[CRITIC GUEST] Grete Tartler: „Povestiri din Orient”

Grete Tartler este o personalitate unică în peisajul cultural românesc, Doctor în filozofie cu teza Utopia însingurării în evul mediu islamic, licențiată în filologie germanică și orientală, licențiată a Conservatorului București, redactor la revistele Orient și Neue Literatur; diplomat, ministru plenipotențiar și ambasador la Viena, Atena și Copenhaga, traducător din araba clasică, persană, germană, greacă, daneză, engleză și franceză. A publicat cărți de poezie și eseuri, literatură pentru copii, precum și studii privind interferențele european–orientale. Premii de excelență, între care, pentru traducere, premiul de stat al Greciei (în colaborare) și, pentru poezie, premiul Academiei Române. 

Pregătește la editura Polirom volumul „Povestiri din Orient”, unul de amintiri proprii îmbinat cu elemente de cultură și civilizație din lumea mediteraneană și Levant, dar și din Africa, Persia/Iran, India, China, – din care ne-a trimis în premieră câteva fragmente.

Cairo

 Mă întrebasem încă din avion, la primul meu drum în Egipt, cum trebuie să fi arătat Cairo la începuturile sale. Din texte vechi citisem că tăia răsuflarea oricărui călător apusean. Zidurile înalte şi porţile măreţe văzute încă de departe, din deşert, cartierele cu palmieri, moschei şi morminte de sfinţi la fiecare colţ de stradă, şcoli şi băi de marmură, iar în pieţe, totul la vânzare: produse locale, dar şi mărfuri din toată lumea. Cine era bolnav se putea trata gratuit la medicii învățați ai locului (în clasicismul arab, aproape toți filozofii erau, la bază, medici). Cine se vindeca, primea la plecare o pâine şi o găină friptă şi, dacă avea chef, i se arăta Grădina Zoologică (veche de un mileniu, cea mai veche din Orient!), pentru stârnirea poftei de viață. 

[…] La Cairo mă așteptau cele trei „straturi” ale civilizației egiptene: pe lângă rămășițele faraonice, mai era „stratul” islamic și cel al culturii populare moderne, cel mai imediat perceptibil – prin mâncarea tradițională, târguri pline de culoare, piețe cu legume și fructe, filmele în aer liber. Deja de la primii pași pe străzile inundate de mireasma yasmin-ului înflorit (un fel de iasomie, dar mai măruntă și semănând oarecum cu bobocii de tuberoze), am trecut pe lângă un magazin unde se vindeau ghete făcute anume pentru deșert. În nisip sunt scorpioni, nu se poate merge cu orice încălțări. Dar eu aveam bascheți înalți și, oricum, nu aveam de gând să merg pe jos prin nisipuri, în afară de drumul la Sfinx și piramide.

Fete frumoase, în rochii lungi colorate, vânzători de dulciuri şi fructe trecând cu căruţe şi răcnind răguşit; „zumzetul de Cairo”, un fond gălăgios permanent; figuri prietenoase, vorbe adunate parcă din antologii de poezie. Aici şi când „acostează” (ceea ce se întâmplă foarte rar și extrem de politicos) flăcăii spun „eşti minunată ca soarele”. Mai bine s-o tulești, fiindcă dacă nu faci decât să-i ignori, după metoda clasică, admiratorii nu se dau bătuți și recită dintr-o suflare lungi poeme monorimate.

[…] Așa cum au fost mereu, sunt și astăzi multe bazaruri, cu străzile rânduite după meșteșug (ulița arămarilor, a giuvaergiilor, a negustorilor de mirodenii, etc.) Pe vremuri treceau pe aici sacagii care aduceau apa în burdufuri din piele, iar pentru cine voia să bea, atârna alături un vas de alamă; negustorii ambulanți ofereau șerbeturi și lipii. Acum, desigur, ca peste tot în lume apa sacagiilor (pe vremuri, chiar apa Nilului!) a fost înlocuită cu aceea din sticle de plastic. Am mâncat însă tot felul de semințe și dulciuri pe care le știam ca fiind preferate ale califilor, mâncăruri despre care scrisesem (și tradusesem) în volumul Înțelepciunea arabă. Mereu îmi spuneam: asta ştiu cum e, am citit la al-Hamaḏānī, am citit la cutare și la cutare… Să mai spună cineva că realitatea e altfel decât în cărţi!

  […] Am căutat o manufactură de papirus – de fapt, un atelier întemeiat de un ex-ambasador al Egiptului, care avea o plantaţie de papirus (planta seamănă cu mărarul când face floare, dar e mai înalt). Sunt culese câteva fire zilnic, tăiate fâșii subţiri şi băgate în apă – altfel se usucă imediat şi se strâng. Pe rând, în câte-o cadă cu apă curată, firele sunt ţinute câte trei zile – apoi bătute bine cu maiul şi presate – din nou ținute în apă trei zile, etc.; ceea ce se întâmplă de patru ori. La urmă fâşiile sunt aşezate una peste alta „împletite” între două pâsle şi sunt ţinute la presă douăsprezecce zile. Apoi sunt pictate (de obicei reproduceri după picturile din muzeu – o armată întreagă de artiști se ocupa de asta). Însă eu mi-am ales drept amintire o foaie goală, fără pictură, pentru frumusețea papirusului, în sine. O privesc uneori, când deschid computerul, pentru a prinde elan.

[…] În aşteptarea deschiderii muzeului de egiptologie am intrat într-un magazin de parfumuri, unde negustorul, după ce mi-a adus cafea într-o prețioasă ceșcuță pe suport argintat, mi-a ținut o prelegere despre parfumuri. Că se cunosc în Egipt de 9000 de ani. Întâi a fost tămâia – şi familia sfântă creştină, când s-a refugiat în Egipt, a fost întâmpinată cu tămâie de către localnici. (Aici apărea un arab în gealabie albă şi dădea cu tămâie prin cameră). Apoi a fost parfumul de lotus, parfumul lui Tutankhamon (lotusul, semn al vieţii şi dragostei, era şi semnul Egiptului de Sus); şi mi-a fost parfumată o mână. Apoi a urmat parfumul de ambră, preferatul Cleopatrei – pus pe cealaltă mână. Apoi cel de mosc (cel descris în mu’allaqāt-e poemele monorimate pe care le-am tradus), şi am primit o paleașcă de mosc pe cot. Apoi de yasmin – pe alt cot. Am  tulit-o urgent, cu un rămas-bun ultrapoliticos scandat în versuri din ușă, fiindcă negustorul nu termina de făcut teoria parfumurilor, iar „îmbălsămarea” devenise chiar de nesuportat. […]

Despre minunat colorata viață din Cairo citisem în cărțile lui Naghib Mahfuz (și l-am căutat pe (ulterior) premiantul Nobel la redacția ziarului unde lucra atunci, având privilegiul de a-l cunoaște și a povesti cu el câteva ceasuri). Descrierea trepidantei vieţi din Cairo, a grijilor şi obiceiurilor mărunţilor negustori şi funcţionari, a pieţelor, cartierelor prăfuite, cu profunzimea observaţiilor sociale şi „carne” pusă pe oasele problemelor istorice – îl făcuseră foarte „filmic” încă de atunci. Când l-am cunoscut, susținea la ziarul al-Ahram o rubrică săptămânală și, influențat de jurnalism, începuse să-şi construiască prozele tot mai liber, folosind nu doar limba arabă literară, ci și dialectul egiptean. Personajele sale erau aceiași oameni obişnuiţi, din cartierele  cairote suprapopulate. Mi-a povestit însă că avusese mereu o mare iubire pentru istoria antică și, copil fiind, obişnuia să viziteze foarte des, cu mama lui, muzeul de egiptologie. Încurajând arta traducerii, spunea că printre primele sale lucruri publicate, a tradus o istorie a Egiptului. De aceea nu voia să renunțe la scrierea romanelor „faraonice” (în care a introdus o ţesătură intens psihologică și aluzii la contemporaneitate, dar  unde nu lipsesc marile embleme ale acestei uriaşe lumi antice, intrigile, scrisorile şi soliile – regii din Orient îşi scriau des) etc. M-a îndemnat, cu modestie, să îmi creez  propria imagine despre Egipt și nu să-l privesc prin romanele sale. […] 

Aș fi vrut să merg și pe urmele unor europeni pasionați de lumea arabă, cum au fost în Egipt compozitorul Bėla Bartók (alții, precum pictorii Matisse și Paul Klee, umblaseră mai mult prin Maroc și Tunisia). Bėla Bartók, fascinat nu doar de elementele muzicii populare sud-est-europene, ci și de muzica lumii arabe, a participat la conferința de la Cairo despre folclorul arab, unde delegatul german era Paul Hindemith. Amândoi compozitorii îmi erau  apropiați, fiindcă scriseseră și partituri pentru violă și îi studiasem la Conservator, chiar interpretându-i la examenul de licență. Pe Bartók îl văzusem într-o fotografie, împreună cu Hindemith, la piramide.

Dar Cairo e plin de urme care ar trebui căutate și am avut mereu sentimentul că nu voi putea umbla niciodată de ajuns prin pulberile sale. Mi-am  amintit versul unui  poet medieval care asemuise piramidele de la marginea orașului cu una dintre cele două pietre între care Dumnezeu (care e piatra de sus) macină pleava urmelor omenești.

• Mai mulți invitați ai rubricii CRITIC GUEST  – AICI