Ildiko Șerban s-a născut la 20 octombrie 1963 în Tg-Mureș și în prezent locuiește în Curtici, judeţul Arad. Licențiată în Asistență Socială. A cochetat cu jurnalismul („Jurnalul de Hunedoara”, anii ’90), a publicat poezie și proză în cenacluri și reviste on-line. Și-a consumat debutul târziu, cu volumul de poezie „Sarea din pustă” pentru care a primit premiul de debut al editurii Junimea din 2020, devenind rapid o răsfățată a criticii literare, despre cartea ei scriind nume de seamă ca Horia Gârbea și – mai ales – Vasile Dan. Tot în 2020 mai publică două volume de versuri: „La cumpăna furnicilor” și „Cuțit fără copac”, semn că adunase de-a lungul timpului în sertar mai multe manuscrise.
Pe urmă a debutat și în proză, cu volumul de povestiri „Cuibul din păsări”, iar apoi nuvela „Trenul de zece și un sfert”, confirmând o tradiție mai veche a locului în care trăiește, și anume că dacă te apuci de scris în Curtici nu te poți limita la un singur gen. Există în cartea ei de debut, „Sarea din pustă”, o „spumă a zilelor” flegmatică, ironică ce se detaşează mereu din text. Fiorul existenţei este reperat într-un receptacol de impresii care monopolizează cele mai diferite senzaţii. Un lirism nereţinut circulă prin capilarele textului ameninţând să producă rupturi sau arteziene.
Încă de la debut, poezia lui Ildiko Șerban are nerv, are tonus, are greutate și vă veți lămuri de toate acestea citind- o.
![[CRITIC GUEST] Ildiko Șerban: Despre cer, unghii și nume](https://www.criticarad.ro/wp-content/uploads/2023/08/Ildiko-Serban-scaled.webp)
ÎNAINTE DE FRIG
În aer nu scrie ora, ziua, anul,
nici în foșnetul recunoscut sub talpa gândului
nu scrie nimic,
doar concentricele transpirații strâng respirația de gât
când bate vântul de dinaintea întunericului.
Ai zice că despre lumină e vorba
sau lipsa ei,
dar frigul și frica
au săpat în claviculă
durerea aia surdă și deznădejdea
că sigur ai uitat ceva,
poate curajul de a urla în piața de carne
„Ninge! Orbilor, ninge!”
sau roșul tatuat pe spatele bărbatului
care nu a venit niciodată
spre coastele deschise.
Călător prin aerul tău
chiar nu scrii anul
când e non sens
tot ce arde nimicul.
DESPRE CER, UNGHII ȘI NUME
Se zice despre iubire
că ar trebui amputată de simțuri
și golită de propoziții
așa că
nu te atinge de iubire
dacă nu ești o imagine social media
peste care curg like-uri
spălând mizeria golului din tine
cu un răpăit de tobe
când Joe Bucket
în Osso
îți cere bani pentru momentul de libertate
dansat pe străzile Londrei.
Se mai zice că cerul e curat ca un cuarț
așa că
nu, nu te atinge de iubire
dacă nu ești drogat
de cerul
pe care l-ai pisat între dinți
când îi strigai numele.
Alege.
HELLO!
Nu ai de ce să oftezi
să ceri
să plângi
să visezi
cât timp un display clipește.
E funny!
Ochiul imens rotit peste pădure
numără viermii și frunzele.
Știe cum se numește
toamna sau iarna ta,
știe cum sorbi din ceai
minciuna că ești.
De neatins cerul
de ascultat doar
„You are the reason”.
Nu sunt munți
nici oceane în videoclip.
Acum doar ochiul
șoptește „How are you?”
Acel arici doar zâmbește
când în pupilă
se sperie
umbrele.
FUM DE LOCOMOTIVĂ
Te întreb
așa ca să mă aflu-n treabă
dacă mai știi gustul firului de mentă
și tufa sub care iarba se pisicea în vânt,
era un albastru de cer ca ochii bunicii
și o ciocârlie hașurând orizontul,
greierele din țarină tocmai tăcuse,
în zare trecea gâfâind
un marfar lung,
tu numărai vagoanele
în fumul locomotivei urmând să descoperi sorții,
tata se rezemase în sapă,
porumbul crescut până la genunchi
îl odihnea un pic,
te întreb
așa ca să mă aflu-n treabă
dacă mai știi, sau măcar îți amintești
de șapca lui cu cozoroc muncitoresc
cum aduna în dunga frunții
colbul
și mama cu oala de ciorbă, de lut, prin lut,
venind, venind
cu desaga legată în ciucuri pe umeri
și ștergura cu mămăliga aburindă
acolo, în mâna ei dreaptă,
te întreb, doar așa,
ca să mă aflu în treabă
dacă în vagoanele alea
care sinuos și cuminți se opinteau spre zare
era și cozorocul muncitoresc,
ochii albaștri,
oala de lut,
mâna ei dreaptă,
greierele,
ciocârlia,
menta?
LIS ENCEFAL
Despre iubire nu știu nimic
cum nu știu nimic despre moarte
uneori zâmbesc tâmp
când un adolescent atinge cerul
din ochii unei fetișcane
și chiar nu știu
de ce doar în luna mai
se înspinează trandafirii,
ascult în golul urmei
cum urcă gângănii
silabisesc monoton,
silabisesc,
despre iubire nu trebuie să știi nimic
la fel
nici despre moarte.
