Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Clemență și abuz în România (4)
Prizonieri anglo-americani în România
Asupra României s-a abătut, începând cu 1 august 1943, și o puternică ofensiva aliată anglo-americană care a cauzat importante pierderi materiale și umane instalațiilor petroliere, depozitelor de combustibili, clădirilor și civililor din marile orașe. Dar și antiaeriana și aviația română au provocat pierderi în rândurile piloților participanți și deasemenea au fost doborâte numeroase aparate de zbor. Pierderile anglo americanilor au fost de 324 avioane doborâte (286 americane și 38 engleze) și numeroși piloți uciși și capturați. Din 1156 de prizonieri anglo-americani existenți în România în august 1944, majoritatea erau americani, oameni foarte tineri, cu o medie de vârstă de 22 de ani. Ei manifestau o stare de spirit foarte bună la acel moment. Cei mai mulți dintre piloți au sărit cu parașuta deasupra teritoriului românesc, iar alții, mai puțini, au aterizat forțat cu avioanele lor. Sătenii locului au făcut o adevărată vânătoare după piloți, motiv pentru care puțini au scăpat de prizonierat ascunzându-se în păduri.
Mulți prizonieri au declarat că după ce sătenii au aflat că sunt americani și nu ruși încetau orice acțiune de molestare, i-au așezat la masă, le-au dat să mănânce, să bea, au stat de vorbă cu ei, le-au dat o mică provizie de merinde după care au anunțat jandarmii și i-au predat. Mai întotdeauna prizonierii s-au rugat să nu fie predați germanilor. (Alessandru Duțu, Florica Dobre, Prizonierii de război în România și Crucea Roșie Internațională, Magazin istoric n 3 /1997, p. 160)
Colivia aurită
Prizonierii salvați la 1 august 1943 au fost internați inițial în curtea seminarului central din București, iar cei răniți la Spitalul de zonă interioară nr. 415, în Sinaia. La 24 septembrie 1943 prizonierii din București au fost transferați în Lagărul de la Timișul de Jos, fiind cazați în două clădiri: vila funcționarilor primăriei municipiului Brașov cu 56 locuri și vila Primăriei orașului Giurgiu (30 locuri). Cazarea oferea foarte bune condiții pentru iarnă, toate camerele având sobe. Lagărul care avea să-i găzduiască pe aviatorii americani se afla într-o frumoasă zonă montană turistică, oferind condițiile necesare unei conviețuiri civilizate. Astfel, Comisia de rechiziţii a judeţului Braşov predase cu două zile înainte Lagărului nr. 2 Feldioara patru clădiri. Amenajat în pripă, acesta i-a primit pe noii locatari câteva zile mai târziu, prizonierii fiind transportaţi cu autobuzele de la Bucureşti, nu înainte de a face şi o scurtă oprire la Sinaia, unde li s-au alăturat alţi 20 de prizonieri refăcuţi după perioada de convalescenţă. (Historia, noiembrie 2023)
Despre locația care avea să devină casă pentru prizonierii americani mai bine de un an, Corneliu Valjan nota:
„Între timp, s-a găsit o vilă mare pe Valea Timișului, aproape de Brașov, care mai avea și o casă lângă ea, s-a înconjurat o suprafață de teren împreună cu cele două clădiri cu sârmă ghimpată și, în lagărul astfel creat, au fost transferați pe rând prizonierii care se bucurau de un regim de favoare, de fapt, membrii echipajelor Tidal Wave”. Condițiile de trai din lagăr au fost foarte bune, așa că prizonierii l-au numit „colivia aurită” (The Gilded Cage) – foto principală.
Unul dintre ei l-a descris ca fiind, „probabil, cel mai bun lagăr de prizonieri din lume”. Corneliu Valjan mai spunea că
„e un loc subcarpatin, plin de soare, înconjurat din toate părțile de păduri de brad. De fapt, o stațiune climaterică. Curând, au sosit două vagoane de la Crucea Roșie americană cu îmbrăcăminte, pături, tot felul de alimente scumpe, țigări etc., pe care prizonierii, parte le consumau, parte le vindeau, primind în schimb șampanie, coniac și tot felul de alte băuturi. Din cauza traiului prea bun și a băuturilor, de multe ori s-au iscat certuri și scandaluri între ei”. (Historia, noiembrie 2023 )
Soldă precum cele ale românilor
Prizonierii au primit solda corespunzătoare gradelor din armata română, costul mesei în limita de 200 de lei fiind reținut. Pentru subofițeri și soldați s-au acordat sume egale cu cele ale soldaților români și s-a înființat o popotă pentru ei cheltuindu-se 120 lei pe zi de persoană. La început prizonierii și-au purtat propriile uniforme, apoi au fost îmbrăcați cu echipamente de aviație românești. Începând cu primăvarea nului 1944 s-au luat noi măsuri pentru a li se asigura condiții mai bune.
După reluarea bombardamentelor aeriene anglo-americane în vara anului 1944, au fost luați noi prizonieri, obligând autoritățile române să înființeze un nou lagăr în București; Lagărul nr. 14, în clădirea seminariului Central de pe strada Sfânta Ecaterina, și sublagărul din cazarma Regimentului 6 Mihai Viteazul. Până la 23 august numărul a crescut la peste 1000 de persoane, întrucât spațiul de la Timișu de Jos era insuficient, acolo erau ținuți în acel moment 124 de prizonieri dintre care 110 americani, 6 englezi, 6 sârbi, și 2 olandezi. (Historia, noiembrie 2023, p 21)
În lagăr este ca în vacanță
În Lagărul nr. 14, chiar dacă prizonierii nu se bucurau de stilul aproape luxos de la Timișu de Jos, prizonierii au avut prilejul, după cum releva Donald R. Falls, să se „întrețină în turnee de bridge, să monteze un spectacol de estradă și alte mijloace de amuzament”. Mulți alți prizonieri au scos în evidență condițiile mulțumitoare oferite de guvernul român. „Guvernul român face tot ce poate a să ne facă șederea cât se poate de confortabilă. Totul este splendid.” – se exprima Paul A. Lahr. „Niciodată n-aș fi crezut că pot să fie așa ospitalieri cu inamicii lor”, afirma și locotenentul John J. Roades. „Natural că fiind prizonieri de război suntem lipsiți de câteva (puține) libertăți, dar suntem tratați foarte bine” spune și loc. James C. Lombardi și mărturiile pot continua cu cele ale loc W.A. Kine: „Guvernul român ne-a dat un lagăr care din toate privințele poate fi comparat cu lagărele noastre de prizonieri”; locot. Anthen W.Mack: „Suntem tratați într-adevăr bine, mai mult ca niște musafiri, nu ca niște prizonieri”; locot W. James W Stone: „Este o vacanță pentru nebunul nostru de echipaj”. „Ne tratează mai bine ca pe soldații lor” mai spune și locot Frederich C. Mee. Și mărturiile de acest fel ar putea continua, multe fiind exprimate la mult timp după încetarea conflagrației. (Historia, noiembrie 2023, p. 23). Într-adevăr, prizonierii americani trăiau în România mult mai bine decât majoritatea cetățenilor români liberi.
Crucea Roșie nu a înregistrat plângeri
La 14 septembrie 1943, reprezentantul Crucii Roșii Americane la Geneva, Francis B. James a fost informat de CICR printr-o telegramă de faptul că:
„Toți prizonierii sunt mulțumiți de tratament și nici o plângere nu a fost înaintată delegatului nostru, dimpotrivă s-au exprimat mulțumiri pentru medicii și Crucea Roșie din România.”
La rândul său Paul Ritter, șeful diviziei speciale din cadrul legației Elveției la București, într-o notă din 26 august 1943, spunea despre vizita făcută cu o zi înainte la Spitalul Militar din Sinaia că
„în primul rând reprezentanții Elveției nu au primit nici o plângere privind tratamentul medical sau alimentația. În special în privința tratamentului medical toți prizonierii erau foarte elogioși și o bună parte dintre ei au rugat ca recunoștința lor să fie exprimată personalului medical pentru tot ce a făcut pentru ei (…)” .
Comitetul Internațional al Crucii Roșii și puterea protectoare Elveția apăra interesele prizonierilor anglo-americani. Acestea au intervenit în România, începând cu vara anului 1944 și au primit în 18 și 19 august din partea MAE al României lista cu numele celor 110 ofițeri și subofițeri internați. La 23 august 1944, Vladimir de Steiger, delegatul Comisiei Mixte de Ajutorare în România, însoțit de Eufrosina Ioan, directoarea secției prizonierilor de război din cadrul Crucii Roșii Române, a vizitat spitalul Militar din Ploiești și Spitalul nr. 415 din Sinaia în care se aflau internați 2 și respectiv 66 de aviatori aliați răniți.
Pentru ofițeri foarte bin , pentru gradele inferioare mai puțin
Sublocotenentul american Richard W. Britt, internat din august 1943 la Spitalul Filipești, a lăudat și el tratamentul primit.
„Am venit aici într-o misiune de distrugere, dar eram tratat ca un vizitator regal. Eram singurul pacient (aliat) din spital, astfel că am beneficiat de serviciile complete a doi doctori și de cel mai bun tratament medical disponibil pe timp de război”.
Lagărul de la Timișul de Jos a fost vizitat, la 28 septembrie 1943, de Paul Ritter și de Vladimir de Steiger. Ei au constatat că prizonierii ofițeri fuseseră instalați într-un hotel pensiune care dispunea de camere cu două, trei și cinci paturi, sală de mese, bucătărie, sală de lectură. Solda era utilizată pentru hrană care era bună și din abundență. O ordonanță română era permanent la dispoziția prizonierilor care le aducea de la un han din apropiere tot ce își doreau ca supliment.
În schimp prizonierii de grade inferioare au fost instalați într-o vilă prea mică, nepregătită pentru locuire. La etaj nu erau sobe și nu exista sală de baie. Subofițerii nu primeau soldă iar cei 62 de lei alocați pe zi le erau insuficienți, așa că meniul era mai sărac. De aceea s-au primit reclamații privind hrana, lipsa de apă caldă, a cărților, țigărilor etc. Dar, un prizonier a încercat să evadeze (sergentul Russel D. Huntley), însă a fost prins după numai o zi. În urma intervențiilor făcute de reprezentantul CICR și de legația elvețiană s-au dat dispoziții ca și sergenții să primească solde, chiar dacă românii nu primeau.
Evadări nereușite
La 30 octombrie, s-a făcut o nouă vizită la Timișul de Jos dar situația subofițerilor nu s-a îmbunătățit. Însă la Sinaia prizonierii erau în continuare foarte mulțumiți. Totuși, doi sergenți – Charles Bridges și Donald G. Wroghtau au încercat să evadeze. Dar au fost prinși și încarcerați timp de o zi și au fost lipsiți de țăgări o săptămână.
Ca urmare a aprecierilor favorabile, Crucea Roșie Americană a cerut, la 12 noiembrie, CICR să transmită Crucii Roșii Române aprecierea pentru felul în care erau tratați prizonierii. Au mai existat și alte vizite, una la 20 ianuarie 1944, constatându-se aceleași condiții bune, numai problema băii pentru subofițeri a răma nerezolvată.
Ritter a stat de vorbă cu grupul celor 6 subofițeri americani și 2 britanici care la 6 noiembrie 1943 au încercat să evadeze și conform mărturiilor au fost prinși imediat Ei s-au plâns că în timpul capturării fuseseră loviți. Drept pedeapsă au fost închiși în camerele lor și apoi 8 zile într-o celulă, după care au fost trimiși la Slobozia și ținuți în regim alimentar sever.
La 5 martie 1944, conducătorul statului, Ion Antonescu, a vizitat lagărul de la Timișul de Jos iar impresia a fost excelentă de ambele părți. Dacă nu ar fi fost restricții de mișcare viața de acolo putea fi comparată cu o tabără de vacanță. Evadarea celor opt americani a stat și în atenția colonelului Gheorghe Săulescu, șeful secției prizonieri din Ministerul de război, care scria într-un raport că:
„Prizonierii au fost prinși și transportați în secția de corecție, înființată pentru ei la Slobozia. În această locație prizonierilor li s-a impus ca tratament paturi cu rogojini. Hrana era la fel cu a prizonierilor sovietici; legătura cu restul prizonierilor din lagăr fiind interzisă”.
Luxosul hotel din Sinaia
Prizonierii aliați răniți, internați la Spitalul nr. 415 din stațiunea Sinaia, au beneficiat de un tratament obișnuit și pentru pacienții români. Puteau primi daruri în alimente, țigări și alte atenții, totodată prizonierii americani au fost aprovizionați cu broșuri și cărți scrise în limba engleză. Vizitarea era permisă din partea reprezentanților Crucii Roșii și a altor persoane oficiale. Cei considerați vindecați erau rimiși în lagărul de la Timișu de Jos. Au existat și încercări de evadare, mai ales că paza nu era suficient de bine întărită, cum au făcut Charles Bridges și Donald Wright care într-o noapte au reușit să, iasă din spital și să se ascundă în pădurea din apropiere. Au fost însă repede prinși dar pedeappsa a constat doar dintr-o mustrare făcută de conducerea spitalului.
În ziua de 23 august 1943 un delegat al Crucii Roșii Internaționale a vizitat Spitalul 415 din Sinaia pe care l-a caracterizat ca fiind chiar luxos. Din raport a reieșit că prizonierii primeau la prânz câte o sticlă de bere iar duminica câte o jumătate sticlă de vin. (Historia, noiembrie 2023, p. 18)
În 29 noiembrie 1943, Spitalul a fost vizitat și de Charles Kolb, delegatul Comitetului Internațional al Crucuu Roșii din România, când a fost informat că unitatea medicală avea să fie închisă iar prizonierii însănătoșiți vor fi trimiși la Timișu de Jos.
Creștea prea mult în greutate
În preajma Crăciunului 1943 au fost parașutați în România trei ofițeri englezi: Alfred George Gardyne de Chastelain, locotenent colonel; Silviu Mețianu, căpitan în armata engleză și Ivor Porter asupra cărora s-a găsit un aparat de emisie recepție indicative cu cifruri și 2000 de dolari pentru a lua legătura cu opoziția. Dar au fost prinși de români. Deși germanii au cerut să li se încredințeze prizonierii, românii au refuzat să-i predea. Ei au rămas până la 23 august cazați într-un apartament din București. Fiind vizitați la 25 martie de Charles Kolb Chastelain care a declarat că „singurul lucru care îi displăcea era că creștea prea mult în greutate”.
Înmormântați cu onoruri militare
La 19 iunie 1944 Paul Ritter a făcut o nouă vizită în lagărul de prizonieri nr 13 din București care funcționa în clădirea școlii Normale și cazărmile Mihai Viteazul care adăposteau 607 prizonieri. S-a constatat că cu excepția tratamentului medical situația igienică lăsa de dorit, dormitoarele erau aglomerate iar hrana era insuficientă. Sergentul american Peter Beyerle a încercat să evadeze dar a fost prins. În 18 iunie 12 prizonieri americani au fost prinși de germani.
La 30 iunie, Charles Kolb a informat și despre onorurile militare primite de aliați la înmormântarea aviatorilor decedați. La 28 septembrie 1943, consilierii Paul Ritter şi Franck Bruderer de la Legaţia Elveţiei au vizitat noul lagăr de prizonieri de la Timişul de Jos. Cu acest prilej, maiorul William H. Yaeger, prizonierul american cu gradul cel mai înalt, a fost invitat să completeze un chestionar privind condiţiile de existenţă din lagăr.
Ofiţerul american a caracterizat tratamentul primit din partea autorităţilor române ca fiind „bun şi omenesc”. Condiţiile de cazare din lagăr erau decente: ofiţerii erau cazaţi câte doi sau patru într-o cameră, iar subofiţerii în două dormitoare mari, cu paturi curate. Şi unii, şi alţii dispuneau de apă caldă curentă. Prizonierii mai aveau la dispoziţie o infirmerie cu medic şi un loc de recreare, unde citeau cărţi, reviste sau puteau juca ping-pong sau domino.
Conducerea lagărului urma să le amenajeze un teren de volei şi unul de baschet. Toţi prizonierii îşi primiseră solda pe luna august, urmând ca pe 2 octombrie să o primească şi pe cea de pe luna septembrie. Au existat însă şi plângeri, principala nemulţumire fiind legată de hrana subofiţerilor şi de faptul că aceştia erau consideraţi ca făcând parte din categoria „trupă”, nefiind retribuiţi la fel ca subofiţerii din Armata Română.
Intervenții elvețiene
În acest sens, maiorul Yaeger i-a rugat pe reprezentanţii Legaţiei elveţiene să intervină pentru îmbunătățirea hranei acestora, întrucât problema dura de aproape două luni fără a fi soluţionată. Plângerea a fost adusă şi la cunoştinţa comandantului lagărului, care a promis că problema va fi rezolvată. În rest, prizonierii mai solicitau haine de schimb şi lenjerie de corp, dar şi lucrurile personale care nu le fuseseră încă returnate. Chiar dacă avea o infirmerie cu doctor, aceştia cereau şi un medic-dentist, întrucât „unii prizonieri suferă de dureri de dinţi şi trebuie văzuţi şi trataţi de un specialist”. Astfel, dispozițiile șefului statului au fost clare: „Răniții americani să fie îngrijiţi precum cei români”. Se pare că aceste ordine au fost respectate, întrucât, la 2 august 1943, când Regele Mihai a vizitat spitalele cu răniți, prizonierii americani erau îngrijiți în paturi vecine cu cele ale victimelor raidului lor. Începând cu 8 august 1943, cei mai mulţi dintre răniţi au fost transferați la Spitalul de Zonă Interioară nr. 415 din Sinaia, unde clima răcoroasă din zona de munte, dar şi îngrijirile acordate au contribuit la însănătoșirea lor grabnică. Astfel, pentru mulți dintre prizonierii americani răniți în atacul de la 1 august 1943, tratamentul acordat în spitalele româneşti a însemnat o nouă șansă la viață, aceștia putând să se întoarcă sănătoși acasă, în septembrie 1944.
Au existat și incidente între prizonieri și conducerea lagărului. Unul dintre acestea s-a întâmplat în noaptea de 15/16 februarie 1944 când doi ofițeri au deschis fereastra camerei lor când lumina era aprinsă, încălcând astfel regula camuflajului. La intervenția santinelei s-a aruncat cu obiecte în aceasta. În urma anchetei care a urmat, s-au luat măsuri împotriva vinovaților. De altfel comandantul lagărului atrăgea atenția că „în ultimul timp s-a observat la toți prizonierii o atitudine ostilă care ne dă de gândit, însă nu i-am putut sesiza cauzele”. (Historia, noiembrie 2023, p 22)
Problema repatrierii prizonierilor a fost ridicată de autoritățile române la scurt timp după 23 august 1944. Convenția de armistițiu din 12 septembrie 1944 nu a prevăzut nimic în legătură cu repatrierea prizonierilor de război români, referinduse doar la înapoierea prizonierilor aliați. Și, într-adevăr, România a repatriat, pe cheltuială proprie, imediat după 23 august, prizonierii sovietici, americani, englezi și de alte naționalități aflați în țară.
Foto: lagărul de la Timișu de Jos pe care prizonierii l-au numit „colivia aurită” / sursa: Historia.ro
- VEZI SERIA AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
