Născută în Constanța la data de 30 aprilie 1967, Mihaela Meravei este poet, eseist și cronicar de carte. Este absolventă a Universității Transilvania din Brașov, Facultatea de Știința și Ingineria Materialelor, specializare „Materiale și Defectoscopie”, promoție 2001. Debutează în 1983 cu primele poezii la rubrica dedicată Cenaclul Literar „Ovidius”- Constanța din Revista Tomis. Membră a Filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor din România este autoarea a 13 cărți de poezii, două dintre ele: Cinci degete și Celelalte cinci degete, apărute la Editura Ex Ponto, în anul 2017 respectiv 2021, reprezentând antologii personale și a 5 volume de cronici literare, cel mai recent fiind Incursiuni literare pontice, Editura Ex Ponto, 2024, care cuprinde note de lectură despre operele unor scriitori dobrogeni, o parte dintre ei membri ai Filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor din România, cealaltă parte cuprinde note de lectură a lucrărilor altor scriitori, unii născuți în Dobrogea, alții care doar locuiesc în Dobrogea, sau care au scris despre Dobrogea în operele studiate, la care se adaugă cel mai recent volum de prozopoeme publicat la Editura Ex Ponto, în anul 2024, intitulat Jumătatea plină a mărului.
alunecare
mă strecor cum o dâră de abur
printre pleoapele timpului,
visele nu-mi mai aparțin.
replicate în oglinzi strâmbe,
dorurile plutesc, naufragii fără coastă,
le ating doar cu gândul,
ca un zeu uitat de oameni.
între inima ta și a mea
arde o pădure în tăcere și eu sunt ploaia
care nu cade niciodată la timp,
doar o promisiune de apă,
o îmbrățișare care nu apucă să atingă pielea.
iubirea noastră
nu mai cunoaște limbajul orelor,
nici gravitația corpurilor,
suntem ecoul unei frecvențe
care vibrează doar în interiorul unei singure tăceri.
cu ochii închiși
alunec în spațiile dintre ceea ce-am fost
și ceea ce încă mai respiră sub piele…
un sunet subțire,
ca al diapazonului după atingere.
aș fi vrut să mă cheme Ana
de la un timp, toate femeile își zidesc
strigătul în mine
la asfințit, o umbră se strecoară
ca apa prin pereții mâzgăliți
ai mănăstirii mele de păsări
din interiorul acestui vortex
în care ne amestecăm
cu bunele și relele gurii
aș fi vrut să mă cheme Ana – să înțeleg
plânsul, dorul, urletul doar din poveste
autenticitate
cum spuneam, toți cei care te surprind sunt 65% apă
așa cum toți cei pe care îi iubești
sunt praf de stele, doar că mai fragili
de acord că uneori respirația ți se rupe,
ca o linie fină în asfaltul nopții,
iar cerul – pustnic fără lună, te refuză
știu că uneori ai urlat până când
somnul ți-a închis pleoapele cu chei de rugină
așa încât ai rămas la 2% apă
dar, vezi tu,
nimic nu este mai aproape de infinit
decât ceea ce rămâne din tine
cânt te crezi gol
ești făcut din mare și din stele
și într-o zi te vei regăsi nesperat de întreg
perfect
în imperfecțiunile tale
de ființă autentică.
roșu intensiv
nu mă mai mir când cineva
joacă rolul înțeleptului
îmi trasez cu roșu intensiv în palme
liniile vieții –
în interior, intersecții spirituale,
pe exterior, drumul până la inimă și înapoi,
în suflet ești tu
și o potecă bătătorită.
lumea spune să caut lumina
printre pietre și copaci,
dar eu știu că lumina este în mine
și-ți dau să bei –
din palme și ți se pare roșie,
din sân și ți se pare nașterea
unei lumi pe care doar noi o cunoaștem
similitudini
umbra aceasta care aleargă paralel cu mine
ca un tren de mare viteză, fără destinație –
mă prinde de mâna lujer,
mă trage în lumea interzisă
acolo unde nu mai am voie să privesc,
să respir, să fiu.
acolo unde mi s-a spus simplu:
„mănâncă bucata asta de lumină”
dar eu nu m-am aruncat în flăcări
confundând focul inimii tale
cu soarele din interiorul meu.
stau liniștită,
într-o tăcere asurzitoare
cu dorul gheruindu-mi stomacul
ghemuită în pumnii
cu care mi-am smuls rădăcinile,
nemișcată într-o solitudine crudă,
mumie surprinsă cu inima bătând încă
sub feșele îmbibate în amintiri,
ascult cum te naști într-o limbă nouă,
necunoscută mie –
dar asemănătoare luminii.
înființare
mă mulțumesc cu contopirea
topesc soarele în veșnicie
luna – în somnul alb al poeziei
nu dorm
veghez lumina să crească
veghez cuvântul să respire
mă înființez între piele și rugăciune –
devin liniște
Citește și:
- [CARTEA SĂPTĂMÂNII] Mihaela Meravei: „Jumătatea plină a mărului”
- Vezi mai mulți invitați ai rubricii CRITIC GUEST – AICI
