Monica Tonea (n. 1977, Constanța) a absolvit facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării la Universitatea de Vest din Timișoara (2002). În 2022, Comunitatea franceză din Belgia (Communauté française de Belgique) i-a conferit titlul de master cu specializare în Presă Scrisă. A publicat romanul Pasagerii (Casa de Pariuri Literare, 2021), nominalizat la Festival du premier roman de Chambéry, volumul de povestiri Piatră de hotar (editura Creator, 2019) și a participat la antologiile Retroversiuni – Antologie de proză scrisă de femei, coordonată de Cristina Ispas (Editura Paralela 45, 2023) și diaspora ’20 – proză, coordonată de Viorel Ploeșteanu (editura Itaca Publishing House, 2020). Este redactor la revista Itaca (Dublin) și contribuie cu articole și eseuri la publicațiile culturale Literomania, Revista de povestiri, Laconic, Planeta Babel, Liternautica și blogurile Adevărul.
Din 2001, trăiește la Bruxelles.
Vânzătorul de zmeură
Nu știu ce m-a apucat să plec în concediu cu avionul. De regulă, evit mijlocul ăsta de transport. După mine, o aeronavă e doar un conglomerat de fiare și rezultatul unei tehnologii rudimentare, care plutește la altitudini de neimaginat. Eu știu una și bună: omul nu-i făcut să zboare.
Cu toate astea, iată-mă în postura asta din două motive: unu, m-a terminat psihic perioada de pandemie, nu-s făcut să stau locului; doi, m-au sedus câteva rânduri dintr-o broșură, când am trecut pe la oficiul de turism din sat, pentru inspirație.
O ieșire din cotidian. Aventură, istorie, magie. Carpații, văile care se ondulează dintr-o dimensiune într-alta, platourile verzi, civilizații apuse, elemente geologice deosebite, care mai de care mai ispititoare.
Firește, orice agenție de turism îți vinde iluzii. Am călătorit suficient la viața mea. Cu mașina, ce-i drept, dar am bătut Europa în lung și-n lat. Pe apă n-am nicio problemă, nicio insulă din Mediterană nu mi-a scăpat. Mai mult forțat de împrejurări, am avut și câteva zboruri transatlantice în interes de serviciu. Greu de digerat și învolburate în memorie din cauza anxioliticelor. Totuși, ca orice reclamă bine ticluită, mi s-a înfipt în minte.
Oferta includea zborul pe ruta Amsterdam-Sibiu și retur. Am vrut să aflu dacă nu cumva puteam să rezerv doar circuitul și să fac drumul până în România cu mașina. Agentul a râs:
„Domnule Jannsen, în două ore și jumătate sunteți acolo. N-are niciun sens. Cu mașina vă ia vreo două zile. După graniță e și mai și. Știți, cum să vă zic, ca să nu vă descurajez, ăăh, drumurile locale sunt… o provocare.”
„Bine, bine, nu mă sperie pe mine chestiunile astea, am condus deja în condiții extreme”, am insistat, însă el o ținea pe a lui. Sigur, voia să-mi vândă pachetul întreg și până la urmă m-a convins.
Zis și făcut, am finalizat rezervarea. Aveam patru luni să mă pregătesc pentru periplul din iunie. Nu știam mare lucru despre România. Stat UE, Capitala, Ceaușescu, mititeii, e o tavernă bună lângă Bourse, în inima târgului, Transilvania și Dracula. Însă traseul promitea mai mult de atât.
Între timp, m-am apucat să studiez tot ce mi-a căzut în mână despre țara asta și, în paralel, să învăț româna pe Duolingo. Când a devenit mai complicat progresul, am aflat de o tipă care predă cursuri de limbă română la instituțiile europene. Am contactat-o și mi-a propus varianta online, regulile de distanțare erau încă active. Trei cursuri pe săptămână, de câte două ore fiecare, pe Zoom. De obicei, la cursurile de limbi străine înveți vocabularul esențial, să te prezinți, să întrebi ora, să discuți vremea, să ceri indicații, conjugările la indicativ, pronumele și adverbele, mă rog, chestiunile practice. Doamna Petrache m-a băgat însă în o cu totul altă dimensiune, sau eu am picat în ea, nu mai știu. De pildă, încheia orice conversație – turuia numai în română, iar eu înțelegeam vreo șaizeci la sută din ceea ce spunea – cu o zicală pe care am atribuit-o unui tic verbal. Odată, m-a ros curiozitatea și-am întrebat-o. S-a fâstâcit. Că nu înseamnă nimic, că e un fel de-a spune, că e limbaj familial și eu am zis că tocmai ăsta-i farmecul, să înveți toate trucurile verbale ale unei limbi. Eu vreau să mă scufund în cultura locală. Și, până la urmă, a mărturisit că zicea doamne ajută.
„Aham”, am făcut. „Sunteți religioasă?”
M-a privit intrigată și a ales să nu răspundă. Eu, în schimb, am decis să-mi însușesc expresia și modul repetitiv de-a o introduce într-o conversație, indiferent de context. Să vezi ce-o să-i surprind pe localnici, nici n-o să bage de seamă că sunt străin, mi-am spus.
Cu româna am avansat bine, însă, pe măsură ce trecea timpul, îngrijorarea mea vizavi de zbor sporea. Amicul meu psihiatru mă tot psihanaliza pe gratis, până i-am zis s-o lase baltă, că n-aveam chef de terapie.
„Mai bine dă-mi o folie de xanax, ca de obicei.”
„Haide, măi, trece frica prin hipnoză. E non invazivă, nu mai pui la socoteală că nici nu te mai droghez la fiecare zbor”, insista și încerca să mă vrăjească cu tehnicile lui. Dar eu nu și nu, deși, am avut de câteva ori sentimentul că nu-mi aminteam clar conversațiile noastre. Mă rog.
Am luat un xanax cu multă apă cât așteptam la poartă. Mă luase mai devreme cu furnicături pe șira spinării și îngrozit de ideea unui atac de panică, am mai luat unul cu șampanie sau ce pretindeau ei că servesc la Business, imediat după îmbarcare. Nu știu cum sau când am adormit pe locul meu de la culoar, 3C, și n-am simțit decolarea. La un moment dat, m-am trezit cu niște ochi reci lipiți de mine. Era una din însoțitoarele de bord, care mă privea încruntată. Aparent, bolborosisem în somn.
„Nu, n-am de gând să arunc avionul în aer”, am asigurat-o, dar cred că mi s-a împleticit limba în gură și nu a înțeles. Ehe, iată că anxioliticul începuse să lucreze. Femeia s-a crispat, m-a rugat să repet, eu am ridicat din umeri, ce doamne iartă-mă voia de la mine, și am zis, închipuindu-mi că fac o glumă bună:
„N-au uitat mecanicii vreun șurub slăbit la fuzelaj, nu?”
A pufnit, s-a răsucit, s-a dus spre ușa de la carlingă, a tastat un cod în panoul alăturat, a așteptat câteva secunde, apoi a deschis-o și închis-o în urma ei ca o felină care se strecoară oriunde. În scurt timp, a ieșit în prag și a scos și copilotul capul pe ușă. Am știut că nu-i comandantul aeronavei, după numărul de linii de pe mâneca sacoului. M-a măsurat din priviri. Au șușotit ceva, după care însoțitoarea a revenit în dreptul meu.
„Cum vă mai simțiți?”
„Domnișoară, mulțumesc, excelent, dar vă rog să-mi aduceți un pahar de suc de portocale.”
Cel puțin, asta am vrut să spun, ce s-a înțeles din româno-olandeza mea și limba îngreunată de xanax, nu știu. Cert e că nu i s-a părut important că mă sfârșeam de sete. A plecat și a uitat să se întoarcă. Așadar, m-am dus eu la ele, precipitat. Am fost trimis la locul meu fără drept la replică:
„Venim noi la dumneavoastră, după ce stinge comandantul semnalul de pus centurile de siguranță.”
Marie-Jeanne, așa scria pe ecuson, mi-a adus apă mai încolo. Eu am zis că preferam suc. Ea a ridicat din umeri. Am dus paharul la gură și am băut-o pe toată numaidecât. I-am mulțumit cu un doamne ajută satisfăcut. În scurt timp, aeronava a atins, în sfârșit, viteza de croazieră și-a început forfota cu servitul băuturilor. Am cerut două pahare cu suc de portocale. Au refuzat să-mi lase cutia întreagă. Au fost eficiente, s-au mișcat repede și s-a făcut liniște. După vreo două zguduituri mari, pilotul ne-a atenționat c-o să trecem printr-o zonă cu turbulențe mari. Nimeni nu s-a impacientat, numai eu mă foiam în scaun complet tensionat. Mi se uscase iarăși gâtlejul și-mi țiuiau tare urechile. Însoțitoarele n-au reacționat când am apăsat pe butonul de deasupra mea. Mi-am scos centura și m-am dus în spate, să le bat obrazul. Cu un calm enervant, m-au rugat să mă întorc la locul meu, acuzându-mă de beligeranță.
Am revenit triumfător la locul meu cu o sticlă mică de votcă, șterpelită de pe cărucior. Mi-am intersectat privirea cu vecina de peste culoar și simțind-o dornică de conversație, m-am aplecat spre ea, orice, să nu mă gândesc la lucruri înfiorătoare. Femeia a făcut același gest în oglindă și i-am simțit parfumul proaspăt cu tente de fructe de pădure.
„Vă e frică? Sunteți bine? Nu păreți în largul dumneavoastră”, a remarcat în română.
„V-aș zice un secret, dar nu știu cum o să-l percepeți”, i-am mărturisit sub imperiul unei nevoi de intimitate.
A sorbit gânditoare din paharul plin pe jumătate cu vin alb și nu mi-a dat de înțeles dacă vrea sau nu să-mi afle secretele. Am întins sticluța și-am ciocnit:
„Doamne ajută!”
„Doamne ajută!”
Ultimul lucru limpede pe care mi-l amintesc a fost fulgerul care a brăzdat atmosfera neagră, oricum altceva nu se zărea dincolo de ochiul de furtună în care eram prinși, pe urmă niște strigăte nelalocul lor. O panică generală care nu promitea nimic bun. Am întins brațul peste culoar spre vecina mea și ne-am ținut strâns de mână repetând doamne ajută la unison până când noțiunea și-a pierdut din sensuri.
M-am trezit mai târziu în autocarul care făcea transferul de la aeroport către centrul vechi din Sibiu. Șoferul, un mustăcios, era aplecat deasupra mea, cercetându-mă îndeaproape.
„Sunteți bine?”
„Sunt bine.”
„Ce m-ați speriat, credeam că…. Ăăăh, dar nu contează. Ați ajuns la destinație, arză-v-ar focu’!”
Am clipit, m-am ridicat, am luat valiza de deasupra scaunului și, înainte să cobor în bezna din drum, după cutuma învățată, i-am urat doamne ajută. El m-a scrutat cu un rictus pe față. Era parcat în fața unui hotel cu siglă roșie, luminoasă și eu eram singurul pasager. O noapte dogoritoare. Am pășit pe asfaltul încins cu senzația că mă afund. Am pătruns pe ușa rotativă, fără să mă întreb cum am ajuns aici totuși.
Un hol somptuos, și barul în dreapta populat de câțiva noctambuli. Recepționera aștepta rigidă în spatele recepției. Avea niște straie ciudate, un fel de togă romană de culoarea vinului, pesemne participase la vreun festival medieval peste zi. Totul era în tonuri stridente în jur. Zăpușeală și-n interior. Ventilatoarele de tavan nu făceau față, deși elicele se învârteau într-un ritm năucitor.
M-a întâmpinat cu un surâs înghețat.
„Vorbiți românește?” m-a chestionat. Am încuviințat din cap.
„Arză-v-ar focul de netrebnic, sper c-ați avut o călătorie minunată. Am înțeles că au fost niște… încurcături pe drum. Vă asigur, vom face tot posibilul să vă simțiți binevenit.”
„Doamne ajută”, am zis ceremonial, încercând să nu las să se întrevadă că n-am înțeles prima parte a discursului ei.
S-a încruntat și și-a dres glasul ușor destabilizată. N-a mai avut chef să interacționeze și s-a descotorosit de mine.
„Poftiți cheia, camera 001, etajul unu, cu vedere către Piața Mică.”
Camera era încăpătoare, decorată excesiv și lumina arunca unde roșii împrejur. Aerul condiționat nu funcționa. M-am perpelit toată noaptea în așternuturi.
A doua zi, la prima oră, am pornit către Sarmisegetuza, fără să apuc să iau micul dejun. Speram să dau de răcoare afară. Mașina închiriată mă aștepta în parcare, un Subaru Forester, taman bun pentru drumuri de munte. Nici nu m-am mirat că știam exact unde era parcată sau că aveam cheia în buzunar. Totul părea firesc, nimic extraordinar.
Pe tot parcursul m-a însoțit o familiaritate ucigătoare. Am urcat la volan deja transpirat. De abia așteptam să pornesc aerul condiționat și, firește, să descopăr vestigiile dacice menționate în broșură. La orizont se înălța treptat cercul solar roșiatic, însă la nivelul solului era un soi de ceață lipicioasă, fierbinte. Am condus cu grijă după indicațiile GPS-ului. O voce plată, feminină îmi indica pe unde s-o iau. „Vă e frică?”, m-a interpelat la un moment dat pe un ton oarecum cordial, modificându-și pentru scurt timp intonația. Am tras de volan speriat. Cine-a vorbit? Nu, trebuie să fi fost un glitch. Odată, jur, am avut sentimentul c-am simțit exasperare în vocea navigatorului. Eram acasă, conduceam pe Avenue Louise, și-n loc să iau direcția sugerată, am rămas pe una din bretelele marelui bulevard. Puteam să jur că s-a răzvrătit când nu m-am conformat indicației: „Ik heb je al verteld: neem de eerste zijstraat links!” („V-am spus deja: luați prima stradă laterală la stânga!”) După care, a revenit la tonul și indicațiile obișnuite. Dar asta de acum era prea de tot.
Am parcat la periferia satului al cărui nume era anunțat pe un panou de la marginea drumului: Grădiștea de Munte. Ca la un semn, din mașinile alăturate, au coborât vreo alți câțiva turiști. Aveau o paloare bizară. Înaintau ca niște somnambuli pe aleea îngustă. Pesemne n-apucaseră nici ei să-și bea cafeaua. Orișicum, nu păreau să se distreze prea bine în vacanță, eu măcar eram alert.
La sanctuar m-a luat cu fiori. Bătea un vânt nebun, răscolind frunzele moarte. Ceața se strecura printre blocurile de calcar și stâlpii de lemn, înghițind peisajul. M-am apropiat și, când am crezut că nu mă vede nimeni, m-am aplecat și-am atins o piatră. Să-i simt prin pori trecutul misterios. Așa mă apucă de câte ori vizitez câte un sit arheologic, sunt un mare amator de istorie, chit că de cele mai multe ori există plăcuțe care avertizează să nu pui mâna, ca la exponatele din muzeu. Pe urmă, nu mai știu ce s-a întâmplat că, deodată, m-am trezit cu două figuri bărboase aplecate deasupra mea:
„Arză-l-ar focu’, a leșinat?”
„Scutură-l! Sau, mai bine, dă-i una!”
„Cum? Așa?” și și-a luat avânt să mă pălmuiască.
„Alo, alo”, am strigat sau am crezut că strig, căci ei și-au apropiat urechea de buzele mele, ca și cum nu auzeau bine.
„E treaz, mă, lasă-l. Nu cred că e la curent, atât”, a adăugat în barbă și i-a făcut cu ochiul amicului.
M-au ridicat în șezut și am remarcat că mă aflu pe o pajiște înverzită, cu petale de floricele sclipind în lumină, toate astea în triluri de păsări și zumzet de albine. Un soare gigantic ardea deasupra noastră, așa aproape de pământ că mă simțeam strivit.
„Încotro?” a întrebat unul din ei.
„Păi”, am ezitat, „nu mai știu ce urmează după vestigii…”
Au râs cu hohote și-au vorbit între ei:
„Ce zici, mă, arză-l-ar focu’, e haios omu’. A uitat ce are de făcut.”
Celălalt m-a bătut pe umăr.
„O să-ți amintești.”
„Aha”, am făcut și m-am ridicat ca pe arcuri. M-am clătinat un pic și ei au dat să pună mâna pe mine. M-am tras cu o smucitură.
„Ia vedeți, cine vă credeți?”
Niște nebuni.
Mașina mă aștepta la marginea poienei. Portiera din stânga era larg deschisă. Înăuntru era vraiște: torpedoul deschis, actele răvășite, harta desfășurată pe banchetă, două pahare de carton turtite, aruncate pe covorașul din dreapta, un prosop murdar, de parcă cineva ștersese praful, atârnat pe spătar, un mănunchi de mucuri de țigară în scrumieră. Am ridicat harta și am răsucit-o pe toate părțile, fără să fiu în stare s-o descifrez. Ce naiba? În mod normal, stau bine cu orientarea. Am ridicat ochii spre cer și razele de amiază mi-au obturat vederea. Era cald și bine. Când se ridicase ceața?
Până la urmă, am descoperit că mă aflam în apropierea unei localități, Pietroasa, pe drumul către Padiș. Taman bine, indicatorul îmi arăta că nu mai am benzină, unde sunt localități, există și civilizație. Cu chiu, cu vai, am găsit o benzinărie minusculă. În interior, tanti de la tejghea mesteca gumă și făcea baloane mari, negre, care se spărgeau cu zgomot. Avea un aer plictisit. M-a întâmpinat cu arză-v-ar focul. Era limpede, profa de română îmi zisese doar pe jumătate adevărul despre zicalele locului. A trebuit s-o iscodesc pe femeia asta ce însemna urarea și a zis, ce, nu știam?, așa se vorbește pe aici. Am răspuns că nu și a durat ceva să înțeleg explicația. El, unicul, creatorul acestui univers în care ne scăldăm cu toții, era preaslăvit în zicala asta. Și și-a scuipat în sân.
Aham.
„Dați-mi și-o cafea, dacă se poate. Neagră, vă rog.”
S-a pus pe un râs isteric de-am crezut că sunt la camera ascunsă. Mi-am rotit privirea prin dugheană, nimic suspect la prima vedere. După ce s-a potolit, mi-a comunicat, flencănind din gumă:
„Mereu mi-au plăcut tipii cu umor. Neagră, drăguță, neagră, că altfel nu se poate. Ia, de aici, arză-te-ar focu’!”
Nu-i normală, mi-am zis și-am lăsat-o în pace. Am plătit și dus am fost. Afară era frig, cerul albastru, soarele îndepărtat emitea unde reci, ca într-o zi senină de iarnă.
Urcarea către Padiș a fost anevoioasă, motorul se tot îneca și la un moment dat radiatorul s-a înfierbântat. Am fost nevoit să trag pe dreapta. Nu-mi amintesc de ce țineam morțiș să ajung pe platoul ăsta, dar era o certitudine ca aceea era destinația.
Se lăsase seara. În vreme ce așteptam sprijinit de portieră să se răcorească radiatorul, mi-a ieșit în cale un moșneag cu față smeadă, de o bună dispoziție dezarmantă. Fluiera o melodie. În brațe ducea un coș plin cu zmeură.
„Doamne ajută”, m-a salutat și-am făcut ochii cât cepele. Iată că se poate, am gândit, deci nu e chiar așa.
Am dat din cap.
„Mă duci și pe mine sus?” m-a întrebat omul.
Am stat un pic pe gânduri, apoi am acceptat. Ne-am urcat în mașină, el cu coșul în poală, demn, de parcă ducea o comoară.
„Ce-ai acolo?” am întrebat în ciuda evidenței, ca să leg o conversație. Nu se asemăna deloc cu localnicii întâlniți până acum.
„Iacă, niște zmeură proaspăt culeasă, o vând la nevoiași.”
„Cum adică nevoiașilor? Oamenilor săraci le dai degeaba”, m-am revoltat și el a ridicat din umeri.
„E bună, crocantă, dulce-acrișoară, ia de gustă și-ai să vezi.”
„Nu ziceai că-i pentru neajutorați, ce faci, vrei să mă convingi să ți-o cumpăr eu? Nu, lasă, eu sunt bine mersi.”
A clătinat din cap și mirosul de zmeură s-a împrăștiat prin habitaclu. M-a luat cu o amețeală dulce, lucru care părea să-l mulțumească.
Omul nu vorbea prea mult și ce zicea era în dodii. Dar tot m-a lămurit cu ceva.
„Auzi, expresia asta, arză-te-ar focul, e echivalentul lui doamne ajută, nu?”
„Ce spui mata acolo?!” a tunat.
„Arză-te-ar focul.”
S-a făcut roșu la față, dar și-a păstrat calmul când a vorbit.
„Te-ai încurcat pe drum, asta e, se mai întâmplă”, a murmurat.
Și atât, n-am mai scos nimic de la el. Mie mi se părea că fusesem destul de competent și nu mă abătusem de la traseul propus de agenția de turism, dar, în fine, un lucru era limpede: cu oamenii nu avusesem prea multe șanse.
Când am ajuns pe platou, se lăsase noaptea. Era un frig de crăpau pietrele. Bătrânul a coborât și de abia atunci am zărit în lumina farurilor o coșmelie cu ușa deschisă. Flutura în vânt, cu balamalele neunse. Scââârț, scâârț.
„Iată”, a făcut el, „ai ajuns la destinație. Hai, doamne ajută, să fie cu noroc. Eu mă duc de acum.”
Și s-a îndepărtat.
Mi-am strâns ce aveam de prin mașină, băgând de seamă că-și uitase zmeura. Am strigat în urma lui, convins că-mi vânduse o groază de baliverne, el însuși fiind un om nevoiaș, care pesemne culegea fructe sălbatice de prin păduri, ca să aibă de-ale gurii acasă. Însă moșul dispăruse în neant. Am dus-o înăuntru.
Cabana era cufundată în beznă. Am căutat un întrerupător, dar era defect. Am aprins bricheta pe care nici nu știam c-o aveam. Bateria la telefon era pe moarte, nici vorbă să folosesc lanterna, iar priza era și ea stricată. Sau poate căzuse curentul. Mai aveam o șansă să-l încarc în mașină, dar ceva nu mă mâna să ies afară.
Un pat precar de-o persoană lipit de perete, o masă de lemn de partea opusă cu un scaun solid alăturat, o fereastră prin ale cărei crăpături șuiera vântul. Pe geam se vedeau umbre perindându-se. M-am zgâit o vreme le ele, ronțăind din zmeură, fără să simt totuși vreo prezență. Un sentiment tare ciudat. Când am dat să trag de draperia îmbâcsită, ca să obturez viziunea, am constatat că era înțepenită. M-am frecat la ochi, am pus totul pe seama ostenelii și m-am așezat pe marginea patului cu capul în mâini, încercând să pun cap la cap peripețiile. Locurile astea nu se arătau atât de sigure și încântătoare precum promiteau broșurile.
În vreme ce întorceam pe toate părțile evenimentele, am auzit o ciocănitură în ușa pe care mă căznisem mai devreme s-o prind într-un cârlig. O protecție iluzorie, firește. Am tras cârligul, chiar nu mai conta, și-am ieșit în prag, dornic să văd o figură, o vietate palpabilă, orice să nu mă apuce disperarea în sălbăticia asta.
Nu era nimeni pe prispă. În schimb, se crăpase bine de ziuă. Iar o noapte pierdută. Tineri, bătrâni, copii alergau în colo și-n coace mai încolo. Amenajaseră un târg pe drumul pietruit, iar mai jos, în vale, bărcile alunecau pe lacul verde. Muzica era în toi, la toneta de înghețată se adunase lume, părea chiar caraghioasă atmosfera, cu tonurile austere ale veșmintelor tuturor, care pătau decorul ăsta imaculat. Cu toate astea, iradia o lumină stranie, acaparatoare, ca și cum soarele era în lucruri și în oameni, nu sus pe cer, unde-i era locul.
Arză-i-ar focu’, știu să petreacă, nu glumă, mi-a trecut prin cap și m-am așezat la coadă la tonetă, în rând cu însoțitoarea de bord pe al cărui ecuson scria Marie-Jeanne, copilotul, vecina de dincolo de culoar, care mi-a zâmbit cu afecțiune și m-a tras lângă ea, și încă vreo câteva figuri remarcate în cursa de săptămâna trecută. Sau de alaltăieri? Totul părea recent și îndepărtat deopotrivă. Voiam să-i întreb în ce zi aterizasem, din nu știu ce motiv îmi scăpa amănuntul ăsta, dar privindu-i, am înțeles că nu mai era așa de important.
Când mi-a venit rândul, vânzătorul bătrân mi-a făcut cu ochiul: „Doamne ajută, de zmeură sau de ciocolată?”
Vezi Mai mulți invitați ai rubricii CRITIC GUEST – AICI
