Un film care bifează toate clișeele andersoniene, dar fără suflet, umor sau viziune proaspătă.
The Phoenician Scheme al lui Wes Anderson pare mai degrabă o imitație palidă a filmografiei sale distincte decât o nouă adăugare semnificativă. Deși nu se scufundă complet în excesul stilizat din Asteroid City sau The French Dispatch, filmul eșuează și în a aduce o perspectivă proaspătă sau energie nouă tropilor deja bine purtați ai lui Anderson. În schimb, ceea ce rămâne este un film competent din punct de vedere tehnic, dar inert din punct de vedere emoțional, o operă care pare că funcționează pe pilot automat încă din primul cadru.
Ceea ce e frustrant e că The Phoenician Scheme bifează toate lucrurile pe care le-ai aștepta de la un film marca Wes Anderson: cadre simetrice, livrare seacă, o distribuție plină de personaje excentrice și o paletă pastel perfectă. Doar că, în loc să pară fermecător sau fantezist, totul e surprinzător de lipsit de viață. Filmul își reciclează mișcările caracteristice fără niciun fel de vervă sau inventivitate, ajungând să pară mai degrabă o parodie a propriului stil decât o evoluție a acestuia.
Narațiunea, centrată în jurul unor negocieri de afaceri seci, este spusă într-un mod extrem de liniar și lipsit de inspirație. Nu există aproape deloc tensiune dramatică sau satisfacții emoționale, iar repetiția scenelor similare face ca cele 100 de minute să pară mult mai lungi. Este o poveste care pare că nu are un motiv real de a exista, dincolo de coerența estetică.
Am avut mereu o relație oscilantă cu stilul lui Anderson, dar chiar și atunci când filmele lui nu m-au convins pe deplin, tot ofereau ceva de digerat. The French Dispatch este, în opinia mea ca persoană care nu a fost niciodată fan al lui Anderson, opera lui de vârf — densă, ambițioasă și extrem de satisfăcătoare. Chiar și Asteroid City, cu toate excentricitățile sale copleșitoare, era plin de risc creativ. The Phoenician Scheme, însă, nu oferă nici provocare, nici plăcere. Este atât de sigur încât pare lipsit de suflet.
Nici umorul nu funcționează. Absurditățile excentrice sunt acolo, dar de data asta par forțate, obosite — uneori chiar jenante. Climaxul, în special, se prăbușește cu un zgomot surd, ridicol și nejustificat.
Nu e totul rău
Imaginea este, așa cum ne-am obișnuit, superbă, iar multe dintre interpretări sunt corecte tonal. Însă imaginea frumoasă și actorii buni nu pot salva niște personaje care se simt ca niște arhetipuri goale. Cei mai mulți actori secundari sunt definiți mai mult prin afectare decât prin profunzime, iar personajul lui Benicio Del Toro, deși aduce o oarecare energie, e prea antipatic și insuficient dezvoltat pentru a ancora povestea.
În cele din urmă, filmul este o experiență dezamăgitor de plată
Pentru toate criticile aduse filmelor recente ale lui Anderson, cel puțin acelea asumau riscuri și emanau o energie maniacală specifică. Acest film pare făcut de cineva care încearcă să imite un film de Wes Anderson, nu de Anderson însuși. O intrare surprinzător de obositoare și lipsită de inspirație în filmografia sa și cu siguranță un film pe care nu mă grăbesc să-l revăd.
- Vezi mai multe RECENZII FILME AICI
