei au lucrat în minele Donbasului, Kuzbassului, la Karaganda etc. Aproximativ 250 de mii au construit căi ferate, poduri, stații electrice, mulți, foarte mulți japonezi au tăiat magistrala Baikal-Amur. Cu forțele prizonierilor s-au refăcut orașele Smolensk, Briansk, Petrozavodsk, Kursk, Voroneț, Pskov, Sevastopol, Stalingrad etc. Prizonierii au lucrat în sovhozuri și colhozuri, la tăierea pădurilor. Klaus Maier, prizonier de război amintește că prizonierii germani au construit printre altele clădirea principală a Universității de stat din Moscova, zone întregi rezidențiale din Ekaterinburg, Stalingrad, Kursk etc.
Peste o treime dintre prizonieri au murit în lagăre
În anii conflagrației, GUPVI a crescut văzând cu ochii. În februarie 1945, șef a devenit A.Z.Kobulov și statutul Direcției s-a modificat, devenind parte componentă a NKVD. În momentul capitulării Germaniei, 9 mai 1945, s-a înregistrat o predare în masă a soldaților și ofițerilor armatei germane. Într-o singură lună, mai, au fost primite în custodia GUPVI 1.340. 000 persoane, din care 885 mii în primele 10 zile. După război cea mai mare parte a lagărelor de front au fost dislocate pe teritoriul URSS, peste graniță rămânând numai câte un singur lagăr, un punct de colectare și un spital special la fiecare grupare de trupe sovietice. Prin ele treceau torente de prizonieri de război. (Florentina Dolghin, „ Arhipelagul GUPVI”,Magazin istoric, iunie 1999, pp. 22-27)
Au pierit în lagărele sovietice de muncă circa 363 de mii de prizonieri de război germani. Aici nu sunt incluși prizonierii morți pe front sau în timpul deplasărilor spre lagăre sau în lagărele de așteptare. În privința italienilor Schlemmer estimează 60 mii morți. În privința maghiarilor, Stark estimează 200 mii (care pare improbabil de mare) (Timoty Schneider p. 506). Numărul românilor a fost estimat la circa 320 mii. Din trei milioane de prizonieri luați de sovietici în timpul războiului, mai bine de o treime au murit în captivitate.
Lagărele de prizonieri de război s-au extins continuu, creând mari probleme de organizare, hrană, spitalizare. Mortalitatea era foarte ridicată, în primul rând din cauza condițiilor de hrană. Din 8007 prizonieri sosiți în Lagărul 217 de la Prokopievsk, de pildă, între 4 și 13 martie 1943, către 1 Mai muriseră 6189. (Prizonieri de război în Uniunea Sovietică, Documente, p 26)
Sufletul și trupul erau vândute pentru un bol de supă
În decembrie 1946, criza economică și dificultățile de aprovizionare au dus din nou la creșterea îmbolnăvirilor și mortalității. La 28 ianuarie 1947, în lagărele GUPVI a fost introdusă starea excepțională. Principala boală, distrofia (alimentară) făcea numeroase și frecvente victime în vreme de iarnă. Alături de ea, tuberculoza și congestiile pulmonare. Când, în februarie 1947, a avut loc o consfătuire operativă a lucrătorilor GUPVI, consacrată situației din lagăre, nimeni din conducere nu a suflat o vorbă despre rațiile reduse de hrană, care de altfel nu erau departe de cele ale cetățenilor sovietici!
O problemă despre care s-a vorbit mai puțin a fost relația dintre deținuții prizonieri provocate de foamea cumplită pe care o îndurau. Heinrich Eichberg scria în acest sens.
„Problemele stomacale sunt mai presus de toate (…) Sufletul și trupul erau vândute pentru un bol de supă sau o bucată de pâine. Foametea a distrus oamenii, i-a corupt și i-a transformat în animale. Furtul de produse de la semenii noștri a devenit ceva obișnuit”. (YouTube:, „Ce s-a întâmplat cu cei 91 000 de soldați români și germani la Stalingrad” )
Exploatare nemiloasă pe șantierele cincinalului
Nici prizonierii prezenți la obiectivele cincinalelor nu trăiau mai bine. Deseori ziua de muncă dura 10-12 ore, prizonierii fiind puși la muncă și la minus 30 de grade, în lipsa unei îmbrăcăminți adecvate. În batalioanele de muncă speciale folosite la construcții și la obiectivele economice ale Comisariatului Poporului pentru Apărare, starea fizică a prizonierilor de război era mult mai rea decât în lagăre, mortalitatea de cinci ori mai ridicată, iar tentativele de evadare de șapte ori mai mult încercate.
GUPVI folosea specialiștii de înaltă calificare, le prelua propunerile de raționalizare a muncii, invențiile tehnice în domeniul militar, energetic, meteo. În anii 1946-1947 în statistici se aflau înregistrați 2000 de specialiști, de la care se primiseră peste 350 propuneri tehnice. Despre inventivitatea și pragmatismul germanilor povestea și Feodor Mociulski, inginer șef la „Pecior Lag”, care avea de construit un terasament de cale ferată ce urma să traverseze fluviul Peciora. El vorbește, într-o versiune edulcorată, despre prizonierii germani care lucrau la terasament, desigur fără al interesa viața din lagăr, doar munca propriu zisă. Feodor mărturisește că pentru a-i stimula la muncă pe prizonierii germani a folosit sfaturile șoferului neamț care i-a spus că
„singurul lucru pe care știți să-l faceți voi sovieticii este să folosiți cu noi metodele voastre propagandistice și de persuasiune. Dar, noi nu suntem obișnuiți astfel. Avem nevoie de comenzi ferme, de ordine, de instrucțiuni clare. Calculează exact câte camioane cu nisip ar trebui să plece din carieră în timpul unui schimb pentru ca noi să obținem și mai multă hrană și dă-ne ordin să le umplem. Rezultatul îl vei vedea singur”.
Aplicând acest sfat inginerul șef a dat ordin să se încarce pe schimb trei sute de camioane. „La sfârșitul turei am putut număra nici mai mult nici mai puțin de 300 camioane pline cu nisp”. Lucrând cu ei așa, soldaților germani li s-a schimbat starea de spirit iar lucrările la terasament au avansat considerabil”. (Fedor Mociulski, Deborah Kaple, „Șef în Gulag”, Editura Corint, p 187)
Foametea, bolile și frigul cauze ale mortalității ridicate
Regimul alimentar era mult deficitar, la nivelul de supraviețuire, pentru cei care nu puteau munci, așa că prizonierii erau nevoiți să mănânce și câini vagabonzi, și pisici și carne umană! Maghiarul Zoltan Toth, care în 1946 a lucrat într-un punct medical improvizat din Gulag, a văzut cu regularitate la morgă cadavre care fuseseră spintecate și din care dispăruseră organele – probabil ca să fie mâncate exact ca la Bergen-Belsen. Când a raportat medicului șef acesta i-a risipit îngrijorarea spunându-i: „Dacă a-i fi văzut ce se întâmpla aici acum un an…!”. Wilhelm K. a fost capturat la Konisberg și apoi a fot trannsportat în Gulag, în Siberia unde a cunoscut și el frigul insuportabil, mâncarea insuficientăși munca care nu se termina niciodată. „Dacă te prăbușeai de epuizare gardienii te băteau sau te lăsau sîmori”. Hans L. capturat în Prusia Orientală a fost și el trimis în Orientul îndepărtat sovietic la Kolâma:„Munceam până când trupurile noastre nu mai rezistau. Foamea era constantă, iar frigul ne pătrundea până în oase În fiecare zi vedeam camarazii murind și știam că aș fi putut fi următorul”.
Prizonierii din rândul aliaților Germaniei au fost și ei numeroși, și au suferit la fel de mult în lagărele de pe tot cuprinsul Uniunii. Diferită era doar puterea de rezistență a acestora. Cei mai vulneabili dintre ei s-au dovedit a fi cei circa 70.000 de italieni. Imediat după război cel puțin 600.000 de maghiari au fost luați prizonieri, civili și militari deopotrivă pentru singurul motiv că erau de naționalitate maghiară și trimiși în lagăre de muncă pe tot cuprinsul țării. Nenorocirile îndurate de acești ghinioniști au fost la fel de grele precum cele din Germania nazistă. Primul lucru care li se întâmpla era jaful. Ceasurile, verighetele și alte obiectele de valoare erau la mare preț pentru soldații sovietici. „Era vai de cel care purta cizme de cavalerie”, scria Zoltan Toth, medic maghiar capturat după căderea Budapestei, în februarie 1945. „Dacă rușii zăreau un prizonier cu cizme bune de purtat, îl scoteau din rând, îi trăgeau un glonte în cap și îi luau cizmele”. Jefuirea puținelor bunuri ce le rămăseseră semnnala începutul unei perioade de privațiuni care avea să ucidă o treime dintre ei. Mai mult, aceste privațiuni erau adesea deliberate. Dacă prizonierii americanilor nu primeau rații adecvate aceasta se datora în special din cauza problemelor de aprovizionare. Prizonierii sovieticilor erau lipsiți intenționat de hrană și apă, mai întâi de trupele care îi capturaseră, apoi de gărzile are îi însoțeau pe drum și în cele din urmă de gardienii lagărelor în care sfârșeau. La sfârșitul războiului au fost internați în lagăre circa 669.000 prizonieri de război japonezi. Japonezii sufereau în primul rând din cauza mâncării care li se părea nu numai insuficientă dar și ciudată și practic necomestibilă. Ca urmate ei vânau și mâncau lucruri tot atât de necomestibile din punctul de vedere al celorlalți: ierburi sălbatice, insecte, gândaci și ciuperci, de care nici măcar rușii nu s-ar fi atins. Uneori aceste experimente se terminau rău. Există mărturii despre deținuți japonezi care au mâncat buruieni și ierburi sălbatice. (Timothy Schneider, op. cit. p. 320)
Viața și regulile de conviețuire nu au fost aceleaași în toate lagărele sovietice. prin urmare nici mortalitatea nu a fost aceeași. Dar despre acestea în reportajele următoare.
Vezi și:
- seria Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Calvarul prizonierilor din Uniunea Sovietică
- Seria Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Crimele Germaniei naziste
- Seria Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Cruzimea japoneză
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Prizonieri pe frontul de Vest
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Suferința din lagărul de la Oranki
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Viața și moartea în lagărele sovietice
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Capturarea și drumul spre lagăr
- seria 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial
- seria Arădenii în Al Doilea Război Mondial
