Pentru cei mai mulţi dintre noi, copilăria e vârsta paradisiacă, a lipsei de griji, o vârstă din care vom fi alungaţi mai târziu. În copilărie se întâmplă întotdeauna ceva esenţial, poate ceva premonitoriu pentru existenţa noastră de mai târziu sau, în cazul artiştilor, al gânditorilor, pentru creaţia ulterioară. Copilăria e leagănul creaţiei, dar şi „accidentul” care îl provoacă, îl naşte pe autor. Copilăria ascunde întotdeauna un accident, o fisură care provoacă destinul. Un prilej de a regăsi fericirea originară şi nefericirea de a ne desprinde de starea de increat şi de a deveni raţionali, pragmatici. O experiență prin care trece și Papio, personajul greu încercat al romanului omonim publicat la editura Tracus Arte, în urma unui concurs de debut, de Marius Pădurean (născut în 1983 la Alba Iulia; locuiește în Danemarca în prezent).
Romanul Papio ne aduce în prim plan vârsta paradisiacă într-un alt registru, e traversat de obsesia întoarcerii la copilărie şi la acea frică instictuală, viscerală, a accidentului paradisiac. Ochiul protector al părinţilor şi al divinităţii, care ar trebui să vegheze și să-i asigure liniştea interioară, s-a transformat, în acest caz, într-un ochi ţintuitor, al supravegherii nemiloase, a fratelui mai mare, acel Big Brother din orwellianul roman 1984, desigur, trecut și el în revistă de Marius Pădurean în economia intrigii cărții sale (care debordează și de alte referințe livrești și cinematografice: de la Borges la pelicula Reconstituirea a lui Lucian Pintilie). Copilul moşteneşte o frică viscerală în fibra trupului şi a creierului, în pigmentul sanguin. O angoasă ereditară la care se adaugă alienarea copilului care nu înţelege (sau mai degrabă e forțat să înțeleagă prematur) reaua alcătuire a lumii.
Poate că întrebarea la care s-a gândit Marius Pădurean și care îi leagă lui Papio destinul de cel al lui Cioran-exilatul, din care îi citește copilului-narator la un moment dat, e: „cât valorează viaţa mea?”. Făcând apologia eşecului pe care îl consideră rană şi balsam, Cioran mistifică în stilul lui inimitabil şi, în acelaşi timp rămâne fatalist, asemeni neamului său. La fel ca și Papio. Scrisul ca anestezie a fricii, a terorii. Dar şi ca alternativă a răsucirii cuţitului în rană. Scrisul rămâne soluţia traumei, până la urmă. În acest univers crispat și în lucia lui austeritate, privirea copilului-narator observă comedia neagră a mizeriei și a organizării sociale a comunității din care face parte. Forța detaliului și concizia observației se împletesc în firul conducător al narațiunii, întrerupt de descrieri iscoditoare și insistente care fixează în imagini mișcarea de marionete a personajelor. Autorul își folosește suflul prozaic pentru a contura o realitate tulburătoare, cea din sufletul copilului, și pentru a recupera o lume pierdută, cu atmosfera specifică din comunitățile românești peste care au trecut mari încercări istorice. Papio e un debut solid, un roman puțin altfel despre copilărie, a cărui continuare o aștept cu interes.
La final, un „top 3” (subiectiv, desigur) al pasajelor preferate din roman:
1.
„Tot ce vreau să-ți spun e despre puștiu’ ăsta, Papio, ce locuia cu noi în bloc, la parter, și avea o familie de ți-e mai mare mila. Tată-su’ era un bețiv violent, și mamă-sa era prin tot felu’ de azile de nebuni (cum le spuneam noi pe atunci, „la mintali”) prin țară sau pe undeva, iar soră-sa, Ionela, asta umbla cu tot felu’ de pierde-vară (mereu m-am întrebat dacă e doar o vară pe care o pierde un pierde-vară, sau mai multe, și de ce ai vrea să pierzi o vară, mai ales mai multe, vara e extraordinară, în fine), prin oraș. Era obiceiul ăsta idiot pe atunci să umbli ca prostu’ prin oraș cu iubitu’. Noi nu eram încă la vârsta aia. Acu’ umbla cu unu’ care fura chestii fără valoare (pe atunci nu era nimic de valoare, nici măcar de furat, n-aveai ce să furi altceva) (poate doar vara avea valoare intrinsecă – habar n-ai tu cum am învățat acest cuvânt) și se tot chinuia să vândă ce fura, dar n-avea cui, de parcă lumea avea bani pentru chestii furate, nimeni nu avea nici un ban, dar nici nevoie de gunoaiele lui fără valoare. Dacă m-ar auzi cineva cât de urât îți vorbesc. Dar așa era pe atunci.
Mă gândeam acum, oare dacă ai putea vinde o vară, cât ai cere pe ea? Oricum, lu’ Papio nu-i păsa de chestiile astea. Nu dădea un șobolan fript pe familia aia a lui. Nici măcar pe soră-sa. În fine, îi era frică de taică-su, dar în rest nu-i păsa. Ăla venea seara beat și-l alerga prin tot apartamentu’, noaptea-ntreagă, să-l snopească. Iubea bătaia. Era ceva organic. Așa zicea Papio. Vorbea lucruri ciudate uneori, pe care noi nu le înțelegeam exact. Avea multe cărți, dar de alea îți zic mai încolo. Și taică-su vorbea prin bătaie. Tot el ne-a zis și asta. Stăteam în spatele blocului, si ne povestea tot felu’. Ne zice că ăsta făcea totu’ cu pumnii. Mintea lu Papio mergea altfel decât a noastră. Era mai mare decât noi. Să știi că nu au fost puține serile sau nopțile în care poliția sau vecinii abia l-au scos de sub pumnii lu taică-su. De o vreme fața lu’ Papio arăta ca un curcubeu. Adevăru’ e că dacă nu-ți plăcea de Papio din prima, nu-ți plăcea deloc. Mulți nu-l plăceau. Mai ales adulții. Când ieșea afară în fața blocului strălucea, purta o glorie în pielea lui, ca Moise când coborâse de pe munte. Nici pe Moise nu l-au plăcut prea mulți. Chiar și din Biblie ne citea Papio. (Biblia e genu’ de carte despre care trebuie să zici „Chiar și din” … Biblie ne citea.) De obicei ne ducea în spatele blocului și stăteam pe iarbă pe terenu’ de rugby și acolo ne citea.
După ce mânca bătaie, fața lui era o serie întreagă de culori care se schimbau, care se mișcau ca niște valuri și se-nlocuiau una pe alta, pe măsură ce treceau orele și zilele. Cam așa măsurai dacă ăla a fost beat sau nu cu o seară în urmă, dacă se înmulțeau culorile pe pielea albă și pistruiată a lu’ Papio. Când ne citea ne uitam la el ca la un soare. Gloria aia.”
2.
„Odată, gemenii au adus un film ce se numea Alien. Pe posterul filmului era un ou mare de piatră ce plutea în spațiu, și din care curgea ceva lichid verde. Sub ou scria cu litere mici, aproape ca o amenințare: În spațiu nu te aude nimeni când țipi.
Pe atunci nu-l cunoșteam încă pe Papio. I-am spus lu’ bunicu-miu, care era fan de filme cu cowboy (mereu mi s-a părut interesant cum fiecare are o anumită plăcere – oare de ce nu ne plac la toți toate lucrurile?) că Alien este de fapt un film cu cowboy. Îți dai seama că m-a luat, și ne-am dus. A cumpărat bilete pentru amândoi. Ține cont că nu prea aveam noi bani pentru așa ceva și totuși, a vrut să meargă. Oare și-a dat seama de la început că l-am mințit? M-am întrebat asta de multe ori de atunci. Sunt multe lucruri din trecut pe care mi-a fost dat să nu le pot uita și să le tot retrăiesc, sau regândesc.
Oricum stăm acolo amândoi în întuneric și încep trompetele și tobele alea. Niște numere și niște litere gigantice – 20th Century Fox – cumva construite una peste alta și niște reflectoare imense în noapte care să le lumineze. Zici că era statuia unui dumnezeu. Apoi muzica se oprește brusc. Se face din nou întuneric. Și din întuneric începe un fel de murmur. N-o să uit niciodată acel murmur. Sunt sigur că nu l-ai uitat nici tu dacă ai văzut Alien. Iar murmurul a fost urmat de un sunet care iese ca dintr-un fel de fluier de lemn. Cum folosesc ăia la Tezaur Folcloric. (Când începea tezauru’ ăla, bunicul meu își lua cetera de pe dulap și începe și el, închidea ochii și era parcă în altă parte, pe dealurile alea verzi, unde fugea calu’ ăla alb.) Împreună cu murmurul și muzica aia ca de fantomă apar formele unei planete și spațiul roșiatic din jurul ei, și pe ecran niște linii albe. Așa cum poți să îți dai deja seama, nimic din toate astea nu anunța un început de film cu cowboy. Dar bunicu-miu a stat acolo cu mine prin tot ce a urmat. Eu pluteam deasupra șezutului scaunului. Nu-mi încăpeam în piele de bucurie. (Mereu mi s-a părut că expresia asta însemna așa de mult. Că era o definiție pentru atât de multe lucruri importante. Mai ales pentru starea emoțională a unui copil la vârsta aia. Mi s-a părut că expresia asta era un fel de prieten al meu.) Bunicu-miu s-a comportat ca și cum ar fi fost un film cu cowboy – își plesnea genunchiul de plăcere la câte o fază a filmului, scotea sunete din alea de parcă cineva urma să cadă de undeva de foarte de sus și scotea câte un hmmmm când ceva nu era cum îi plăcea lui. A fost cel mai bun om pe care l-am întâlnit vreodată. Negreșit.”
3.
„Nu știu de unde, dar Țucu a făcut rost de filmu’ ăla rus Călăuza. S-au înghesuit toți ca proștii să-l vadă, că a auzit că e de unu’ faimos, Tarkovski. S-au plictisit toți ca nebunii. Aproape au murit toți în sufrageria lu ăsta. Sforăiau toți în cor ca un grup de urși.
Eu cred că trebuie să fii copil, să înțelegi și să-ți placă Călăuza. Pe noi ne-a dus Papio la Dacia să-l vedem. Era ca un basm. Trebuie să fii copil, să-ți placă și să-l înțelegi. Chestia aia cu camera și cu dorința cea mai adâncă și sinceră – lucrurile astea nu ai cum să le înțelegi dacă nu ești copil.”
Citește și:
- [CARTEA SĂPTĂMÂNII] „1.20.2024. Album-antologie. Poezie contemporană românească”
- Mai multe CĂRȚI – AICI
