Marius Pădurean s-a născut în 1983, în Alba Iulia. Între 1998 și 2002 urmează Liceul de Arte Plastice din Alba Iulia. În 2002, este admis la Facultatea de Arte Plastice din Timișoara, dar după un an renunță, începând studiile la Facultatea de Filologie a Universității de Vest din Timișoara, secția Biblioteconomie-Engleză (2004-2008). În 2010, începe studiile masterale în Danemarca, unde trăiește și în prezent.
2023 – Finalist la Seán Ó Faoláin International Short Story Competition pentru nuvela scurtă PAPIO (varinta în engleză) și publicat în SOUTHWORD Journal, nr.46 (https://munsterlit.ie/bookshop/southword-46/)
2024 – Câștigător Premiul 1 la Concursul Internațional de Proză Scurtă Rețeaua Literară cu nuvela scurtă PAPIO (varianta în română)(https://cepec-romania.org/concursul-reteaua-literara/)
2024 – Publicarea romanului de debut – PAPIO – în noiembrie, la editura TracusArte, și lansat la Târgul de Carte Gaudeamus, în decembrie 2024.
2025 – Work in progress – romanul Uneori, sulfletu e game over
Uneori, sufletu’ e game over
Ghiță, fratele geamăn a lu taică-miu, l-a sunat într-o zi pe frate-miu, care era în Cluj pe vremea aia, să-i spună că taică-miu era internat în unu din spitalele din oraș. I-a spus la care spital, dar nu și de ce era acolo.
Faza e că nici eu, nici frate-miu nu mai știam nimic de el de mai bine de 10 ani.
Dispăruse de pe fața pământului. (Știu pe mulți la care le place tare să folosească expresia asta de câte ori au ocazia. Nu știu de ce. Poate pentru că realitatea pe care o prezintă e mai extremă, așa. Cine știe.)
Sincer, ne cam plăcea în secret la amândoi faptul că nu am mai auzit de el, că dispăruse. Nu am vorbit noi despre asta, dar sunt aproape sigur că și el simțea la fel.
După copilăria la care ne-a supus, îți dorești un respiro, cum spun unii.
În 10 ani se schimbă multe. Umblă vorba că în 10 ani uiți multe. Unii zic că uiți tot.
Uiți și ce nu a existat vreodată, cică.
Abureală!
Un lucru e clar, totuși: după 10 ani, un lucru dispărut, rămâne dispărut de-a binelea. Când vine vorba de un om, după 10 ani, ăsta e de două ori mai dispărut decât orice lucru din lume. Asta pentru că oamenii au ceva care îi face să vrea să dispară. Au dorința aia …
Așa erau oamenii pe atunci.
Mi-ar place să îți fac o listă cu toate lucrurile care se schimbă în 10 ani și felul în care se schimbă ele, dar ar ocupa tot spațiu poveștii mele. Poate că cineva ar trebui să își ia timpu necesar pentru a spune această poveste – a lucrurilor care se schimbă și cum se schimbă în 10 ani. Cred că ar fi o contribuție necesară și de aplaudat la literatura țării noastre.
E poate cea mai importantă poveste a ultimilor 10 ani.
După-masa aia frate-miu și-a luat bicicleta și s-a dus la spital să vadă ce n-a mai văzut de mai bine de 10 ani.
Pe drum, cu sufletul concentrat, anticipând ce urma să întâlnească la spital, străzile și întreg orașul din juru lui au început să zboare înapoi, în timp ce el pedala în față.
Frate-miu era prins între două orașe. Călătorea dinspre un oraș în care taică-su a dispărut, spre unul în care taică-su a reapărut.
Trebe să știi ca între două orașe, mai ales între unu nevăzut, dinăuntru, și altul vizibil, dinafară, există mereu neclarități. O zonă de graniță, neclară ca o fereastră aburită.
Găsești acolo lucruri pe care nu le înțelegi, lucruri uitate, lucruri ascunse în suflet, pentru că uneori, sufletu e o carte de istorie, cu paginile șterse.
Ești pe o axă, unde, dacă ajungi într-un anumit punct nu mai ești nici în dreapta nici în stânga, ci fix în mijloc.
Pedalând spre spital, acolo era frate-miu, în acel punct pe axă, în centru.
Vechiu plutea în jurul lui: viața noastră dinainte, copilăria, orașu în care am locuit când eram mici, (iar eu nu dispărusem încă), străzile, ceilalți copii, mama.
Toate erau fotografii atârnate în aer, în orașul supt înapoi în istorie, toate cu scene din copilărie. Călătorea cu bicicleta prin orașul care a devenit o galerie de fotografii pe care nu le vedeai cu ochiul liber. Erau emoții așezate în juru lui ca un set de mobilier: ura era o canapea, frica era o bibliotecă, bucuria era o noptieră, mila era o masă de cafea din sticlă, și așa mai departe.
Toate astea decorau drumu spre spital. Parcă un vânzător ambulant ce-și vindea mobila de acasă că se muta, a ieșit în stradă să facă totuși un ban, să nu arunce mobila aia la gunoi, așa pe nimica.
Pedalând vedea trecerea de la un oraș la altu cu sufletu, pentru că uneori, sufletu e o pereche de ochi ce privesc înapoi.
Sufletu poate fi o gură, sau o pereche de urechi (la alea se referea Isus când le zicea la bolovanii ăia din Biblie – cine are urechi de auzit, să audă).
Între cele două orașe existau lucruri pe care nu le cunoștea nimeni. Multe necunoscute. Ca o hartă ștearsă. Putea fi orice acolo. Erau clădiri, străzi, tunele, ascunzători, pe care, nu se știe de ce, doar copiii le cunosc. Mistere. Indiferent de vârstă.
Taică-miu era un mister. Îți spun că și Poirot ăla și-ar fi scărpinat chelia, crede-mă.
Taică-miu era un oraș în care te pierdeai, și doar pierdut înăuntru, puteai să îl descoperi, cu adevărat.
Pentru el, misteru era copilăria. (Și copilăria e tot un oraș.)
Atunci când se întâlnesc (copilu și părintele), aceste două orașe se suprapun, așa cum ai suprapune două hărți desenate pe sticlă. Prin una o zărești pe cealaltă.
Rezultatul e un mister fără margini. Așa erau vremurile în care am fost noi copii.
Cam așa era sufletu lu frate-miu pe bicicletă, în drum spre spital, ca o hartă desenată pe sticlă. Urma să-l vadă pe taică-su după 10 ani.
Uneori, sufletu e o hartă.
Am crescut, și eu și frate-miu, știind că pentru taică-miu, copilăria noastră era un joc, din ăla ca Super Mario sau Space Invaders. Jocul era despre un oraș, doi copii și un tată. Un joc din ăla cu fise. La sfârșitu jocului, la capătu orașului, când mori, reapari de câte ori mai bagi cineva o fisă.
Uneori, la câteva din jocurile pe care le cunoșteam noi, mureai de cinci ori și erai Game Over, dar în general, la cele mai multe jocuri, era de trei ori.
Aici era doar o dată.
Nu știam cine bagă fisa, dar sincer nu prea conta.
Taică-miu era și el ca și unu din personajele din jocurile alea care, în timp ce exista, habar n-avea de Game Over sau de fise. Nici măcar de existența unui jucător nu aveau habar. La fel, habar nu avea de noi.
La taică-miu nu a mai rămas nimeni să bage fise.
El nu a pierdut jocul, ci povestea.
A părăsit orașu.
La spital, în fața ușii salonului, frate-miu ținea clanța în mână atât de strâns că zici că era mânerul de care depindea căderea în haos a întregii lumi. O strângea inconștient, fără să se miște. Între el și taică-su era doar o ușă, acum. De multe ori între tine și taică-tu e doar o ușă, oricine ai fi. Dar ușa asta se deschidea nu înspre salon, ci înspre trecut. Ușa asta era cea mai importantă ușă. Cine s-ar fi gândit că cea mai importantă ușă pe care o deschizi vreodată va fi cea a unui salon de spital.
Dacă te-aș întreba care a fost cea mai importantă ușă pe care ai deschis-o tu, ai ști care a fost asta oare?
Vocile de pe holuri erau un coșmar în spitalul ăla.
Niște pacienți nemulțumiți ce bântuiau de o vreme lungă spitalul în care au murit.
Fugeau nevăzuți după tine pe holuri și vorbeau urât despre niște doctori care probabil nici nu mai lucrau în spitalul ăla. De parcă tu i-ai fi cunoscut pe ăia. De parcă tu ai fi putut face ceva.
Cu fantomele în cârcă și taică-su dincolo de ușă, frate-miu era destul de stresat. Transpira cu palma înfășurată în jurul clanței.
Vocile vorbeau non-stop în jurul lui.
Dincolo de ușă, liniște.
Era transpirat din cap până-n picioare. Pedalase totuși repede. Și acum stresul de a deschide ușa …
Cum să vezi pe cineva care a dispărut acu 10 ani?, își spunea el. Care sunt regulile pentru așa ceva? Ce spui? Sau ce aștepți?
Se interoga singur cu mâna pe clanță. În momentul ăla și-a amintit că uitase să-și lege bicicleta. Poate i-o fura vreunu.
Nu mai contează, și-a spus.
Clanța aia era ca acul de la picup. Era punctul în care începea povestea. Sau începea să se termine.
Cu toate fantomele de pe hol în jurul lui, frate-miu și-a imaginat că stând acolo, în fața ușii, ajunsese pe tărâmul morții și că dincolo de ușă era moartea.
La un moment dat a auzit că fantomele de pe hol râdeau de el. Își băteau joc de el că îi e frică să intre în salon. Cică au mai văzut ei dinăștia de-a lungu anilor, pe holurile spitalului.
Erau răutăcioase.
Atunci, în momentul ăla, independent de el, ceva îi apăsă mâna de pe clanță și ușa se deschise. Și tot atunci toate vocile de pe hol amuțiră brusc.
În primul rând îl lovi mirosu din salon. Era mirosul din apartamentu în care au locuit cu ani în urmă.
Acum înțelesese că mirosu ieșea din taică-su. Nu apartamentu era problema.
Mereu a crezut, copil fiind, că era ceva în pereții apartamentului care mirosea.
Deschizând ușa salonului mai larg, lu frate-miu i se păru că și lumina dinăuntru semăna cu cea din apartamentul de pe Vânătorilor. Asta nu mai ieșea din taică-su.
Dincolo de ușă erau 4 paturi. Din ele doar unu era ocupat.
La celălalt capăt al camerei, la geam, o formă umană stătea în picioare privind afară.
Când a auzit ușa, s-a întors brusc.
Atunci a înțeles frate-miu că la unii 10 ani sunt ca 100.
Uneori, sufletu nu se măsoară în ani.
Ființa din cameră din fața lui părea să fie construită din memorii și nici alea nu foarte precise.
Arătarea părea să fie însumarea unor caracteristici total nepotrivite. Parcă un creator făcea o glumă nepotrivită pe seama unei vietăți: foarte scund, aproape un pitic, îndoit de spate, mai slab ca un schelet, și cu niște ochelari imenși, ce-i acopereau jumătate din față, și pe cap o căciulă croșetată din lână galbenă.
Așa arăta portretul celor 10 ani. Portretul memoriei. Un portret mortuar.
Pe cine căutați?, l-a întrebat pe frate-miu.
Avea voce de plastic. Sugrumată. Parcă îl forța cineva să vorbească.
Pe tine te caut, a zis frate-miu.
El își tot potrivea ochelarii.
Pe mine? Da cine sunteți?
După o pauză continuă:
Haideți mai aproape. Cancerul mi-a mâncat vederea.
Atunci a auzit frate-miu pentru prima oară motivu. Ceea ce nu i-a spus unchiu-miu la telefon.
Ziua aia, oricum ai reaminti-o, reinterpreta-o sau ori de câte ori ai repovesti-o va rămâne ziua în care fiul și-a revăzut tatăl, crezut sau imaginat mort, cu povestea sângelui lui depănată în vene.
Eu sunt, a zis frate-miu.
Ceva din felu în care a zis asta l-a făcut pe taică-su să realizeze cine era de fapt în fața ochilor lui care nu vedeau.
Tăticule, a răspuns taică-miu.
(Uneori ne numea el, așa, nu știu de ce.)
Da, eu sunt.
Nu se poate!
Ochii care nu vedeau, au început să plângă.
După ce a plâns o vreme, a zis:
Tocmai acum mă uitam pe geam și mă gândeam oare unde sunteți. Îmi era dor de voi. Mi-e dor de voi de o vreme lungă. Dar ești singur? Unde e Marius?
Frate-miu își căută cuvintele pentru câteva momente.
Marius nu mai e. A dispărut.
La auzul acelor cuvinte, construcția de oase din fața lui frate-meu, cu ochelarii lui și căciula de pe cap, s-a prăbușit peste sine. S-a dărâmat ca o clădire veche.
Unde a dispărut? a întrebat sfârșit.
Nu știm.
Nu l-am mai văzut de câțiva ani. S-a dus să-și facă buletinul și nu s-a mai întors.
Nu se poate, a zis el cu vocea stinsă, de parcă liniștea îi ieșea din gură, nu cuvintele. Aproape că dispăruse și el din cameră.
După o vreme a vorbit iar.
Nu mai am mult. Au zis că nu mai am mult.
Dintr-un motiv sau altul, frate-miu și-a amintit atunci, la auzul acelor vorbe, că era de fapt supărat, că era nervos pe omul ăsta mic din fața lui care urma să moară.
Am stat pe cealaltă parte a ușii și credeam că te urăsc și asta nu mă lăsa să apăs pe clanță. Dar până la urmă ceva dinăuntru a apăsat și am deschis ușa.
Uneori, sufletul e o mână ce deschide o ușă greu de deschis.
Stătea pe marginea patului și vorbea privind podeaua. Mirosul din cameră i se urcă la cap pentru că aducea cu el imagini, memorii aruncate în locuri din suflet unde să nu poată fi găsite. Simțea că se enervează iar.
În aceeași podea erau ancorați și ochii lui taică-meu. Parcă dintr-o altă lume. Ancorat, să nu cadă.
Acum când e game-over pentru tine, oare îți dai seama ce ne-ai făcut?
Uneori, sufletu e game-over.
Îmi amintesc puține lucruri, zise el.
Continua să privească podeaua.
E ca și cum nu am trăit înaintea celor 10 ani. Aproape că mă simt ca un copil.
Fără ca ei să știe, eram și eu în salonul ăla. Stăteam într-un colț, lângă ușa salonului. Nu mi-am făcut simțită prezența. Îi priveam vorbind. Îi ascultăm. Nu i-am văzut niciodată așa. Nu l-am văzut pe taică-meu niciodată așa.
Eu am apăsat pe clanța ușii.
Știi că umbra ta mă însoțește încă?, l-a întrebat frate-miu.
Da, știu.
E grea.
Știu, îmi pare rău.
Nu m-a lăsat să fug de tine. De asta, în suflet, am știut că nu ai murit. Umbra indica mereu locația ta, ca un ac de busolă. Ce ușor trebuie să fi fost pentru Marius. El aproape că nu avea umbră.
Atunci frate-miu a făcut o pauză.
… să te pierzi așa fără urmă, a șoptit el.
Apoi a început să plângă.
Plângeau amândoi.
Lumina se ducea să se ascundă în spatele spitalului. Taică-miu a aprins lumina de pe noptiera de metal de lângă pat. Lumina nu era completă, nici înăuntru, nici afară.
Au trecut 5 ani de când a dispărut, a zis frate-miu.
Eu, în colțul meu, lângă ușă, uitasem noțiunea timpului.
El o mai avea încă. A numărat anii.
Nu mai am nici eu mult, i-a răspuns taică-miu.
E greu atunci când simți moartea, să nu te gândești la tine, l-a trezit frate-miu.
Ce n-aș da să fiu iar copil.
De ce?
S-ar schimba povestea.
Care poveste?
A voastră. Marius s-a născut transparent pentru că era fiul meu. Iar tu ești aici nu pentru că ți-am fost un tată bun.
După acest schimb de cuvinte s-a făcut liniște în salon.
O liniște grea cât cancerul din interior ce înrobea rămășița aia de om din fața lui.
Nu mai erau alte cuvinte.
În lume nu mai exista niciun cuvânt care mai trebuia rostit.
Ar fi fost o blasfemie să mai adaugi cuvinte. Nici unul din ei n-a mai zis nimic.
S-au despărțit în liniște.
Frate-miu l-a îmbrățișat și a plecat. A vrut să-i promită că va mai veni să-l viziteze.
Dar n-a mai scos o vorbă.
Când a ieșit din salon, vocile nu mai erau pe coridoare.
Era noapte afară. Liniște completă. Ca în salon. Nici un sunet, nici o vorbă. Nici măcar mașini sau vreun bus. Nimic.
Întunericu era mai întunecat ca noaptea. Singura lumină care se mai zărea în tot orașu era lumina din salonu de spital a lu taică-miu.
Undeva spre dimineață, s-a stins și ea, lăsând orașu într-o beznă de zici că venise sfârșitu lumii.
Citește și:
- [CARTEA SĂPTĂMÂNII] Marius Pădurean: „Papio”
- Vezi mai mulți invitați ai rubricii CRITIC GUEST – AICI
