Decebal N. Todăriță s-a născut la Cluj-Napoca, în 20 decembrie 1977, parcurgând etape esențiale ale formării sale între Brașov – oraș al copilăriei și primilor ani de tinerețe – și Sibiu, oraș care i-a devenit atât reper familial, cât și profesional. Absolvent al Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, este licențiat în Jurnalism și Comunicare, precum și în Istorie, completându-și formarea cu studii de masterat în Jurnalism și Relații Publice respectiv Elite Politice Românești.
![[CRITIC GUEST] Decebal N. Todăriță: „Arborele de poezie”](https://www.criticarad.ro/wp-content/uploads/2026/05/decebal_n_todarita.webp)
Poet cu o prezență constantă în spațiul literar contemporan, a publicat poezie în numeroase reviste literare, printre care Euphorion, Vatra, Bucovina Literară, Algoritm Literar, Mozaicul, Portal Măiastra, Rapsodia și Psyche, fiind totodată activ în mediul literar online. Participă frecvent la târguri de carte și evenimente culturale, unde susține recitaluri de poezie și dialoguri literare.
Semnează rubrica de cronică muzicală în revistele Euphorion și Psyche, unde este colaborator permanent. A debutat editorial în 2016 cu volumul de poezie „Vise presate” (Editura Eikon), urmat de „Multivers” (2022), publicat la aceeași editură, ambele volume beneficiind de cronici favorabile în presa literară.
În 2025, poeme semnate de autor au fost incluse în antologia Pădurea imaginară, volum central de poezie contemporană apărut în cadrul proiectului ASTRA Poetic și a debutat în eseu în volumul VII al Caietelor Macedonskiene. Tot în 2025, a obținut premiul al II-lea la secțiunea „povești pentru copii” și premiul al III-lea la secțiunea „poezie” în cadrul celei de-a șasea ediții a Concursului Internațional de Creație Literară – Festivalul de Arte/Festival for Arts.
În 2026 a publicat cel de-al treilea volum de poeme „18 Semne pe Ţesătura Timpului” (coediție Eikon, Editura AFT), un volum special care conține 18 poeme dedicate fiicei sale, timp de 18 ani, la fiecare aniversare a acesteia.
În prezent, este redactor şef la Editura Academiei Forţelor terestre Nicolae Bălcescu din Sibiu.
Arborele de poezie
Se făcuse seară,
te jucai cu paharul cu vin de Porto,
surâsul și ochii căutau
gândul meu alb, nelocuit,
ca să te așezi în el, ca de fiecare dată
oh, ochii tăi,
felinare cu gânduri dilatate-n curiozitate.
Eu țineam în mână un stilou,
ca și cum ar fi fost sufletul tău
metamorfic.
M-ai privit și mi-ai spus:
– Vreau să te văd cum scrii.
– Dar eu nu scriu cu mâinile
ci cu firul ce-mi leagă sufletul de lume,
degetele-mi sunt simple unelte,
liane încolăcite pe trupul vânjos
al unui arbore de poezie.
S-au copt cuvintele,
iar le iei și le muști,
și jumătăți din ele cad
pe foile de pământ
în care ne-nvelim după ce ne-am iubit,
femeie!
Sărută-mă cu tăceri,
gustul tău îmi va rămâne
drept memorie
și te voi rescrie, întotdeauna,
cu firul ce-mi leagă sufletul
de tine
și de o lume,
unde fiecare poezie
e o moarte secvențială,
exact ca viața.
Uşa
Ușa albastră respiră liniște,
încadrată în piatră
ca o pleoapă de cetate.
În fața ei
o femeie își sprijină palma
de mânerul rece,
ca și cum ar întreba
dacă dincolo mai e lumină.
Ea nu se grăbește.
Timpul aici se întinde
pe ziduri crăpate,
pe ghivece cu flori de hârtie
suspendate
într-o vară care nu s-a terminat
și un zâmbet abia schițat,
de parcă ar ști
că fiecare ușă
e o promisiune
sau o amintire
prinsă în măduvă de piatră.
Albastrul acesta
nu e doar culoare
e mare adunată în lemn,
e cer coborât la nivelul mâinii,
e insula care te învață
să stai.
Nu deschide.
Doar atinge.
Uneori e suficient
să te întrebi.
şi să lași o urmă de palmă.
Visul pietrei
Coastă de fildeș ars,
un tăiș de cretă
înfipt în azur.
Liniștea s-a pietrificat
în cute aspre
de aragonit
unde soarele își macină dinții
pe spinarea albă, încinsă,
de zeu adormit,
cu fața spre cer şi
mâinile în sare.
În loc de ochi,
două case albe
sunt toarse de lumină sub cer
Sub ele,
rădăcini de sediment
pipăie amintirile
din visul pietrei.
Iar ferestrele se redeschid.
16
(din volumul „18 Semne pe Ţesătura Luminii”-2026)
Cuvintele mele de acum nu-s poezie
sunt inimi de hârtie
smulse din pieptul anilor,
urzeală sângerândă cu doruri
de suflet tânăr
închis într-o casă veche,
cheie pusă sub preş,
reîntoarcerile tale să o găsească.
Cuvintele tale de acum nu-s poezie
sunt învârstări în variabilele vieții
şi ecuații de timp
în algebra devenirii;
tinerețea lasă urme de ruj
pe gulerul cerului,
sărutat nonşalant
printre zboruri şi revolte adolescentine.
Cuvintele noastre de acum nu-s poezie,
sunt hainele schimbării croite din nopți albe,
buzunare cu întrebări şi frământări
cusute pe haina vieții
greşeală şi iertare,
glas şi tăcere
strigăt şi îmbrățişare.
Un buzunar secret de iubire
cusut cu firele sângelui
pe anii trecerii noastre lumești
ne aşteaptă mereu.
Ploaia
Plouă.
Scot mâna prin fanta geamului:
cerul mă devorează,
o liturghie rece oficiată pe podul palmei
de cei exilați deasupra norilor.
Ochii răspund cu deluvii dinăuntru.
Voi deschideți-vă nonșalant umbrelele,
un scut de plastic reciclat
împotriva unor lacrimi străine;
e doar o ploaie, ziceți,
trece.
Dar e potopul acela mut,
mărunțind carnea în dorul
de-a fi totuna cu noroiul de afară
și cu un vis murdar,
fugind în picioarele goale
prin bălțile propriei absențe.
Măștile
Suntem măști, peste măști,
peste alte măști.
Galerii de chipuri agățate
de cortinele
dintre subdiviziunile timpului.
O autoservire de măști
sunt zilele noastre.
Pentru că EU sunt TU
iar NOI suntem toți ceilalți,
ne purtăm măștile
captivi în imaginea 4k a lumii.
Împreună, mințim oglinzile
și oglinzile ne mint.
Punem un chip care tace
peste cel care vrea să vorbească,
punem un rictus
peste chipul care plânge,
punem un chip de indiferență
peste chipul care vrea să iubească,
punem vorbe goale
peste tăcerile
care ar trebui să grăiască…
iar privirea ne ceartă dinăuntru
în răsfrângeri
ale frângerilor noastre:
– Nu-ți mai recunoști chipul adevărat, trecătorule?
Trecătorule – cuvânt gol
în zgomotul orb al lumii,
Figurant în sala de oglinzi,
într-un teatru absurd,
unde ne-am adunat să caricaturizăm
miracolul existenței.
- Vezi mai mulți invitați ai rubricii CRITIC GUEST – AICI
