Mă numesc Andrei Ilisie și sunt un elev în vârstă de 16 ani, pasionat de literatură. Am debutat în domeniul literar prin publicarea volumului Frosty and Chappie, primul meu proiect publicat de editura Stef în 2024. La un an distanță, am lansat cel de-al doilea volum, Shattered Brotherhood, tot la editura Stef.
Scrisul este mai mult decât un hobby pentru mine, iar dorința mea este să îmi dezvolt continuu abilitățile de scriitor. Pasiunea pentru scris a început în clasa a VI-a, când am creat o poveste scurtă despre un om de zăpadă și un robot care pornesc în aventuri. Această poveste nu doar că a marcat începutul „carierei” mele literare, dar a devenit și prima mea carte: Frosty and Chappie.
Iau în serios scrisul și încerc mereu să realizez lucrurile cât mai bine, fără ca procesul să devină obositor, pentru că, până la urmă, un scriitor scrie mai întâi pentru el însuși.
***
— Jur că așa a fost, domnule Masayoshi…, a plâns Rin.
În Japonia, 99,9% din cazuri…
— Nu eu le-am omorât!
…se termină cu un verdict de vinovat.
***
Era mijlocul zilei pe străzile aglomerate din Tokyo. Printre clădirile înghesuite, aproape ascuns de privirile trecătorilor, se afla biroul avocatului Masayoshi. La prima vedere, părea o casă obișnuită. Doar firma verde de deasupra ușii — „Masayoshi Co.”
La primul etaj, într-o încăpere mică, domina o masă lungă acoperită de hârtii aruncate la întâmplare. Scaunele așezate la capete și pe laterale erau ocupate de doi oameni.
Un bărbat de aproximativ 30 de ani stătea aplecat ușor în față. Avea părul negru, tuns scurt, lăsându-i fruntea descoperită și ochi mari, căprui. Purta un costum elegant, cu o cravată albastră, iar din buzunarul de la piept îi atârna discret un ceas.
Lângă el, o tânără de vreo 20 de ani gesticula nervos. Avea părul lung, șaten, ochi căprui și o față rotundă. Și ea purta un costum similar, cu aceeași cravată albastră.
— Domnule Masayoshi, de ce acceptați mereu cazuri de genul ăsta?! izbucni ea. Tipul ăsta, Rin, e vinovat sută la sută! Arma crimei a fost găsită chiar în casa lui!
Masayoshi închise calm dosarul din fața lui.
— Ai dreptate.
Fata clipi, surprinsă.
— Păi și atunci de ce l-ați acceptat?!
— Pentru că nu el le-a ucis pe cele două fete, Marin, răspunse Masayoshi, sprijinindu-și bărbia în palme.
Marin se încruntă.
— Tot ce știm este că ucigașul a intrat prin efracție în casa victimelor, a furat obiecte de valoare și apoi le-a omorât.
— Și de ce n-ar fi putut face asta Rin? îl întrerupse Marin, îngustând ochii.
Masayoshi ridică ușor privirea spre ea.
— Pentru că Rin nu avea niciun obiect de valoare. Nici în apartament. Nici asupra lui.
Ochii lui Marin se măriră, iar buzele i se deschiseră ușor.
— Nu doar atât, continuă Masayoshi calm. În complexul unde locuiește Rin, locuitorii nu au voie să sune la poliție, cică „deranjează liniștea”. Și, în plus, sunt interzise animalele.
Marin clipi des.
— Stați… dar Rin are un câine, nu? Un pug?
— Da.
O mașină trecu în viteză prin fața clădirii, zgomotul ei umplând pentru o clipă tăcerea din birou.
***
— De ce nu ai sunat la poliție după ce ai găsit arma, Rin? Întrebă Masayoshi. Se aflau într-o sală de vizită a închisorii. Un perete gros de plastic transparent îi despărțea de băiat.
Rin stătea aplecat, cu capul în jos. Era tuns foarte scurt, aproape zero. Fața îi era slabă, buzele subțiri, iar ochii, închiși, ca și cum evita realitatea. Purta un tricou alb și pantaloni verzi de detenție.
— Știu că sună stupid… murmură el. Dar mi-a fost frică de poliție, ridică încet privirea spre Masayoshi. Ochii îi erau umezi. Dacă mă luau la interogatoriu… nu știam cât mă țin. Și dacă… dacă murea câinele meu? își mușcă buza. Dacă îi era foame lui Gin?
Masayoshi încuviință ușor din cap. Lângă el, Marin nota rapid într-un caiet.
— Mulțumesc, Rin, spuse avocatul, scoțând un teanc de hârtii. Lucrezi la un azil, corect?
— Da… plătesc prost, dar îmi dau mâncare. Pentru mine și pentru Gin, în fiecare săptămână, un zâmbet slab îi apăru pe față. Și… îmi place să-i înveselesc pe oamenii de acolo. N-au pe nimeni. Măcar să fiu eu.
Masayoshi zâmbi ușor.
— Mă bucur să aud asta. Acum… să continuăm.
***
Străzile din Tokyo erau la fel de aglomerate ca înainte. Masayoshi și Marin mergeau grăbiți printre oameni. Masayoshi avea mâinile în buzunare, calm ca întotdeauna. Marin, în schimb, mergea în fața lui, rozându-și unghiile.
— Săracul… murmură ea, întorcându-se spre el. Are doar 18 ani și uite prin ce trece.
— De acord, spuse Masayoshi. Tocmai de aceea… nu avem timp de pierdut, și începu să alerge.
— Stați, domnule Masayoshi! strigă Marin, pornind după el. Unde mergem?!
***
— Rin Inosue este găsit nevinovat pentru uciderea lui Satsujin Hiori și Yūzai Hiroi.
Sala izbucni în șoapte agitate. Marin zâmbi larg, aproape tremurând de emoție. Rin se întoarse spre Masayoshi, cu un zâmbet luminos, incredul. Masayoshi își trecu mâna peste față și oftă adânc.
— Domnule Masayoshi… ați reușit! Nu-mi vine să cred!
— Nu încă, spuse el calm. Va mai fi un proces, zâmbetul lui Marin se stinse ușor. Trebuie să fim pregătiți.
— Domnule Masayoshi! strigă Rin, cu lacrimi pe obraji. Vă mulțumesc că ați crezut în mine! Vă mulțumesc!
Un zâmbet abia vizibil apăru pe buzele avocatului.
***
Masayoshi stătea singur la o masă într-o cafenea din Tokyo. Răsfoia câteva documente, sorbind dintr-o cafea neagră.
— Domnule Shyster, se auzi o voce veselă; o femeie se așeză fără invitație la masa lui. Era mai în vârstă decât el. Părul lung, șaten, cu fire gri, îi cădea peste umeri. Purta ochelari roșii, ruj discret și un costum crem elegant.
— Doamna Sakura, zâmbi Masayoshi. A trecut ceva timp de când am mai dat pe la cursurile dumneavoastră.
— Da, da… nu mă fă babă, tinere, spuse ea, dar zâmbetul i se stinse repede. De ce faci asta? se aplecă ușor spre el. De ce te torturezi cu cazuri imposibile?
Masayoshi rămase tăcut câteva clipe.
— Doamna Justiție are ochii acoperiți… începu el încet. Se spune că asta înseamnă că toți sunt egali în fața legii, ridică privirea. Eu cred că e o prostie, sorbi din cafea. Eu vreau să-mi țin ochii deschiși. Să-i văd pe cei care nu au nicio șansă. Pe cei slabi, vocea îi deveni mai joasă. Și să fiu acolo pentru ei.
Femeia îl privi în tăcere.
— Dar tu, Masayoshi? întrebă ea mai blând. Tu ce simți?
Ochii lui se lărgiră.
— Eu…
***
— Verdictul final: vinovat. Sentința: moarte.
Sala izbucni în șoapte agitate. Unii zâmbeau. Alții dădeau aprobator din cap. Marin își coborî privirea, strângându-și pumnii. Masayoshi rămase în picioare, nemișcat. Ochii îi erau larg deschiși.
“Nu e posibil… Nu au adus nicio dovadă nouă. Nimic. Doar o teorie absurdă… că Rin ar fi angajat un dublu. Sistemul… l-a vrut vinovat de la început.”
Rin își întoarse încet capul spre el. Ochii îi erau larg deschiși. Roșii. Venele îi pulsau la tâmple. Nu mai era recunoștință în privirea lui. Doar furie. Și trădare. Masayoshi simți cum îi fuge pământul de sub picioare. Se prăbuși pe scaun.
„De ce…”
— Dacă doriți să faceți apel la această decizie, aveți 48 de ore, spuse judecătorul. Ciocanul lovi sec. Procesul se încheiase. Scaunele scrâșniră. Oamenii se ridicară, vorbind în șoaptă. Pentru ei, era doar încă un caz închis. Marin rămase nemișcată, cu privirea în pământ. Masayoshi nu se mișcă. Iar Rin… Rin nu-și lua ochii de la el.
„De ce vă uitați așa la mine…?”
***
Masayoshi stătea în apartamentul lui. Mic. Înghesuit. Mizerabil. Era așezat în cadă… încă îmbrăcat în costumul de avocat. Apa rece îi urca încet pe corp.
“Am terminat-o cu legea…” murmură el. Își lăsă capul pe spate. “Când încerc să-i ajut… se uită la mine ca la un monstru,” își afundă picioarele mai adânc în apă. “Lumea e doar întuneric; dacă aprinzi o lanternă, vezi doar mai mult întuneric. Nu contează cât de puternică e lumina ta,” închise ochii. “Totul e… întuneric.”
Telefonul începu să vibreze pe chiuvetă. Sunetul sec îl făcu să tresară ușor. Îl apucă, alunecând aproape din cadă. Marin. Zeci de apeluri pierdute. Mesaje peste mesaje.
„Sunteți bine?”
„Unde sunteți?”
„Vă rog, răspundeți!”
Masayoshi rămase nemișcat. “O să mor o moarte inutilă…” șopti el. Se lăsă în apă. “Am trăit ca un clovn… crezând că pot schimba ceva,” un zâmbet slab îi apăru pe buze. “Măcar… e plăcut să faci baie în costum,” ochii i se închiseră.
Eu vreau să-mi țin ochii deschiși. Să-i văd pe cei care nu au nicio șansă. Pe cei slabi.
Ochii i se deschiseră brusc.
Și să fiu acolo pentru ei.
***
— Doamne, unde e?! strigă Marin, apelând din nou. Era noapte. Biroul era scufundat în întuneric, luminat doar de ecranul telefonului ei. Ușa se deschise brusc.
— Marin.
Masayoshi intră și aprinse lumina. Camera fu inundată de o lumină caldă. Apa îi picura de pe haine. Costumul era ud leoarcă. Marin se opri, uluită.
— Domnule Masayoshi… am încercat să dau de dumneavoastră toată ziua! se încruntă, observându-l. De ce sunteți ud? Afară nu plouă…
Masayoshi o privi direct.
— Marin… o să facem apel.
Ochii ei se măriră.
— Dar… de ce? Credeam că nu mai putem face nimic…
Îl analiza atent, de parcă încerca să înțeleagă ce s-a schimbat. Masayoshi se așeză încet.
— Mi-am amintit… de ce am devenit avocat, ridică privirea. Am devenit avocat ca să-i ajut pe cei neputincioși. Pe cei pe care nimeni nu vrea să-i ajute, se uită spre fereastră.
Întunericul nopții îl privea înapoi. Apoi își întoarse privirea spre Marin. Spre lumină.
— Pentru că eu nu-mi pot închide ochii în fața lor.
- Articol asociat:
- Vezi mai mulți invitați ai rubricii CRITIC GUEST – AICI
