Simona Constantinovici, poetă, romancieră, critic literar, este profesor univ. dr. habil., predă la Facultatea de Litere, Istorie și Teologie, Universitatea de Vest din Timișoara. Membră a Uniunii Scriitorilor din România, a publicat cărți de specialitate, poezie, romane, cronici literare și eseuri. Dintre acestea amintim: Palimpseste argheziene; Dicționar de termeni arghezieni I, II, III; L’art du paradoxe dans l’œuvre de Paul Claudel; Sertarele cu ficțiune. Manual de scriere creativă; Spațiul dintre cuvinte; Logocentrisme; Dicționar de termeni cioranieni I, II (coord.); Colecția de fluturi; Nepoata lui Dali; Casa cu tăceri de toate mărimile; 47. Îngeri de catifea. S-a specializat în stilistica textului literar, semantică, lexicografie poetică și lexicografie filosofică. Îi plac dicționarele & nucii. Simplitatea & diminețile reci. Tandrețea & piesele de teatru. Veiozele & cafeaua. Agrafele de păr & tăcerea. Poezia & farfuriile arcopal. Creioanele ascuțite & paronomaza. Bunătatea & pantofii fără toc.
Falcata
Hannibal stă la frontieră, pe un cal alb. Femeile din viaţa lui îl înconjoară, fac un lanţ viu din trupuri tinere, o realitate spiralată, iar părul lor lung se împleteşte la nesfârşit, ce frumos se împleteşte, ca-ntr-o pânză de păianjen. Hannibal nu se mişcă, e hipnotizat. O armată de femei se ţese neîncetat, din fire lungi de aşteptare, la capătul cel mai de sus al acelui ţinut. Bărbatul din faţa lor e copleşit de viaţă şi de moarte, de zi şi de noapte. Femeile curajoase, stâncoase, îşi desfac cu o mână cămăşile, laptele ţâşneşte din ţâţe la picioarele calului alb, pe care conducătorul îl domină, chiar și-n transă. Laptele se întinde, bolboroseşte, copitele se topesc, crupa se-ncordează, nechezatul ascuțit se-amplifică. Urmarea e că Hannibal cade într-o baltă de sânge și se rănește.
***
Seară de primăvară târzie, în amurg. Ca niște clopote se aud în depărtare gamelele infanteriștilor. Nu mai e mult până bătălia va fi câştigată. În Placentia, cerul se despică, iar copitele cailor sapă adânc în iarba înflorită. Ochii încep să doară, degeaba-i freci, albul cartaginez ustură, taie-n carne vie, până la orbire. Nu se mai vede nimic. Nici cal. Nici Hannibal. Nici femei despletite. Cerul intră în pământ. Cade ca o cortină. Îngroapă tot. Şi minţile înceţoşate caută să înţeleagă de ce a venit atât de repede sfârşitul lumii.
***
O boală cruntă începuse să-i macine energiile. Se credea că zilele îi sunt numărate. S-au adunat la porţile cetăţii mii de cartaginezi. Veniseră să asiste la operație ca la execuţia unui condamnat la moarte. Ghilotina era acolo, în minţile lor, şi laţul de la spânzurătoare, se vedea clar, bine înnodat, bălăngănindu-se alene, căci dimineaţa bătea, în munții Apenini, un vânt puternic, dinspre nord-vest. Cei mai mulţi îl urau. Unii erau indiferenţi, alţii, puţini la număr, îl venerau. Vracii s-au chinuit să-l ţină treaz, deşi durerile, mai puternice decât la înjunghierea prin luptă corp la corp, îl târau într-o cumplită stare de moleşeală. Nu mai vedea, nu mai auzea. Păşise în ţinutul unde viaţa nu mai înseamnă nimic. O linişte asurzitoare şi o lumină ca-n poveşti, uşor sidefie. O barcă abandonată pe un mal plin cu scoici uriașe. Să urce? Aici, firul s-a rupt. Tocmai a fost expulzat din moarte. Runna plângea ca un copil, în genunchi, lângă el. Vracii mormăiau într-o limbă doar de ei ştiută, cu ochii închişi. Zeci de prosoape îmbibate în sânge zăceau la marginea patului. Scena făcea să te usture ochii, să-ţi intre adânc cioburi de realitate în iris, în punctul negru al privirii de dincolo, în punctul pe care nimeni nu l-a atins vreodată cu degetul, singurul loc intangibil din suprafaţa labirintică, a fiinţei istovite, de muritor. Lui Hannibal i-au fost extirpate testiculele.
***
Duminica, întotdeauna, Hannibal admira asfinţitul. În ultima lui campanie militară, a stat cocoţat pe spatele unui elefant, Elion, cu răsuflarea tăiată, parcă la pândă, ore în şir. În seara de atunci, un soare mult prea rotund pentru capacitatea noastră de înţelegere se reflecta, straniu, în mlaștină. A aşteptat ca toată minunea orbitoare să se topească, să-şi mistuie forma, să astupe gura orizontului, atât de subţire, atât de ireală, s-o mascheze c-un zvâcnet asemănător cu cel provocat, în cădere, de o bilă metalică. O fracţiune de secundă îi ia soarelui să părăsească linia orizontului.
***
În toți acești ani, Hannibal a tăcut, s-a ascuns în lumea lui, ca un arici în spatele acelor, impasibil, cu fiecare zi devenind mai mic, de-a dreptul invizibil. Am știut dintotdeauna că va veni clipa în care el va ieși la atac, ca pe timpuri, cu falcata înfiptă-n inamic. Hannibal înaintând în zăpadă, cu sulița înălțată, e acolo, într-un astfel de tablou, cu haine lungi, gri petrol, cu zale și coif. Dincolo de ușile închise, cartaginezele se aranjează intens, în oglinzi paralele. Inima lor bate așa de tare că adversarul se oprește subit din mișcare și ascultă. Sulița lui Hannibal își face singură treaba și scoate pe o tavă de argint sângele albastru din armata venită să-l răpună. Ca un fir de lavă se scurge pe marginile tăvii, iar mâinile conducătorului de oști cartagineze se colorează în tonuri rebele, de albastru prin care îngerii trec dintr-o dimensiune într-alta, cu aripile lor imense și lopătânde, cu aripile care fac înconjurul veșniciei, o dată, de două ori, de trei ori. După al treilea ocol, forța li se diminuează și alți îngeri, de alt calibru, vin să se-așeze între lumi, cucerind privitorii. Cu cât înaintează, pielea lor translucidă se zbârcește. Călătoria se va sfârși cu autodepunerea lor pe treptele stelare sau, modificând scenariul, nisipul oaselor le va fi împrăștiat printre galaxii, la infinit, de arhangheli împăciuitori. Niciodată omenescul trup nu va-nțelege integral acest traseu al despărțirii îngerului de înger.
***
Într-o zi, Hannibal și-a vârât capul într-o putină cu gheață, a vrut să vadă cât rezistă, dacă nu i se atrofiază mintea, dacă nu-i cade părul, dacă nu se afixiază. Nimic din toate astea nu s-a întâmplat. A tremurat vreo două ore. Dinții îi clănțăneau, nu putea să articuleze cuvinte, dar s-a aruncat în cada cu apă fierbinte și totul a revenit la normal. De atunci, periodic, o dată sau de două ori pe lună, își vâră capul în putina din lemn de fag. Trăiește intens senzația fără egal, imposibil de reprodus, în care timpul se dilată, se pierde-n ceață, asemenea unei amfore aruncate sub pat sau în Valea Ronului.
Citește și:
- [CRITIC GUEST] Monica Tonea: „Vânzătorul de zmeură”
- [CRITIC GUEST] Bianca Dinu: „Bucăți, trupuri, petale”
- Vezi mai mulți invitați ai rubricii CRITIC GUEST – AICI
