Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Calvarul prizonierilor din Uniunea Sovietică (5)
După jaf a urmat marșul spre infern
S-au întâmplat multe situații inedite în timpul capitulării de la Stalingrad. Astfel curierul Franz Rechbergher (Regimentul 54 Vânători, Divizia 100 Vânători) când a auzit că von Paulus a capitulat a hotărât să mergă la locul de adunare a prizonierilor cu un Kubelwagen împreună cu alți trei camarazi spre a-și conserva forțele, dar surpriză:
„Când ne-am întâlnit cu primul rus, un ofițer, acesta și-a strecurat picioarele lungi în mașină fără să spună să oprim. Am claxonat la ordinul acestui ofițer și am înaintat mult mai repede, am depășit coloana lungă de prizonieri care mergeau spe nord-est, îndepărtându-se de oraș. După câțiva kilometri, când abia ieșisem din oraș și unde drumul se bifurca, călătoria noastră confortabilă a luat sfârșit. Rusul ne-a spus să oprim și ne-a făcut semn nouă celor din 54 să coborâm. Apoi i-a spus prietenului meu de la motorizate să meargă mai departe ca șofer. În momentul în care a plecat claxonând din nou, am fost înconjurați de ruși care ne-au jefuit de ceasuri. Și pentru noi a început marșul de șase zile al morții. Mulți dintre camarazii mei nu au supraviețuiți, au murit de tot felul de degerături și boli provocate de frig, iar cine nu putea ține ritmul era împușcat fără milă de gardieni. La capătul acestor șase zile, prizonierii au ajuns în lagărul de la Ilmen”. (Reinhold Busch, În infernul de la Stalingrad, p. 337)
Maiorul siberian îi păzește pe nemți de abuzuri!
Au existat însă și situații în care ofițerii sovietici au respectat regulamentele și legile în vigoare, stopând abuzurile săvârșite de inferiori. Despre o astfel de întâmplare povestește Karl H. Schvarz, căpitan în Statul Major al Corpului 11 de sub comanda generalului Strecker, care a fost luat prizonier la 2 februarie 1942:
„În timp ce inspectam camioanele ca să găsim tot ce ar fi putut fi folosit, un soldat rus i-a luat ceasul de mână armurierului meu. În apropiere era un maior rus cu păr blond și o uniformă imaculată, așa cum nu mai văzusem până atunci la niciun rus. Am făcut un gest către armurier, dar ofițerul văzuse. I-a spus ceva soldatului care nu a răspuns nimic. Maiorul a repetat ordinul pe un ton aspru, la care soldatul s-a întors și a scuipat la picioarele ofițerului. Maiorul i-a dat alt ordin, soldatul a făcut un gest inconfundabil, la care maiorul și-a scos pistolul și l-a ucis pe om, i-a luat ceasul din mână și l-a înapoiat armurierului. Nu credeam că așa ceva este posibil! Toți cei care văzuseră scena priveau fără să le vină să creadă”.
Apoi maiorul i-a promis căpitanului neamț că le va ordona gărzilor să păzească prizonierii nemți de alte abuzuri.
„Pe la ora 15 a început marșul anevoios spre captivitate. Așa cum ne așteptam, sute de soldați, pândeau în râpele de pe drum ca să ne jefuiască de ce mai aveam, dar erau descurajați de promptitudinea cu care trăgeau gardienii. Astfel am aflat că cei 130 de oameni de ai noștri am fost probabil singurii care datorită maiorului siberian, și spre uimirea celor care ne așteptau, re ușiserăm să ne păstrăm sărmanele noastre obiecte” (Reinhold Busch, op. cit, p 368).
Capitularea Grupării de Nord
Căpitanul Gert Pfeiffer (Regimentul 92 infanterie, Divizia 60 infanterie), descrie modul și împrejurările în care s-a întâmplat actul capitulării Grupării de Nord, la care nu se gândiseră niciodată că va fi posibil, sperând până în ultimul monent la alt deznodământ:
„Am capitulat cu ultimele unități ale Armatei 6, în dimineața zilei de 2 februarie 1943. Eram total extenuați, murdari și infestați de păduchi, zăceam într-o groapă din pământ undeva la capătul de vest al baricadei din partea de nord a încercuirii. Am tras două gloanțe în aparatul de radio. Un maior rus înarmat cu un pistol a sărit în buncărul nostru improvizat, după ce i-am spus curierului să lege o bucată de cârpă de pușcă și să o ridice în sus astfel încât să fie văzută. Rusul a aruncat într-o parte centura cu pistol pe care i-am întins-o și a ordonat: Na verch! Sus!
Am mers împleticiți câteva sute de metri, în perechi, până la o groapă mare acoperită, am fost siliți să intrăm și am fost primiți într-o manieră destul de prietnească de un colonel rus, comandantul unui regiment de gardă din Moscova, așa cum ne-a informat ulterior cu ajutorul interpretului. Ne-a invitat să luăm loc pe scaune de front germane și ne-a oferit votcă dintr-o ploscă germană. Când colonelul Flinck a refuzat, rusul a spus că ne era frică probabil să nu fim otrăviți și a băut primul. Colonelul Flinck a refuzat în continuare, dar eu am băut puțin, cu toate bășicile din jurul gurii care mă ardeau. Colonelul rus a șters gâtul sticlei cu mâna și a înșurubat capacul. Imediat după, o ordonanță a adus două capace de oală pline de terci de mei, iar eu mi-am mâncat partea de pe capacul meu. Ne-au servit și ceai. Cu ajutorul interpretului, colonelul ne-a transmis că îi pare rău pentru pierderile inutile pe care le provocaserăm unității lui, insistând să luptăm până la ultimul glonț, că în viitor vom avea probabil parte de vremuri mai grele (…) În general s-a comportat ca un ofițer superior, spre deosebire de cei pe care aveam să-i cunoaștem mai târziu, și cu aceasta ne-a spus să plecăm. O jumătate de oră mai târziu am fost percheziționați și jefuiți de un Tross rusesc, iar după aceea a început calvarul indescriptibil al suferinței în prizonierat”. (Reinhold Busch, op. cit, p 301)
Dietrich Goldbeck, Abteilung-ul 160 artilerie, din aceeași divizie 60, a fost în același loc în momentul capturării:
„Cam pe la șase dimineața, (în doi februarie n.n.) – se luminase bine – rușii au venit cu precauție, în șiruri de infanterie spre noi; nu s-au tras focuri. La buncărul 92 flutura o cârpă albă. Curând la buncărul nostru au apărut infanteriști cu mitraliere îmbrăcați în costume albe de camuflaj. Ascultând ordinele lor descurajante să ieșim afară și să ne aliniem, am distrus receptorul radio cu o secure cu cârlig și am ieșit ultimul din buncăr. Afară toți erau aliniați – cam 70 de oameni, mulți cu răni grave și cu degerături – și așteptau în tăcere ordinul de marș.” (Reinhold Busch, op. cit. p. 157 )
Numărul prizonierilor crește spectaculos
Numărul de prizonieri germani crește spectaculos, după cum reiese dintr-un raport NKVD în care se spune că în perioada 19 noiembrie-5 ianuarie 1943 au fost capturați 61.141. La 8 ianuarie existau 76. 785 prizonieri, la 15 ianuarie 84.541, îar în 30 ianuarie 1943 totalul prizonierilor de război preluați se ridica la 169. 102 persoane. Cifrele comunicate de autoritățile militare sovietice trebuie luate cu multă precauție pentru că până la înregistrarea și internarea în lagăre numărul prizonierilor se schimba de la o zi la alta și era în scădere.
Numărul românilor este foarte mare, pentru că aceștia se aflau pe flancuri, acolo unde au atacat sovieticii, mulți căzând în prizonierat încă de la început, cei mai mulți provenind din „Gruparea Lascăr”, unde au fost încercuite parțial sau în întregime la Cotul Donului cinci divizii. Nemții se aflau în această perioadă în încercuirea de la Stalingrad, iar italienii și ungurii abia după o lună au fost atacați în operațiunea „Micul Saturn”. În urma acelei operațiuni Armata a 8 –a italiană de pe frontul din Rusia avea să piardă, 220 mii soldați care au fost uciși ori dați dispăruți și peste 30 mii au fost răniți și victime ale înghețului.
Priveliște jalnică
După ce zdrobise Armata 2 maghiară și încercuise o parte din Armata 2 germană, în cadrul operațiunii „Micul Saturn”, Armata Roșie împinge inamicul spre vest pentru a cuceri ceea ce va deveni intrândul de la Kursk.
„În ultima săptămână și jumătate – îi scrie un soldat sovietic soției sale, la 10 februarie – am mărșăluit pe un pământ care tocmai fusese eliberat de fasciști. Ieri, vehiculele noastre blindate au pătruns în Belgorod. A fost luată multă pradă și mulți prizonieri de război. În timpul marșului am întâlnit constant grupuri imense de unguri, români, italieni, germani prinși. Dacă ai fi putut vedea Șurocika, ce priveliște jalnică devenise această faimoasă bandă a lui Hitler. Poartă cizme de armată, unii au galoși de paie, uniforme de vară, doar puțini poartă mantale și pe deasupra poartă hainele pe care le-au furat, bărbătești sau femeiești. Pe capete au bonete, iar în jurul corpului au înfășurate șaluri de femeie. Mulți dintre ei au degerături; sunt murdari, cu păduchi. Te cuprinde un sentiment revoltător când te gândești că această adunătură pătrunsese atât de adânc în țara noastră.”. (Antony Beevor, Al Doilea Război Mondial, p 421)
Aceasta era starea prizonierilor imediat după capturare, care provoca numeroase decese pe drum. Sovieticii recunosc mortalitatea deosebit de ridicată din momentul capturării și până la internare în lagăre, și chiar după aceea, având în vedere starea precară de sănătate a prizonierilor. În 21 ianuarie 1943, concluziile referitoare la cauzele mortalității prizonierilor de război în lagărul 165 de la Talițî, regiunea Ivanovo arată astfel:
„În decembrie au fost trimise trei eșaloane cu prizonieri de război. e. 1 cu 2500; e. 2 cu 2856; e 3. cu 543 persoane. De la locul capturării până la locul de concentrare prizonierii au mers pe jos 7-8 zile. Hrana s-a limitat la primirea pâinii și aceasta nu regulat. La popasuri prizonierii au stat în aer liber, în stoguri de fân. Prizonierii au locuit în condiții extrem de severe la un sovhoz aflat la 6 km de Kapustin, unde au stat, înainte de a fi îmbarcați în vagoane, timp de 5-10 zile. Îmbolnăvirile și degerăturile s-au înmulțit în perioada cât aceștia au stat în sovhozul acesta. Pe timpul deplasării pe calea ferată nu s-a organizat hrănirea acestora. O problemă deosebit de grea a constituit-o absența apei potabile, atunci când li se dădea ca hrană pește sărat.. Dotarea cu sobe a vagoanelor s-a realizat după plecarea acestora. Au fost cazuri de degerături în vagoane.
Din totalul de 5899 de prizonieri de război trimiși cu trei eșaloane în timpul deplasării spre lagărul 165 au murit în total 1021 de persoane. Pe lângă aceștia, în lagăr au mai fost predate încă 140 cadavre, ceea ce reprezintă 19,7% din numărul total de persoane transportate sub escortă. Nu este posibilă stabilirea clară a numărului de decese pe timpul deplasării pe calea ferată și după debarcarea prizonierilor de război în orașul Viazniki și pe perioada deplasării acestora pe distanța Viazniki – Talițî deoarece întocmirea de către escortă a actelor de predare pentru prizonierii de război s-a făcut pe baza prezenței prizonierilor de război la momentul predării lor către lagărul de la Talițî. Dintre cei sosiți, 300 au fost bolnavi cărora li s-a pus la dispoziție clădirea clubului lucrătorilor din transporturi. S-au întâmplat și lucruri neprevăzute, abuzuri. Astfel, pentru aprovizionarea celor sosiți s-au pregătit 60 găleți cu apă fiartă, care au fost luate însă de către un eșalon militar în trecere și de un tren sanitar. După debarcare, mulți prizonieri au mâncat zăpadă. Pe drumul Viazniki – Talițî cei bolnavi au fost abandonați pe drum. Chiar în primele ore după sosirea în lagăr au murit 139 persoane din cele trei eșaloane.
În perioada următoare, până la 1 ianuarie 1943 au murit 180 persoane. De la 1 ianuarie până la 20 ianuarie 911 persoane, în total 1091 persoane. Conform datelor înregistrate aproape toate decesele au fost cauzate de pelagră”. – documentul dezvăluie în toată amploarea ei tragedia prizonierilor, cu cinism chiar, lipsind orice urmă de sentiment față de suferința oamenilor. (Prizonieri de război români…, op. cit. p. 160)
La Stalingrad: 200 morți pe zi
Autoritățile sovietice erau, prin urmare, perfect conștiente de starea prizonierilor de război, dar totul se rezuma la rapoarte, dări de seamă, concluzii și chiar recomandări de îmbunătățire a situației dar care rămânea ca înainte! În primul rând nu era nici interesul dar nici posibilități materiale, în condițiile în care proprii soldații de pe front sufereau aproape la fel de mult.
Situația prizonierilor din zona Stalingrad a fost extrem de grea din cauza numărului prizonierilor și inexistenței mijloacelor de întreținere, lucru reținut și de „Nota informativă privind situația prizonierilor de război în zona orașului Stalingrad și întârzierea transportării lor în diverse regiuni ale URSS”, din 13 februarie 1943 spune că:
„În zona Stalingrad sunt 93 625 prizonieri de război, dintre care 6669 ofițeri. Ei sunt plasați în 11 puncte din zona Stalingrad iar la Beketovka, în halele uzinei, se află 50.000 prizonieri de război care încă nu au fost preluați de la unitățile Armatei Roșii. Cei 24 generali se află sub paza trupelor pentru securitatea spatelui frontului din cadrul NKVD. Soluția privind încartiruirea este dificilă. Din cauza lipsei de spații, prizonierii de război sunt deținuți în grajduri, magazii etc. Hrana prizonierilor este asigurată cu întreruperi. Zilnic se reușește a li se da 300-500 gr. pâine. Cu mari eforturi s-a reușit acordarea de hrană caldă. Alimentele sunt asigurate de serviciile frontului. Rata mortalității este de până la 200 prizonieri pe zi. Cauza: Răniți, bolnavi și epuizați de foame încă din perioada încercuirii. Ajutorul medical este asigurat de medicii germani prizonieri. Temperatura aerului coboară până la -30 gr. Trenul pentru transportul generalilor și ofițerilor nu a sosit”. (Prizonieri de război români… op. cit. p. 183)
La muncă pentru îngroprea cadavrelor
Pentru început, prizonierii au fost folosiți la adunarea și îngroparea cadavrelor rămase în urma luptelor. Scriitorul evreu, Vasili Grosman, participant la război, descrie drama prin care treceau prinșii de război germani:
„Din subsolul unei case cu etaj, unde fusese instalată direcția de companie a Gestapoului, niște prizonieri nemți scoteau cadavre de oameni sovietici. Câteva femei, bătrâni și băietani, în ciuda gerului, stăteau lângă santinelă și observau cum nemții așează cadavrele pe pământul înghețat.
Majoritatea nemților aveau o expresie indiferentă; pășeau alene, inspirând resemnați mirosul de cadavru. (…) Dar tot acolo zac grămadă, de-a valma, nemți morți, târâți afară dintr-un subsol ce servise drept spital. Trec soldații români cu căciulile lor boierești, albe și negre; hăulesc și își agită mâinile, râzându-și astfel de nemții în viață și de cei morți.
Prizonierii sunt mânați dinspre Pitomnik, dinspre Țarița, din Casa Specialiștilor. Pășesc cu mersul acela deosebit pe care-l au oamenii și animalele ce și-au pierdut libertatea. Cei ușor răniți și degerații se proptesc în bețe, în bucăți de scânduri pe jumătate arse. Merg, merg într-una. Ai zice că toți au același chip, vânăt cenușiu, același fel al tuturor, de a se uita, o singură expresie pentru toți, a suferinței și a mâhnirii”. (Vasili Grossman, „Viață și destin”, p. 682)
Românii erau priviți cu dispreț
Românii luați prizonieri după ofensiva sovietică de la Stalingrad mergeau – după cum arată Vasili Grosman – în mantale verzi, cu căciuli înalte de oaie.
„Ei, pe cât se vedea, sufereau de frig mai puțin decât nemții. Uitându-te la ei nu-i percepeai a fi soldații unei armate înfrânte – vedeai mergând îngrămădiri de mii de țărani obosiți, flămânzi, gătiți cu căciuli ca de operă. De români se râdea din când în când, dar nu erau priviți cu mânie, ci cu un dispreț compătimitor. Italienii erau tratați cu și mai multă bunăvoință”.
Cu totul alt sentiment stârneau însă ungurii, finlandezii, mai cu seamă nemții.
„Prizonierii nemți arătau groaznic. Mergeau înfofoliți peste capete și umeri cu bucăți de pătură. În picioare, pe deasupra izmenelor, aveau înfășurate bucăți de pânză de sac și zdrențe prinse cu sârmă și cu sfori. Pete negre de cangrenă, pricinuite de ger, acopereau urechile, nasurile, obrajii multora dintre ei. Zgomotul stins al gamelelor atârnate de centuri amintea de procesiunile ocnașilor în lanțuri”. (Vasili Grosman, „Viață și destin”, p. 607)
Gotfried von Bismarck afirmă însă că, după ce la 2 februarie focul a încetat, „prizonierii au fost escortați în liniște și fără excese din partea trupelor învingătoare. O manifestare de înțelegere tacită pentru armata înfrântă? Ambele părți se săturaseră de moarte și erau fericite că, în sfârșit, totul se terminase”. (Reinhold Busch, op. cit, p. 44)
După capitularea forțelor germano-române la Stalingrad urmează cea mai grea încercare pentru prizonierii de război. Drumul spre lagăre, care se va solda cu cel mai mare număr de morți din întreaga captivitate. Dar, despre aceasta în reportajul următor.
Foto: Prizonieri români de război după bătălia de la Stalingrad, februarie 1943 / sursa: HistoryToday
Vezi și:
- seria Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Calvarul prizonierilor din Uniunea Sovietică
- Seria Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Crimele Germaniei naziste
- Seria Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Cruzimea japoneză
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Prizonieri pe frontul de Vest
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Suferința din lagărul de la Oranki
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Viața și moartea în lagărele sovietice
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Capturarea și drumul spre lagăr
- seria 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial
- seria Arădenii în Al Doilea Război Mondial
