Drama prizonierilor de război români | Capturarea și drumul spre lagăr (6)
Prizonierii din Kuban
După retragerea de la Stalingrad a căzut și frontul din Caucaz, dar germanii și românii s-au retras și au continuat să lupte, până în octombrie 1943, pe o nouă line de rezistență în Peninsula Taman, din Kuban.
În Kuban s-au luat relativ puțini prizonieri din rândul românilor pentru că luptele s-au desfășurat în apărare, pe poziții dinainte pregătite, și nu a existat panica de la Stalingrad. Au existat cei drept prizonieri, dar în grupuri mici, la nivel de batalion sau companie, pe frontul din Caucaz, așa cum, spre exemplu, Divizionul 5 tunuri a pierdut o întreagă baterie, cu însuși comandantul, luați prizonieri.
În prima decadă a lunii octombrie a anului 1943 unitățile germane și românești care apărau Peninsula Taman din Kuban au fost nevoite să se retragă în Peninsula Crimeea, după o rezistență eroică ce a început încă în februarie 1943. Trecerea peste strâmtoarea Kerci s-au dovedit a fi o reușită deplină, cu foarte puține pierderi pentru germani și români. Din februarie până în octombrie 1943, trupele române au pierdut în Kuban 9668 oameni, dintre care 1598 morți, 7264 răniți și 806 dispăruți. Numărul mic de dispăruți demonstrează că apărarea în fața atacurilor sovietice s-a făcut organizat, fără panică, pe linii dinainte pregătite. În felul acesta, numărul prizonierilor a fost scăzut. Însă nici acest nou aliniament pentru care s-au dat lupte îndârjite timp de mai multe luni nu a putut fi menținut, pentru că la începutul lunii octombrie sovieticii au străpuns liniile germano-române și astfel s-a dat ordin de retragere în peninsula Crimeea.
Capcana din Crimeea
Dar, la scurt timp după evacuarea capului de pod din Taman (9 octombrie), forțele Frontului sovietic 4 ucrainean au blocat, la 1 noiembrie, ieșierea din Crimeea prin istmul Perekop, prinzând astfel într-o imensă capcană trupele germano-române. Toate încercările făcute pentru obținerea aprobării de la Hitler pentru retragerea din peninsulă au fost respinse. Pentru lichidarea acestei grupări de forțe care le stătea în coastă, armatele sovietice au declanșat ofensiva în 8/9 aprilie 1944, care s-a dezvoltat rapid, trupele germane și române fiind nevoite să se retragă spre Simferopol (capitala provinciei) și Sevastopol, principalul port-fortăreață la Marea Neagră, de unde puteau fi evacuate în România. Ca urmare a respingerii evacuării totale, un lot substanțial de prizonieri români a fost capturat în timpul luptelor pentru Crimeea, din primăvara anului 1944. De data aceasat eram în cu totul alt moment al războiului, în plină ofensivă sovietică, fără speranța că războiul ar putea lua o turnură favorabilă. În condițiile date pierderile unităților românești au fost mult mai mari. Doar în primele două zile de luptă, Divizia 10 infanterie a pierdut 2760 militari (morți, răniți și dispăruți).
Frica și haosul paralizant
Dislocată în nord-estul Crimeei, în Peninsula Csongar, Divizia 19 Infanterie a fost pusă într-o situație foarte dificilă după ce sovieticii au străpuns frontul în Perekop. După o scurtă rezistență și aici apare haosul descris astfel de locotenentul Liviu Hossu:
„Apare haosul, care înlocuiește pedanteria, precizia și siguranța germană. Se încalcă legile frontului, unități întregi părăsind poziția fără ordin de repliere, se mută depozitele de armament tocmai când era mai mare nevoie de o ireproșabilă funcționare a lor; comandamentele-s de negăsit, fiind dislocate fără a le ști unde; legăturile telefonice rupte iar comunicările prin agenți total ineficiente. Nu se dau ordine de repliere sau retragere și toată lumea aleargă spre o singură țintă – Sevastopolul” …„Ce am văzut în această retragere a fost uluitor. Pe măsură ce înaintam spre ținta noastră, a tuturor, am văzut mitraliere distruse, tunuri de calibriu mic cu țeava retezată, în parte rusești, capturate. Apropiindu-ne de Sevastopol peisajul a devenit sinistru. Au apărut jerbe de flăcări care flancau șoseaua, reprezentând căruțele incendiate, camioane în flăcări, tunuri grele aruncate în aer, iar aerul a devenit nerespirabil din cauza motorinei, valvolinei și a lacurilor etc”.
În retragere și debandadă au fost luați mulți prizonieri dar, din păcate, unii soldați nu au avut parte nici de această mica speranță de viață pentru că au fost striviți de tancuri:
„Preferam pierirea cu demnitate decât captivitatea, surghiunul… Căutam să ne menținem cum puteam mai bine rațiunea, calmul, să găsim porțile de ieșire din numeroasele curse de coșmar pe care ni le întindea încontinu inamicul. Frica paralizantă, urletele răniților, scrâșnetul înfiorător al șenilelor care striveau sub greutatea tonelor de oțel trupuri, treceau la un metru de trupul lungit pe pământul rece, umed gata de a te înghiți, de a te face una cu glia stropită de sânge și răscolită de explozii. Era jocul teribil al morții iminente”.
Unii militari români și nu puțini au avut însă „șansa” prizonieratului!
Furtul de la percheziții
Locotenentul Eugeniu Bucheru, Regimentul 96 infanterie, a fost luat prizonier în ziua de 9 aprilie (Duminica Floriilor), în timpul retragerii din nordul Crimeii, din apropierea Mării Putrede (Lacul Sivaș), când el și încă 12 soldați s-au despărțit de batalionul care a hotărât să se predea, nemaigăsind alte soluții. Bucheru și grupa lui au ajuns în cele din urmă la aeroportul de la Karabusar, dar prea târziu pentru că de sub ochii lor a plecat de pe pistă ultimul avion românesc, după care au năvălit rușii. „Priveam încremeniți la gloatele pestrițe care umpluseră aeroportul, zbierând și trăgând cu pistoalele ca la un veritabil Banzai, în timp ce din sat câțiva civili ne cădeau în spate”.
În acel moment, mica trupă a aruncat armele, după care localnicii care i-au înconjurat, i-au percheziționat și le-au luat toate lucrurile personale. A fost doar prima percheziție.
A urmat o altă percheziție după care prizonierii au fost preluați de armată și încolonați pentru a pleca spre primul lagăr (loc de adunare). Înainte de începerea percheziției rușii au împușcat un neamț aflat din întâmplare în grupul românilor. În a doua percheziție au mai fost găsite asupra prizonierilor ceasuri, brichete, țigări, stilouri, lame de ras și mașini de ras, toate au fost luate, până și batistele și prosoapele, două binocluri, două busole etc.
Arădeanul Ilie Gaiță cade prizonier
Adjutantul Ilie Gaiță, comandant al unui pluton de recunoaștere din Grupul 19 cercetare, a căzut și el în prizonierat la două zile distanță:
„În 11 aprilie 1944, am căzut prizonier, cu Grupul 19 cercetare, plutonul trei, la Tereklei, lângă Marea Moartă şi am luat drumul lagărelor Rusiei. Eu eram la comanda plutonului meu. «Lăsaţi tot armamentul greu ce aveţi, luați doar armele şi muniţiile şi în trăgători, retragerea». S-or împrăştiat ei şi eu în mijlocul lor. Trăgeau ruşii cu tot felul de arme dinspre stepa Nogai, peste Marea Moartă. Mergînd aud un proiectil şi am zis că dacă trece înaintea mea sunt pierdut că explozia o face în spate. O căzut în spatele meu şi o bucată de pământ m-o lovit în crucea spinării. Suflul m-o aruncat pe jos, iar eu înainte de a cădea am strigat: «O, mamă». Soldatul din dreapta m-a auzit şi când ajunge la maior îi spune că am căzut mort. Ca pe urmă să vadă că apar. Eu m-am controlat să văd dacă nu am ruptă şira spinării şi când mi-am dat seama că nu am nimic m-am sculat, am plecat mai departe şi am ajuns la maior. Acolo era şi căpitanul Ciobanu şi îi spun: Domnule căpitan, eu am scăpat de la Stalingrad şi vă zic să daţi jos hamurile de la cai să încălecăm şi spre nord, spre Melitopol. În acel moment un sergent teterist, de la o unitate de infanterie, călare pe un cal, ajunge în dreptul nostru, sare de pe cal şi ne spune că ruşii au intrat deja în poziţia artileriei şi îi strânge pe ai noştri, Maiorul nu crede şi spune că aceia nu sunt ai noştri. Sergentul se dă jos de pe cal şi îl încalec eu. Căpitanul în urma mea strigă: Gaiţă te ajunge, te ajunge. Când mă uit în spate, un cazac după mine. Când am văzut că se apropie am oprit calul la pas, am rupt gradele de pe umăr, am coborât de pe cal, o oprit şi el şi când s-o apropiat de mine zice rusul: Ofiţer? Eu zic că nu. Unde faci serviciul: «Pisat cancelaria». «A, znaiu. Davai ruka. Paidom». O fost bine că nu m-o împuşcat. Şi m–o dus unde erau deja adunați 2000 de prizonieri, ofiţeri şi trupă. Unii dezbrăcaţi, alţii descălţaţi, norocul meu că am văzut un rus cu bocanci buni, dar eu aveam cizme faine până la genunchi şi strig la el în rusă și-i propun să facem schimb. Cu bocancii primiți de la rus am făcut prizonieratul.”
Ultima rezistență
Crăciun Pantea, din Mocrea, a fost jandarm în Crimeea și acest tărâm îi va fi casă până în 1948. El a fost luat prizonier în timpul retragerii precipitate spre Sevatopol:
„Eram într-un tren care ne transporta spre Svastopol, fiind în retragere. Dar, deodată explodează o mină și trenul se oprește. Suntem înconjurați de ostași ruși călări, iar o hazaică (femeie) se dă jos de pe cal și ne spune. Predaiski, adică să ne coborâm din tren, să aruncăm armele și să ridicăm mâinile. Am ieșit din tren și am aruncat armele. Țin minte că era un neamț mort într-un tufiș, i-or luat rușii cismele din picioare și l-or pus cu tălpile goale către soare. S-or purtat rău cu noi rușii, și pentru că eram jandarmi, strigau tot timpul după noi și ne înjurau. După ce am căzut prizonieri am fost băgați într-un colhoz care o fost bombardat de nemți. «Ați luptat alături de ei și acum vă bombardează», ne strigau rușii.”
Cucerirea Crimeei și a Sevastopolului de către sovietii s-a făcut în termen de o lună de la începutul ofensivei, spre deosebire de cucerirea Sevastopolului de către germani în 1942, care a durat circa 9 luni! Ultima rezistență s-a făcut în capul Chersones, unde militarii români și germani s-au predat în 12/13 mai, după ce operațiunea de evacuare s-a încheiat. Circa 10 mii de oameni, din 35 mii existenți initial, în cea mai mare parte trupe de linie și răniți, se găseau încă pe coastă la 11 mai, ora 1,33, când contraamiralul Schultz, comandantul maritim german, a hotărât încetarea operației de evacuare, ultimul convoi părăsind apele Crimeei la ora 2,30, în ziua de 11 mai.. Cei mai mulți dintre cei rămași au fost germani, dar erau și destui români. Nu toți au ajuns în prizonierat pentru că sovieticii au înfăptuit un adevărat masacru, bombardând suprafața plină de oameni și trecând apoi peste ei cu tancurile.
Scene terifiante!
Militarii rămași au fost pur și simplu abandonați în mâinile inamicului. Sublocotenentul Aurelian Gulan, din Batalionul 4 (Divizia 1 Vânători de munte), a trăit momente de groază pe acea ultină limbă de pământ unde se petreceau scene cumplite printre soldații care încercau să scape pe mare.
„Și iată-ne, așteptând ziua fatidică de 11 mai. Dimineața pe la orele 4 a reînceput sarabanda din ziua precedentă, totul întrecând în intensitate tot ce trăisem în toate zilele de război. Luptam ca disperații, urlam precum câinii. Totul ardea în jurul nostru, totul exploda. Era o încleștare din care ieșea învingătoare numai moartea…Orice rezistență din partea noastră părea deacum exclusă. Zilele de 10 și 11 mai măcinaseră zeci de mii de nemți și români spre a asigura norocul celor scăpați pe mare”.
Sublocotenentul Sitaru a asistat și la o scenă terifiantă oferită de ofițerii nemți:
„Era ziua de 12 mai. Ploaia de obuze, proiectilele avioanelor de asalt ale miilor de tancuri cădeau asupra fugarilor care nu mai trăgeau niciun foc. Ele trebuiau să pună capăt celei mai monstruoase bătălii, al cărei sfârșit nu prevedea prizonieri. Strecurându-ne printre camioane și tancuri distruse, printre tunurile de artilerie, de mult într-o rână, călcând pe morții care erau calzi și moi ne năpusteam către fortul Hersones. Cu toată disperarea nu pot să nu remarc scene de necrezut. Vreo zece ofițeri nemți de artilerie dădeau impresia că joacă cărți. Toți trăgeau câte o carte, până ce unul a scos un as. Din acel moment, ceilalți au aruncat cărțile și s-au aliniat cu spatele. Locotenentul, cu asul în mână, i-a împușcat pe rând în ceafă, după care și-a tras ultimul glonte în tâmplă”.
Abandonați inamicului
La Hersones au rămas ca trupă de sacrificiu un număr de 92 ofițeri, 103 subofițeri și 2561 trupă care au luptat până la cel din urmă ostaș, după cum spune un document. Unii vor muri la datorie, alții vor fi răniți și cei mai mulți vor deveni prizonieri la sovietici.
Intrând în ultimul fort de pe Hersones, în ultima redută de rezistență, ostașii ruși au înfăptuit un masacru de proporții în rândul unor oameni fără nici un fel de apărare, mărturisește Aurelian Gulan:
„Primii soldați intrați în fort, voind în nebunia lor să-și răzbune morții, își descărcau cu ură animalică balalaicile în zidul de oameni vii din fața lor… Pentru prima oară în război vedeam ostași care-și ucideau semenii de acum fără arme sau răniții grav, vinovați doar că-și făcuseră datoria de ostași. Crimele lor nu vor putea fi niciodată justificate. Animalismul, barbaria din ei răzbunau o țară pârjoliă, părinți și copii uciși de focul neiertător și neselectiv al răboiului. … La ieșirea din fort, stăteau ca viitoarele statui, victorioșii care ne deposedau de ultimele noastre obiecte personale. Spectacolul era pe cât de înspăimântător pe atât de ilariant. Unii își puseseră pe brațe multe ceasuri, alții umpluseră cauciucurile cu ceasuri, busole, medalioane, inele, verighete…. Trezit la realitatea momentului, înghit un inel de aur, iau ceasul de mână, scos pe furiș, l-am lăsat să cadă zdrobindu-l cu picioarele. Descifrez o nouă comandă: „Davai po cetire”, adică încolonarea pe patru rânduri. Jaful continua chiar în prezența ofițerilor superiori. Așa se face că aproape niciun ofițer, până la general, nu mai purta cisme. Imaginați-vă cum arăta o coloană de prizonieri desculți, expuși pericolului împușcării în cazul rămânerii în coadă.
Pe măsură ce intram în adevăratul dispozitiv de luptă al rușilor, crimele erau reluate. O armă lovind în molele capului, o grenadă explodând în mijlocul coloanei, o rafală care alinia flancurile, un camion pierzându-și direcția și lovind prizonierii etc, sporind și mai mult umilința. „Vae Victis”. Ajungem în primul lagăr improvizat, cel de la Balaklava, un loc viran, înconjurat cu sârmă ghimpată, înțesat de mii de prizonieri, ridicați în dimineațile de 11 și 12 mai. Câteva case dărâmate, din care rămăsese câte un perete prăbușit, formau adăpostul unor corturi mari de campanie. Se distingeau cel al comandantului și infirmeria pictată cu o cruce roșie. La intrarea în lagăr se făcea percheziție până la piele și eram inventariați cu numere, naționalitatea, uniatea și data când ai fost luat prizonier”.
Drumul spre lagăr
În Crimeea, drumul spre lagăr, în vreme de primăvară, a fost ceva mai ușor decât a fost deplasarea prizonierilor luați la Stalingrad. Eugen Bucheru a făcu un astfel de marș despre care are însă amintiri dintre cele mai neplăcute, pentru că prizonierii au fost depuși, în prima fază, tot în spații improvizate.
„Primul loc de popas a fost un beci unde era depozitată o grămadă de gunoi. La lumina unui chibrit am descoperit în mijlocul încăperii o grămadă de gunoi de grajd, pereții erau construiți din bolovani de râu: un fel de peșteră însă ceea ce o deosebea de aceasta era lipsa aerului și un miros care ar fi pus pe fugă și un porc. Nu puteam întinde picioarele ca să evităm contactul cu bălegarul. La intrare am fost din nou percheziționați, dar gardianul a fost profund dezamăgit că nu a mai găsit nimic”.
El mai povestește că era întreba de către ruși cine este ofițer. Până la urmă Bucheru a mărturisit că era ofițer. A doua zi li s-a servit ceva pâine neagră „sovietică”. Al doilea popas s-a făcut într-o localitate ceva mai mare, cu trei patru clădiri mai răsărite. Aici grupul a fost înconjurat de civili.
„Cercul de civili din jurul nostru se mărise între timp, din curiozitate cred, fără ca nimeni să manifeste o atitudine agresivă. A fost destul însă ca unul dintre ei, care întrecuse măsura paharelor, să arunce niște vorbe provocatoare, pentru ca și alții să-l imite, ajungându-se la batjocuri și amenințări la adresa noastră”.
Se putea întâmpla o catastrofă dacă nu era prezent un localnic care l-a cunoscut pe Bucheru, pentru că-l ajutase cu hrană în timpul ocupației, și a intervenit potolind spiritele. Mai târziu, rusul i-a explicat locotenentului că mulți dintre atacatori erau foști colaboratori ai nemților și așa credeau că își mai spală păcatele atunci când KGB-ul va veni să cerceteze ce s-a întâmplat în timpul ocupației nemțești.
După ce au plecat mai departe, din nou au fost cazați într-o improvizație, unde înainte au fost magazii și unde mulți dintre prizonieri au dormit în aer liber, norocul că era călduț. În sfârșit după un marș „într-o cadență nesilită” au ajuns la ceva ce se putea numi lagăr, fiind introduși în interiorul unui țarc închis cu gard dublu de sârmă ghimpată, unde se aflau niște grajduri construite din cărămidă și destul de încăpătoare. Acolo s-au putut spăla la o fântână. Au trecut trei săptămâni de adăstat la lagărul de la Trisari. De acolo prizonierii au fost duși la rumulgara din Perekop, unde au fost urcați câte 65 în bou-vagon și duși la Krasnogorsk, lângă Moscova. La început vagoanele au fost sigilate dar au fost nevoiți să le desigileze pentru a putea fi servită hrana. Călătoria a durat 15 zile:
„Când am coborât din tren, după 15 zile, ne-a trebuit timp pentru a recăpăta deprinderea de a merge. Aici s-a făcut o nouă percheziție și deparazitare de păduchii care existau din abundență. Chiar a doua zi a început întocmirea fișelor personale în urma unor întrebări insistente și minuțioase, pentru a se stabili profilul prizonierilor, fiind vizați mai ales ofițerii. Comisarul încerca să recruteze omeni potriviți pentru a fi îndoctrinați în scopul folosirii lor ulterioare. De la Krasnogorsk prizonierii au fost împărțiți în două; de o parte gradele inferioare și de cealaltă ofițerii. De aici, de la Krasnogorsk, în luna iulie, ofițerii au fost încărcați în vagoane, și transportați timp de două săptămâni, aproximativ în aceleași condiții, până la Gorki, (Nijni Novgorod). Apoi după debarcare au pornit spre lagărul de la Mănastârka, Oranki”.
Ilie Gaiță, prizonier
Ilie Gaiță a petrecut și el anii de pizonierat în Crimeea.
„Şi m-o dus unde erau deja peste 2000 de prizonieri, ofiţeri şi trupă. Unii dezbrăcaţi, alţii descălţaţi, nemâncați, nebăuți, marş zi şi noapte. Acolo, în Crimeea, spre deosebire de prizonierii de la Stalingrad, care au mâncat curelele de la pantaloni şi căciulile şi au murit, noi prizonierii din primăvara lui ’44 am mâncat iarbă. Soldaţi care au mâncat un fel de ceapa ciorii, otrăvitoare, a doua zi au urinat roşu şi mureau pe marginea şanţului. Apă deloc, în schimb erau gropi cu apă verde şi acolo băgam capetele să ne potolim setea. Foamea şi setea. Cine a mâncat şi a băut a murit. Coji de mare, oase de peşte de la cap, afumate, le gugeau dar li se umfla gura. Mulţi au ajuns în lagăr, dar unii au murit pe parcurs. Am văzut un soldat care s-a dus la o fântână cu cumpănă, cu ciutura pe marginea ghizdului şi şi-a băgat mâinile să bea apă, dar o venit un rus, de vreo 17 ani, şi l-a lovit de i-a spart mâinile. Era soldat german. Am ajuns în lagăr la Melitopol unde ne-au triat, au făcut cercetări, cine sunt părinţii, ce avere au, câte hectare, câte oi, vezi doamne căutau burghezii! Şi ne-au scos de la Melitopol după aproape două luni de zile după care ne-au îmbarcat pe tren şi ne-au dus înapoi în Crimeea. Înainte de a ne îmbarca pe tren un maior rus, de marină, s-a apropiat de coloana de prizonieri împreună cu un traducător tânăr, un evreu şi maiorul strigă românilor: „De ce sunteţi demoralizaţi, că tovarăşul Stalin are de gând să facă din voi cele mai bune divizii împotriva lui Hitler”. Dar noi în gândul nostru l-am înjurat, dar până la urmă vom vedea că s-a ţinut de cuvânt. Am avut într-un fel noroc pentru că Stalin a hotărât că noi cei care am distrus Crimeea trebuie s-o reconstruim. Am scăpat astfel de Siberia. Ei dar ne-au îmbarcat şi am ajuns înapoi la Se vastopol, împreună cu alţi 2000 de prizonieri, în lagărul 241-1”.
Au existat și morți accidentale ale prizonierilor, cum reiese din telegrama maiorului de securitate Mocealov privind moartea unor prizonieri de război români pe timpul escortării spre Simferopol:
„La 12 mai un grup de 302 prizonieri de război a plecat sub escortă, de la punctul de privire al lagărului 147 către Simferopol. La 6 km de Dijghinskîn zona cătunui Belâi lotul de prizonieri deplasându-se pe un traseu dinafara drumului a nimerit într-un câmp minat și 30 de prizonieri au fost afectați de explozii. 8 persoane au fost omorâte și 22 rănite. Câteva persoane din escortă au fost rănite.”
Este dovada că moartea putea veni de oriunde, că viața atârna de un fir de ață, de întâmplare, de capriciul un unei santinele etc. Oricum, din lotul prizonierilor capturați în Crimeea vor exista mult mai mulți supaviețuitori care s-au întors acasă decât din loturile celor de la Stalingrad.
Ar fi putut exista mult mai mulți prizonieri însă, din fericire, în operațiunea de salvare pe mare au fost evacuați 120.183 militari dintre care 35.857 români. Se apreciază de analiștii militari că a fost o evacuare reușită, comparând-o chiar cu „Operațiunea Dinamo”, din iunie 1940, când a fost evacuat Corpul Expediționar Britanic din Franța. Din păcate, pe timpul transportului pe mare au pierit 11.000 de militari, dintre care 4000 români, fiind scufundate mai multe nave militare și de transport. Cei mai mulți dintre soldații care au fost evacuați din Crimeea, au putut fi folosiți apoi, după ce s-au refăcut unitățile cu noi recruți, în bătălia decisivă pentru apărarea granițelor României din Moldova și Basarabia, ce se afla deja în plină desfășurare. Alții nu s-au oprit până acasă unde au fost lăsați în pace până în vară când au fost luați pe frontul din Moldova.
Citește și:
- seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români
- seria 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial
- seria Arădenii în Al Doilea Război Mondial
