GEORGE SCHINTEIE, jurnalist de presă scrisă, radio și televiziune, poet. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara. Autor al mai multor volume de poezie, dintre care amintim: OCHI DE MESTEACĂN, POEME ÎNTR-UN VERS, CLEPSIDRA DE CUVINTE, DEȘERTUL DE CUARȚ, volum bilingv româno-francez, precum și antologia de autor UMBRA CEASORNICULUI. De asemenea este autorul volumului de interviuri VOCI DIN CETATE.
Poemele acestea fac parte din volumul în pregătire, NIMIC FĂRĂ TIMP, care va fi editat bilingv, româno-spaniol.
ALERG SUB OGLINDA LUNII
trec desculț printr-un vis
în care m-a abandonat uitarea
și încerc să mă dumiresc
dacă e bună cărarea
pe care am luat-o
călcînd fără milă boabe de rouă
amestecate cu petale de flori
mărul își pregătește rodul cu grijă
în așteptarea atîtor adami
rătăciți în ademenirea continuă
visul complică timpul în care
nu mă mai recunosc
și alerg sub oglinda lunii
să culeg zorii
din ochii zilei
înainte de a mă trezi
la realitate
VIAȚA CA UN SANDVICI
se-ntinde o noapte geroasă
bogată în stele
peste o zi obosită
ce unește pămîntul cu cerul
într-un amurg pastelat
apoi iarăși o zi
ducînd timpul spre noapte
din nou visele ne rătăcesc printre stări
greu de gestionat
amăgiri și regrete bucurii fericire
e ca și cînd ai trăi
măncînd permanent un sandvici
de zile și nopți
fără să-ți dai seama
că soarele îți joacă feste
și te poartă pe coclauri de realitate
din care dacă nu ești atent
vin huhurezii și-ți fură sufletul
ducîndu-l mironosițelor ca să se
îndrăgostească de cîntecul lor
tu păstrînd ecoul în buzunarul de la piept
pînă cînd cineva va spăla cămașa
de păcate
MEDITAȚIE
se-apropie abisul nu grăbi pașii
niciodată n-ai să-i găsești pe cei pierduți
încearcă să prinzi cît mai multe raze de lună
îți vor lumina gîndurile cînd te împotmolești
timpul ca un fulger se-nfige în
tine fără să te rănească
nu-l lua în seamă cînd treci cu
fularul la gîtul vieții înnodat
toți vînătorii speră să se întoarcă
de la vînătoare
cu desaga îndesată de pradă
indiferent de vicisitudini
stau pe un mușuroi de regrete
și înainte de a le da foc
privesc orizontul cu ochi de copil
rătăcit pe o pajiște fără nume
în care din cauza singurătății
chiar și arborele meu genealogic
a început să se usuce
NIMIC NU E VEȘNIC
duminica mai ales mi se pare
că săptămînile n-au sfîrșit
iar rugăciunea se-nalță mai clar
aducînd orizontul mai aproape
marea încearcă să-ndepărteze
chemarea mea
întoarsă mereu între valuri
inima pulsînd necontrolat
cînd cineva schimbă nisipul
și eliberează iubirea din clepsidră
nepăsîndu-i ce victime face
printre urmele lăsate de
pescăruși pe plajă
doar gîndul că nimic nu e veșnic
mușcă nesătul din mărul desprins
dintr-un vis
și face poemul să zboare
deși aripile-i sînt ninse
de vreme
ȘI LACRIMILE CERULUI
vara asta mă privește ciudat
se uită la mine cu un ochi de șarpe
neîmpăcat cu iluzia amăgirii
mă rog de roua dimineții
să mîngîie amiaza zilei
cum o făcea mama la rîu
dîndu-mi apă să beau
din pumni
și tot nu mă săturam
pînă ce nu simțeam
sărutul matern pe ambii obraji
atunci nu înțelegeam mai nimic
din trecerea inexorabilă a vremii
măsurate în calendare
dar observam în fiecare vară
cum cresc oasele mele încărcate
de timp
și mă înălțam tot mai repede spre
seninul cerului
tata era mîndru de asta deși
nu mi-a spus niciodată
își furișa doar un zîmbet complice
în colțul gurii
și își vedea mai departe de treabă
știind că feciorul va răzbate
și nu-l va face de rușine
nicicînd
nu știu de ce mă răscolește instant
amintirea părinților mei
veghind atent la trecerea mea de copil
pe sub vîrsta lor fără popas
pitindu-mă după umbra dorului
ce mă năpădește
în această vară toridă
simt că se usucă și lacrimile cerului
din fîntînile ochilor
mei
FEMEIA POEM
prin nopțile mele de-o vreme
trece o femeie goală
și nurii ei luminează cărarea
cînd mă rătăcesc
ochii holbați ai trecătorilor singuratici
venind dinspre locuri necunoscute
se opresc instant și le comandă acestora
trei pași înapoi
ca și cînd ar evita catastrofe
pricinuite de o pisică tăindu-le calea
femeia își vede în continuare de drum
traversează în liniște noaptea
ea este regina este stăpîna
nimeni nu-ndrăznește s-o atingă cumva
doar cuvintele mele nătîngi
încearcă să se agațe de părul ei lung
și să spere că dacă-și prind mintea cu ea
dimineața se va spăla pe ochi
cu poemul gata bun de
tipar
- Vezi mai mulți invitați ai rubricii CRITIC GUEST – AICI
