M-am născut la 15.11.1971 (deci un scorpion veritabil), în orașul Ianca, județul
Brăila, unde și locuiesc. Am absolvit Facultatea de Sociologie, din cadrul
Universității Spiru Haret / București (2009), fapt ce a dus la consolidarea relațiilor
interumane, dată fiind și profesia din domeniul notarial. Am început să scriu poezii în
gimnaziu, cu abilitățile unui începător care, până atunci, era obișnuit doar cu
memorarea poeziilor din tematica școlară, dar abia în timpul liceului (1986 – 1990)
au fost apreciate de profesori. Nu am publicat niciunde, locuind într-o zonă cu
potențial publicistic redus, spre nimic, dar am continuat să scriu în toți anii de după
1990, mai mult sau mai puțin, în funcție de stări sau evenimente de viață: poezii,
eseuri, memorii, schițe… în peste 20 de caiete. Nu, nu le-am păstrat în starea în care
au fost scrise, fiind prea exigentă cu mine, dar am reluat și am aprofundat unele idei / teme / simboluri, care m-au ajutat să-mi dezvolt stilul, să învăț și să evoluez. Poeziile mele au fost publicate în multe reviste, antologii, rețele sociale, alte spații culturale și au fost premiate sau apreciate, însă debutul adevărat a fost abia în Decembrie 2025, cu trei volume de autor, deodată: Apa din ciutura ochilor, Libertăți clandestine și ERO-LIRICE, toate la Editura Rafet, din Mun. Râmnicu Sărat.
Primul volum menționat a fost publicat sub numele meu de naștere (Petruța Niță), din dragoste pentru tatăl meu, tată a cinci fete, dedicat chiar lui, el fiind și primul om care m-a încurajat să scriu, pe la 12-13 ani, mă asculta recitându-mi poeziile și mă
corecta, cel care își dorea să public un volum „înainte de căsătorie, că poate doar așa să-i fie dus numele mai departe, pe-o carte…”. Din păcate, a plecat când eu aveam doar 16 ani.
Mâinile tatălui meu
Nu mi le amintesc.
Au plecat
să-mi risipească la răspântii,
mângâierile captive
în cuști de fum.
Moartea le-a tăiat aripile,
pentr-un pumn de praf și neuitare
și-au dat oasele.
Nu-mi amintesc mâinile tatălui meu.
Știu doar că aveau șanțuri
adânci și aspre
prin care trecea furia laptelui;
pruncii îl sugeau din țâța plânsului
cât mâinile mamei măcinau
grâul în piuă.
Mâinile tatii aveau linia vieții
mult prea scurtă
și multe drumuri în formă de hartă
a unei țări unde joaca
nu avea privilegii.
Aveau degete deformate;
venele îngroșate șerpuiau
pe sub pielea tăbăcită în anii
de copil-ucenic, șlefuitor
în lemn de cruce,
iar verigheta nu se mai potrivea
pe niciunul.
Mâinile care nu suportau
ceasuri scumpe la încheieturi
și salutul fără strângere,
s-au ofilit.
Nu mi le amintesc.
Dar mă gândesc la ele,
vorbesc despre ele și le strig.
Am nevoie de harta lor când mă caut,
cu albul osului prăfuit
să-mi văruiesc pereții casei,
să-i astup crăpăturile,
să nu-mi scape amintirile,
durerea nici să nu îndrăznească
să-i atingă pragul.
de pe țărmul celălalt
să nu mă cauți pe plaja visului
pe care ai chemat valurile
eu locuiesc în spatele apei
unde marea își scoate inima la uscat
iar pescărușii o confundă
cu o pâine pentru cer
ți-am auzit disperarea
cum bătea în nisip
ca o pasăre rămasă cu umbra
prinsă între două răsărituri
dar iubirea nu vine din mare
crește în oasele scoicilor
unde timpul își leapădă ceasurile
ca pe niște piei de șarpe
și uită
să îmbătrânească
Dumnezeu își sprijină fruntea
de fereastra unei semințe
ca să privească
în ce direcție înflorește infinitul
de mine să nu întrebi marea
întreabă lumina
numai ea știe
am rămas în locul nevăzut
unde două suflete se ating
atât de adânc
încât moartea trece pe lângă ele
ca o corabie oarbă
care nu mai găsește niciun țărm
masa tăcerii
lui Constantin Brâncuși
să-mi aduceți o masă
rotundă să fie
așezați-o în mijlocul acestei
tăceri
și nu uitați de scaune
câte unul pentru fiecare clipă
din durerile facerii
atâtor întrebări
acestea nu sunt pentru voi
nu pentru oameni
doar pentru ochi
dar voi nu puteți vedea
cum aerul din jurul lor
dansează cu pașii
istoriei
nici cum pietrele astea
mă dor la încheieturile inimii
oare cine ar putea veni
să se așeze aici
cine-și va pune mâinile
pe marginea timpului meu?
poate doar soldații nevăzuți
ai cerului
poate doar umbrele
și copilăria mea uitată
într-o țară de dor
vă las această masă
cu tăcerile mele
și întreaga lume ce trece
învățând să nu tacă
iubire atemporală
aș vrea ca timpul
să-și bată ceasul spre stânga
motivat să ne mai putem întâlni
măcar odată în această viață;
tu, atât de frumoasă și eu
mai puțin punctual
nu vreau să cedez
în fața greutății acestei iubiri
care a întârziat la întâlnire;
eu, pretendent redutabil
motivat să mă lupt cu furie
pentru această iubire
atemporală…
doar timpul să nu lupte
împotriva mea,
să nu mă cuprindă uitarea;
tu, atât de efemeră și eu
atât de etern încât să pot schimba,
în anii care ar veni,
din doi – amândoi
nu vreau să cedez
în fața greutății acestei așteptări
care ne face complici,
motivat să mă înarmez
cu răbdare pentru această iubire…
tu, atât de femeie și eu,
atât de stupid
mărul primordial
te culeg și-ți tai rotundul în felii
te gust fără pic de remușcare
și-n jurul meu totul se transformă
într-o geografie stranie
focul devine apă
apa se schimbă-n vânt
pământul îmi curge peste umeri
seamănă cu o îmbrățișare
care nu s-a întâmplat niciodată
singurul punct cardinal
sunt eu
puzderii de cuvinte mă caută
le ignor fiindcă vin dintr-o limbă
care nu-mi aparține
tu nu mai ești aici să mă ajuți
să le cobor în mine
poate că nici n-ai fost vreodată
totul apare și dispare
în reflexii care se aprind
și se sting în sare
ca zăpada peste fruntea cerului
când îți eram
rătăceam
peste zilele care clocoteau
peste asfalt
suma absențelor se multiplica
în fiecare gând
care devenea cuvânt
cuvântul acțiune
și toate la un loc
revoluțiile mele
uneori
îți bandajam rănile
umpleam tăcerile
cu murmurul pasiunii
dintr-un sânge care striga
cu numele tău
se pare că totul a fost
doar o simplă șaradă
în regia unui timp
amorțit de plictiseală
azi încerc să mă conving
că dragostea doar încearcă
să-mi submineze
circumstanțele întoarcerii
lacrima care taie
obrazul lui Dumnezeu
nu este pentru fetița
care-și pieptănă păpușa
în pragul casei rostogolite
peste bucăți de drone și pietre
nici pentru băiatul
ce-și închină setea din urina
unui animal mai însetat ca el
nici pentru bătrânul bătut
mai sălbatic ca pe-un lup
ce-ar fi ucis o mamă
în țara unde războiul
aprinde soarele
în bilanțul morții
este pentru tine și pentru mine
lacrima care-i sapă adânc
pielea lui Dumnezeu
carnea și oasele
nu te uita așa la mine
Doamne, eu sunt neutru!
mirările doi-ului
te simt cum cauți echilibrul
în mine
fluture de miere în căușul
gâtului meu
îți treci șoaptele prin mângâieri
și abecedare
mă cauți cum te caut și eu
prin toate mirările
doi-ului
mă vezi cum te caut
în alcovul iubirii
cum frământ lumina între palme
cu apă de râu
și pâinea dospește
cuvintele noastre
ce se căută în rugăciunea
bobului de grâu
mă chemi fără să mă numești
după nume
să dezbrăcăm de timp
secunda unui vis
și-n crepuscul să aprindem
infinitul
acestui joc de-a iubirea
promis
îți caut trupul prin această
absență
cu iluzia aproapelui
din departe
nu încetez să mă mir să te știu
și-n această absurdă
singurătate
a ta voi fi mereu
fără să-ți fiu
căutare
o tăcere inertă
își găzduiește durerea în trupul meu
de împrumut
își îmbracă atacul în trandafiri
în ochii mei zidește
o mie de guri
mă sărută cu spinii
mă străbate cu arșița câmpiei
când gura ta nu mă mai caută
crește și se zbenguie
peste pielea mea
îmi strânge pieptul înghețat
îl lovește
cu toate fricile ei
fără dragoste
s-au trezit monștrii
îmi zgârie venele până când
sângele
își strânge boabele una câte una
se rostogolește
și pleacă
mă uit la tristețea bietelor oase
dezbrăcate de inimă
le curăț de alb
și le arunc
în noaptea care râde sub lună
îmi caut singur crucea
dar nu te găsesc
Străzile
Trec peste toate,
ca-ntr-un labirint cu amintiri
ce se privesc printr-o oglindă oarbă.
Una începe din alta
care se termină într-un alt început.
O prelungire a tot ce-am strâns,
în ce știam că se numește
refugiul pierduților.
Prin vechi ascunzători
le regăsesc pe cele de altădată,
străbătute cu inocență.
Sunt unul dintre ei.
Încă unul. Nu cel pe care-l vezi acum.
Doar acela care a locuit,
cândva, în casa care se diluează
în departele copilăriei.
Pe caldarâm încă mai sunt
urmele mele.
Sau poate doar cred că le văd,
fixate în praful adormit al umbrelor.
Merg pe traseul care duce
la tot ce nu-mi mai amintesc
cu ușurință
și-mi spun că nu există loc
pe care să nu-l vadă
și ziua să nu-l salveze uitării.
Când sunt singur,
cu nimeni altcineva în afară de ei,
de pierduții mei rătăciți,
mă văd trecând cu capul plecat.
De parcă-aș căuta în adânc
măcar vreun ort
să-mi poarte noroc de frică.
Unii ies pe unde alții intră.
Cu toții scotocesc după acel
quelque chose
cu un ritm tot mai lent.
Uneori, vin în întâmpinarea mea
și deschid ferestre în ceața
atârnată de gâtul meu.
Străzile astea
sunt un ghem pe care ochii mei
îl desfac.
Se devorează unele pe altele.
În tăcere. Trecătorii vin,
se îmbrățișează pe ei înșiși,
pe la colțuri,
își iau rămas bun și se întorc
în locul unde dispar, pe rând.
Fără ca eu
să-i mai pot vedea.
- Vezi: mai mulți invitați ai rubricii CRITIC GUEST – AICI
