Andrei Ungureanu este un prozator mușcelean, născut în 1992 în satul Valea Popii, județul Argeș. A publicat un volum de proză scurtă și două romane, toate în urma unor concursuri de manuscrise pe care le-a câștigat. În prezent, lucrează la al treilea roman, despre frământările din România anilor 40, cu regele Carol, legionari, comuniști, țărani, partizani, toți prinși în vârtejul istoriei. Visează la o casă în satul de baștină, unde să scrie, să-și fiarbă singur țuica și să nu mai fie sincronizat cu epoca în care trăiește.
Nu ne mai facem bine
Natalița s-a bucurat când fata ei, Angela, a sunat-o să-i spună că, după mulți ani, Andrada, nepoata, vine în concediu în România. S-a bucurat și mai mult când a aflat că Andrada vrea să treacă și pe la ea, să o vadă și chiar, asta îi spunea Angela în avanpremieră, că va veni însoțită de omul cu care vorbea și care, se pare, avea de gând să o ia. Pentru bătrâna care locuia singură și pe care n-o vizita nimeni, niciodată, vestea a căpătat rapid proporții ieșite din comun. Iată că totuși Andrada n-o uitase, pe ea cea care o crescuse de copiliță și până la liceu și venea, așa cum e obiceiul și cum e bine, să i-l prezinte pe bărbatul ei.
Tanti Natalița s-a ocupat de treabă cu un entuziasm și o nerăbdare de care nu se mai știa capabilă. A dereticat prin casă și a făcut curățenie aproape ca de Paști, doar că acum n-a mai văruit pereții. A cumpărat câte ceva de la magazin din pensia ei cea mică, și-a pregătit hainele de sărbătoare și a așteptat.
Andrada și omul ei au sosit într-o dup-amiază. Au oprit mașina pe podișcă, o mașină străină și cu numere străine, spre mirarea vecinilor de pe uliță, au coborât și au intrat pregetând în curte. Natalița era ca de obicei în grădină, copilea niște roșii și s-a rușinat că musafirii au văzut-o cu unghiile negre de pământ. Nepoata a pupat-o pe amândoi obrajii cu un fel de stânjeneală, poate că-i era rușine că nu mai venise de atâta amar de vreme pe la cea care o crescuse sau poate că-i era silă de mirosul bunicii de pământ și zăr, un miros pe care îl cunoștea atât de bine și de care încercase să fugă cât mai departe. Andrada crescuse la ea de pe la 2 ani și până intrase la liceu. I-o adusese maică-sa într-o zi și i-o lăsase în brațe. „Io nu mă mai înțeleg cu amarul ăla de bărbat, lovi-l-ar nouă ani, o să fug de acasă. Mă duc în Spania. O să muncesc și-ți trimit bani. Dacă nu o primești pe nepoată-ta, o s-o las la leagăn câțiva ani până mă pun pe picioare și apoi o iau cu mine acolo.’’ Natalița a primit-o, ce era să facă, și a trebuit să învățe din nou să legene și să crească prunc. Angela îi promisese că nu va dura mult și că-I va trimite bani din Spania ca să nu ducă lipsă de nimic dar nu s-a ținut de cuvânt. Din pensia ei de CAP Natalița a crescut-o pe nepoată până după Capacitate când Andrada s-a mutat în oraș, la Huși, ca să fie mai aproape de liceu și să nu fie nevoită să facă naveta. Fusese o fată bună Andrada ei în primii ani apoi a început să se schimbe și nu în bine. Devenise tăcută, se închisese în lumea ei și alterna săptămânile în care nu ieșea din apartament și nu dădea ochii cu nimeni, nici măcar mă-sii care-i trimitea acum bani nu-i răspundea la telefon, avea perioade când umbla ca o bezmetică prin oraș, luând cluburile și cafenelele la rând. Vorbele astea ajunseseră și la urechea Nataliței care se mâhnise și nu voise să le dea crezare, asta și pentru că se simțea într-un fel vinovată, nu reușise să o crească cum trebuie. Apoi și-a luat seama. Oricât s-ar fi căznit ea, n-ar fi putut să îi fie și mamă și tată fetei. Cât de bună ar fi fost bunica ei, tot nu era suficientă cât să compenseze lipsa părinților. Bătrâna s-a mai liniștit dar veștile primite îi făceau la fel de mult rău ca înainte.
Situația a părut să se îmbunătățească apoi. Andrada a reușit să ia Bacul cu o notă nici prea-prea, nici foarte-foarte, apoi s-a înscris la facultate la Bacău și totul părea să fi intrat din nou pe făgașul potrivit. Sau poate că n-a fost așa și Natalița pur și simplu nu mai avea cum să afle ce face nepoata ei. Din Coacăna până în Bacău nu sunt autobuze, trebuie să mergi întâi la Huși și de acolo să schimbi. Nimeni din sat nu mergea în Bacău și oricum, și dacă mergeau, Bacăul nu e un târgșor mai răsărit ca Hușii ca să cunoști pe toată lumea și să găsești întotdeauna pe cine cauți. Bacăul e oraș mare, are teatru, are muzeu, are universitate. Acolo, la Bacău, chiar ești la oraș.
Andrada n-a făcut însă mulți pureci nici în Bacău pentru că a plecat în Danemarca, să facă facultatea acolo, așa i-a zis maică-si. La danezi facultatea e gratuită și ai alte perspective decât dacă faci la noi. Cum ar veni, diploma aia are mai multă valoare. Nataliței explicația i s-a părut destul de subțire, adică dacă tu nu faci față aici cum te vei descurca acolo, dar n-a căutat să afle mai multe. ‘’Să meargă unde îi este norocul și s-o ajute Dumnezeu!’’ i-a spus ea Angelei, nu fără regretul că nepoata ei nici măcar n-o sunase să o anunțe că pleacă.
Și uite că acum, după ani și ani, se întorsese, și nu singură ci cu bărbatul ei. Natalița s-a temut că va fi un străin, că nu se va înțelege cu el și chiar că se va face de rușine pentru că nu va știi cum să-l primească, cu ce să-l servească ca să fie mulțumit. N-ar fi vrut, Doamne ferește! ca el să-și facă o impresie proastă despre rudele Andradei. Așa că a răsuflat ușurată când a văzut că omul Andradei era tot român, vorbea ca toți oamenii, ba chiar îi spusese ‘’Săru-mâna’’ și în general încerca să fie cât mai politicos și la locul lui.
Andrada nu mai era însă fetița pe care și-o amintea bătrâna. Natalița nu-și dădea seama dacă nepoata ei crescuse în înălțime de când nu se mai văzuseră sau dacă, dimpotrivă, ea pierduse din statură din cauza bătrâneții. Andrada se îngrășase și se lățise în șolduri, se vedea că de-acum nu mai e fată ci e femeie în toată firea. Un lucru nu i-a plăcut bunicii: nepoata ei părea obosită și trasă la față, cu cearcăne mari de parcă venise după boală sau după multe zile de nesomn. N-a îndrăznit însă să o întrebe ce e cu ea, mai ales că era și bărbatul ei de față. Cine știe ce greutăți aveau ?
Nepoata se schimbase însă și în alte privințe, nu doar trupește. Înainte să intre în casă, în casa aceea în care crescuse și să se așeze pe scaunul jos de lemn cu trei cuie pe care stătuse de atâtea ori, Andrada și-a dezinfectat mâinile și l-a pus și pe omul ei să facă la fel. Nu s-a așezat însă pe scaun decât după ce l-a șters cu un șervețel umed, chiar dacă Natalița știa că e curat căci ștersese șezutul cu mâna ei. Nici Andrada nici viitorul ei soț n-au băut din sucul pe care bătrâna li-l turnase (Adria Cola la pet, o sticlă de Coca Cola era 15 lei și nu-și permitea), nici n-au gustat din fursecurile pe care le adusese pe un platou. Natalița și-a luat seama și i-a întrebat dacă nu vor mai bine o cafea. Nu făcuse cafea pentru că era deja dup-amiază și ea nu bea cafea la ora aia pentru că nu mai dormea, și-așa avea probleme cu inima. Cu jumătate de gură musafirii au acceptat. Bătrâna le-a pregătit cafelele, timp în care nepoata și viitorul soț au rămas tăcuți pe scaune.
– Ți-am adus un cadou, sparse, într-un târziu, Andrada, tăcerea. E o plantă de interior, purifică aerul și generează oxigen. Du-te, Jane, și ia-o din mașină că ai uitat s-o iei.
Bărbatul se grăbi să iasă, aproape bucuros că poate să evadeze pentru câteva clipe din odaie.
– Mulțumesc, le răspunse bătrâna, dar nu trebuia. Știți, eu toată ziua sunt în grădină și îngrijiesc de straturi. O s-o pun la geam și o s-o ud.
Andrada n-a băut prea mult nici din cafea, doar și-a udat buzele la modul : din politețe și pentru că insiști uite că iau o gură ca să nu zici că te refuz, dar mai mult nu. Jean a băut însă toată cana, lăsând zațul pe fund. E drept că bătrâna făcea cafele slabe, erau mai mult un fel de ceaiuri. Pusese mai multă cafea decât de obicei dar tot era probabil prea slabă față de ce le plăcea lor.
Au început apoi să povestească. Natalița le-a vorbit despre rude, despre cine murise, cine se căsătorise și cine se născuse, apoi despre ce mai făcea fiecare, pe unde mai trăiau, ce mai lucrau și cum se mai înțelegeau cu soții, cu nevestele și cu copiii. Jean asculta smerit, fără a scoate o vorbă, ceea ce, la drept vorbind, era de așteptat, nu cunoștea pe nimeni din cei evocați. Nepoata asculta și ea fără prea mult interes, ba chiar mărturisi că nu-i știa pe mai bine de jumate din cei despre care se vorbea. Poate că îi știuse cândva, când era mică și unele nume păreau cunoscute dar nu mai reușea să asocieze numele cu persoana. De altfel întâmpările erau repetitive, nimic ieșit din comun nu avusese loc în acei ani, oamenii se nășteau, se căsătoreau și mureau la fel ca înainte. Generațiile noi le înlocuiau pe cele vechi firesc, doar numele se schimbau, dar nici ele prea mult.
Andrada avea însă mai multe de povestit. Se ambiționase să ia bacul și reușise să ia o notă bună, spunea ea, și să intre la facultate, lucru de care era tare mândră pentru că e foarte greu să fii singur, să n-ai un sprijin, să n-ai o mamă și un tată care să te îndrume pe calea cea bună. De asta o și luase pe arătură într-o vreme. La Bacău n-a rămas pentru că era foarte greu să te descurci. A evitat să să o menționeze și pe mamă-sa, era până la urmă fata celei căreia îi povestea toate astea, a spus doar că nu a primit prea mult ajutor și singură a fost foarte greu. A plecat în Danemarca și s-a înscris acolo la facultate, a reușit să termine cu mare greutate pentru că a trebuit să lucreze toți anii aceia ca să se întrețină. Acum era bine, lucra recepționeră la un hotel lângă granița cu Germania. Era un oraș mic dar era liniște și pace. Poate prea liniște. Acolo l-a întâlnit și pe Jean, inginer agronom a spus Andrada că e, lucrează la o fermă de porci, câștigă bine, se descurcă amândoi.
Bunica s-a bucurat. Nepoata ei era bine. N-a mai întrebat-o dacă mai vorbește cu maică-sa, cum se mai înțeleg, dacă a mers pe la ea. A înțeles și fără cuvinte că Andrada e încă foarte supărată că a fost abandonată. Jean părea și el un om bun, deși cam în vârstă, avea deja un început serios de chelie și nici nu era omul cel mai vorbăreț dar poate că era mai bine așa. Văzându-o în toane bune, Andrada a început atacul.
– Dar oamenii aici în țară, în sat, cum trăiesc ? Cum mai e viața în România ?
Natalița n-a răspuns prea multe. La ei la țară era ca întotdeauna, cu animale, cu munca câmpului. Din păcate satele se goliseră de oameni. Tinerii plecau să muncească la oraș și nu se mai întorceau. Bătrânii mureau și rămâneau casele goale, erau vreo 4 numai pe ulița ei, unele puse la vânzare, altele pur și simplu abandonate. Nu le lua nimeni, stăteau în bătaia ploii până se surpau. Altfel se înmulțiseră mașinile, trebuia să fii atent pe șosea, fuseseră și câteva accidente. Totuși se făcuse câte ceva și în Coacăna, băgaseră apă și umbla vorba că vor băga și gaz. Pe Natalița o bucura însă îndeosebi faptul că îi asfaltaseră și ei ulița. ‘’Ți-aduci aminte, i-a spus Andradei, când erai tu mică și trecea câte-o căruță vara pe drum, când era uscat și prăfos și se ridica colbul de nu puteai nici să respiri câteva clipe, până îl risipea vântul ? Nici rufele nu puteai să le lași la uscat pe culme în curte că se punea praful pe ele. Eu le puneam în spate, în grădină, pe sârmă și chiar și-acolo vedeam praful pe roșii, pe ardei, trebuia să le spăl foarte bine. Acum nu mai e așa, nu se mai ridică praful. Îți amintești că ieșeai cu gâștele și cu curcanii pe uliță, să mănânce la ‘’năsip’’ pe șant ? Acum nu se mai poate, că și șanturile le-au betonat când au făcut drumul.’’
Andrada nu părea însă că ține neapărat să își reamintească de acele vremuri.
– Am auzit că o să fie alegeri în mai. Te duci la vot ? și-a întrebat ea bunica.
– Eu aș vrea să mă duc dar să vedem dacă mai pot. Depinde unde face secția. Dacă face o secție și aici la noi în sat mă duc, dacă face la primărie e departe și nu mai pot să merg până acolo.
Nepoata a părut să se bucure. Natalița n-a înțeles de ce. Ce treabă avea ea cu alegerile ?
– Și cu cine votezi ? întrebă din nou Andrada. Cu ăștia tinerii, nu ? că ăștia fac treabă, sugeră ea răspunsul.
– Eu știu ? Mă gândesc să votez tot cu ăștia care sunt acum.
Andrada nu păru deloc mulțumită de răspuns. Cum așa ?
– Ăștia care sunt acum au fost la masă patru ani. Au apucat să se hrănească, au apucat să-și umple burțile. Nu le mai e chiar așa foame. Pe când, dacă intră ăștialalți la putere, ei intră cu foame mare și vor fura mai mult că au burțile mai goale. E mai bine așa, concluzionă bunica.
Explicația nu i-a căzut bine nepoatei.
– Cum să votezi tot cu ăștia? Ăștia au dus țara de râpă ! De asta am plecat noi și atâția ca noi din țară, că au furat cât au putut. Să nu care cumva să votezi tot cu ei că eu îți ascund buletinul, să știi. Noi de-asta am venit să te vedem, să îți spunem să fii mai atentă cu alegerile pe care le faci dacă vrei să nu mai plece lumea și să nu rămână de tot satul pustiu.
Natalița privea nedumerită.
– Ce legătură are una cu alta ? răspunse ea. Din cauza mea ați plecat voi din România ? Păi ce, v-am zgornit eu ? V-am dat eu afară din casă ?
– Nu, o lămuri Andrada. Dar prin faptul că votați mereu aceeași corupți care vă mint și vă cumpără cu un kil de ulei și de zahăr și dup-aia au mână liberă să fure. Vă bucurați că vă dă un ajutor atunci, o pungă cu alimente, și vă fură prin spate cât se poate. De asta noi tinerii nu găsim de muncă pe bani buni și trebuie să plecăm prin alte țări. Din cauză că vă măresc vouă pensiile.
– Cum vine asta ? întrebă din nou bătrâna.
– Păi pensiile alea ale voastre mărite cineva trebuie să le plătească, nu ? răspunse nepoata.
– Asta e știută, confirmă bunica.
– Și cine crezi că le plătește ? Pică banii din cer ? Nu, tot noi le plătim, noi tinerii care muncim de ne spetim și plătim taxe de ne usucă ca să vă mărească vouă pensiile. Votează toți bătrânii fără dinți în gură pe un kil de mălai și o pungă de arpacaș și noi tinerii trebuie să muncim și să vă cărăm în spate.
Bătrâna s-a posomorât.
– Asta nu e adevărat. Păi eu n-am muncit o viață la CAP ? Nu am contribuit atâția ani la pensie ? Cum îmi spui tu mine că mă cari în spinare ? Nu mă cară nimeni în spinare, cât am muncit atâta am. Și eu n-am cerut niciodată ajutor la nimeni. Cât am brațe și pot munci eu nu aștept după nimeni. Și încă tu ești în Danemarca de atâția ani, ai venit vreodată să-mi dai și mie 50 de lei : ia maică că m-ai crescut, m-ai învățat să mănânc cu lingura, m-ai șters la cur? Nu, nimic. Mi-ai adus acum planta aia care nu-mi folosește la nimic, de parcă cu asta trăiesc eu.
Se enervaseră amândouă.
– Ăștia de la putere de bine, de rău au mai făcut câte ceva pentru noi. A mai crescut și pensiile noastre, că nu ne descurcam cu patru milioane de lună. Vezi și tu că am apă în casă, am asfalt la poartă. Ăilalți n-a făcut nimic pentru noi. Zici că ne cumpără votul cu o pungă de pachete dar nu e așa, a mai și făcut ceva pentru popor, pentru bătrâni, pentru pensionari. Noi din asta trăim, din pensie și din grădină și din animale, cât se poate. Ăilalți nici pachetul ăla de alimente nu ni l-a dat, nu mai zic să ne dea un ajutor la pensie. Și tu vii acum să îmi spui că nu e bine că-i votez. N-o fi bine dar ce pot eu să fac ? Nu am niciun ajutor de nicăieri, nici de la maică-ta, nici de la tine. Ăștia ai tăi care zici să-i votezi sunt și mai răi. Eu am văzut la televizor cum vorbesc despre noi, și tu văd că la fel vorbești, că n-avem dinți în gură, că ne caută moartea pe acasă. Ba am văzut și când aruncau cu monezi și bancnote de un leu la protestul pensionarilor, în bătaie de joc. De parcă noi am fi niște cerșetori, niște neghiobi.
Era rândul Andradei să asculte rușinată, de parcă stătea în banca acuzaților.
– Ăia nu sunt reprezentativi pentru ce facem noi, încercă ea să se disculpe. Noi suntem tinerii frumoși și liberi. Ăia sunt niște nebuni, sunt doi, trei din câteva mii. Nu poți să condamni pe toți din cauza câtorva. Uite, de asta am și bătut atâta drum din Danemarca până aici ca să înțelegi că există o alternativă. Și cu noi va fi mai bine. Peste câțiva ani, când vom fi reparat economia și vor fi destui bani, vom mări și pensiile. Până atunci nu se poate, că nu sunt bani, încercă ea să se justifice.
– Până atunci eu o să fiu oale și ulcele, răspunse Natalița. M-aș fi bucurat să fi venit mai des, că nu se știe cât voi mai fi în viață. Că eu brațele astea două te-am crescut, continuă ea. Și sunt bătrână, bolnavă și singură. E foarte greu.
Pe bătrână o tăia plânsul.
– Am așteptat atâția ani să vii și m-am bucurat așa mult când m-a sunat mamă-ta. Mi-am făcut atâtea gânduri: ce mai face Andrada, cum arată, ce a mai făcut, cine este bărbatul ei ? Ca să aflu acum că voi n-ați venit pentru mine, ați venit ca să-mi scoateți ochii. Uite, îți arăt cuponul de pensie, opt milioane pe lună am. Atât. Dacă voi nu mai puteți trăi din cauza mea, nu mai aveți loc de mine și ăștia opt milioane pe care îi iau îi iau din banii voștri eu vi-i dau. Nu pe toți, că trebuie să mai trăiesc și eu din ceva, dar jumate vi-i dau. Îmi spuneți cum să vi-i trimet și vi-i trimet în fiecare lună. Sau mergeți la poștaș și vorbiți cumva și aranjați să mi-I oprească direct din pensie și să vi-I trimeată. Că n-aș vrea, Doamne ferește, să suferiți din cauza mea.
Andrada era de-acum furioasă de-a binelea. Nu-și dădea seama dacă bunica vorbea serios sau își bătea joc de ea.
– Aoleu, bre, izbucni ea, n-ai înțeles nimic. Degeaba îmi bat capul. Noi am venit să-ți facem binele și nu vrei să ne asculți. Așa nu ne mai facem bine.
Se ridică de pe scaun și-l trase și pe bărbat de mână ca să iasă. Jean căutase să se facă cât mai mic, să nu mai fie acolo, se temea aproape și să respire.
Au plecat val-vârtej, fără să închidă poarta în urma lor. Natalița a ieșit după ei și i-a văzut cum se pierd în zare.
– Să mai veniți pe la mine, le strigă ea. Că nu se știe cât mă mai găsiți.
Citește și:
- [CRITIC GUEST] Monica Rodica Iacob: „Ușa din inimă”
- Vezi mai mulți invitați ai rubricii CRITIC GUEST – AICI
