Pe Vasi Prode l-am ascultat pentru prima oară în timpul unei lecturi publice din cadrul atelierului Poetic Hub, la a treia ediție a festivalului de poezie Astra Poetic, de la Muzeul Astra Sibiu. S-a născut în 2002 și în prezent este student la filosofie în anul III la Facultatea de Filosofie și Istorie din cadrul UBB. A participat la Institutul Blecher, ediția 266, la Poets in Transylvania, ediția a IX-a, la Noaptea albă a poeziei din cadrul FILIT 2023, la Alba Iulia Stand-Up Poetry, ediția a VI-a și Poetic Hub, ediția 11. A publicat poezie pe site-urile, platformele și revistele literare: O mie de semne, Noise poetry, Euphorion, Observator cultural, Poesis International și Tomis. Face parte din „Societatea singuraticilor din România”, alături de Toni Chira și Raul Cozlean.
poem din două părți
1
ultima oară mi-au curs lacrimi în părul tău,
i-am dat nuanța ce i se cuvine.
te-am pupat pe frunte, crezând că sărutul
îl vei trage-n jos odată cu somnul,
că-l vei duce buzelor tale de-acum înainte.
descrierea ce-mi stă între degete
nu poate să meargă mai departe de atât,
de camera întunecată
în care n-am lăsat nimic palpabil,
nimic dintre cele de atins la nevoie.
am insitat ca în material să-mi fie prinsă emoția –
putem să ne gândim la o grădină africană
pe unde au tăbărât elefanții în căutare de mâncare.
praful rămas în urmă să fie tot ce au simțit
grădinarii, pășind pe propria plantație.
prăbușirea din ochi & gâtul încremenit,
ecourile gravate pe suprafața pământului
mi-au semănat vocea dinainte să pot să țip.
2
un timp am fost doar noi doi de capul nostru.
pește-lanternă ghidându-se adânc întru corp.
descrierea ce-mi stă între degete
nu poate să meargă mai departe de atât,
de lumina ce se întrerupe
în ritmul intimității tale.
nu încercasem să anihilez
din singura ta beznă durerea.
simțeam nevoia să trag pereții la o parte.
în spatele meu și a tuturor fundațiilor,
ambulanța se împotmolea în strigătul
copilului îndreptat către cer, către ochii
ce-și acoperă azurul cu perne din vapori.
mi-au curs lacrimi în părul tău
și am închis atent ușa după mine,
te-am lăsat dormind în nuanța ce ți se cuvine.
***
Mi-a fost rușine să te îndop cu atâta tristețe.
Semănam ca două lacrimi strivite.
Ai spune că odată strivite pe piele,
se dilată și dispar.
Un peisaj imediat, căptușirea din câteva lemne
a unui pat punitiv, în care ne-am adăpostit
încercând să ne atingem.
De unul în fața celuilalt n-am avut parte
fără bătături, fără un colț al nostru ascuțit.
Mi-a fost rușine să mă înțeleg cu propria piele.
Mai ales acum, după felul în care suntem striviți.
Dacă te-a durut, înseamnă că am fost acolo.
Și cândva spuneam că pielea te salvează
de celălalt, adică îl poți iubi sub aceleași cute.
Dar noi n-am jelit cu destulă încredere.
Fețele noastre s-au târât înspre
noi până când și-au tocit obrajii.
Mi-a fost rușine să te îndemn:
defoliază-mă, strânge-mi
ațele între degetele tale.
Înfășoară-ți măduva.
Reinventează-ți cu grijă fața.
Pe rând să ieșim din casă când va fi timpul.
Să fim înlăturați numai fiindcă suntem de neconfundat.
Privește-te înainte ca pielea să ne dispară.
Fețele să ni se dilate în mulțime.
Să fim striviți de unii singuri,
dar până să ajugem la rond.
Mi-a fost rușine să-ți spun asta –
că te-am văzut îndepărtându-te între alte ziduri.
Că există și presupuneri când te imaginez.
În care ai fost deja strivită în mulțime.
În care nu mai putem spune că semănăm.
Oricât ne-am întinde, n-ajungem unul la altul.
Noi trăm în locurile în care
pielea se despică și tace.
Suntem politicoși când
vine vorba despre durere.
Durerea noastră.
Durerea cea de toate zilele.
Durerea ce ne-am dat-o nouă astăzi.
***
Pentru că nu e doar cumpătare, Vasi:
undeva între vise inima te lasă s-o asculți.
Restul, mai ales, vine de la sine:
când ochii încep tiptil să ți se întunece,
când nu oricine tinde să apară –
nu o simplă carne, de care să te agăți,
cum ai fi crezut cu atâta naivitate.
Când celălalt se apropie și se îndepărtează.
Când te forțează să mărturisești:
chiar din acești ochi reflexia s-a smuls.
Uite-mi încheieturile cum se apleacă
spre tine fără să-ți mai ofere ajutor.
Tu ești un proscris, prietene.
Nu te poți opri din a-i descrie
pe oameni în absența lor.
Îți fac un loc în umărul meu pentru
când o să-ți cadă capul în gol.
Și eu mă gândesc uneori la absența lor.
Mă gândesc să le spun lucruri dure,
să înceteze cu totul, să-i dojenesc.
Dar nu mi-e în putere, sunt mult prea obosit,
iar pereții mei nu se opresc din bâzâit.
Mi-e atât de somn că dacă mi-aș
lărgi gura în fața voastră cu putere
vorbele mele v-ar adormi pe loc.
Dar nu cu putere, așa nu pot,
sunt foarte obosit.
Vezi tu Vasi, am impresia uneori
că există în noi sunete interzise.
Cele mai multe se întorc din sfâșieri.
Undeva între vise inima te lasă s-o asculți.
zece suferințe diferite
te-am descris în zece poezii.
am surprins cum ia foc memoria
și cum telefonul stă încins pe genunchi.
ecranul se înnegrea atunci definitiv.
mâinile îmi erau ocupate cu ochii:
dezlipeau tentacule solide și sărate.
ștergeau din urma lor apoasă,
prelinsă pe suprafața obrajilor.
mi-aș fi dorit ca măcar cerul să fi fost
mai luminos, să mă scape într-o umbră.
geamul îmi reflectă temeinic fața în întuneric.
n-ai spune că în mine se oprește o circulație,
că întrebări agitate mai pot căpăta vreun sens:
cum găsești pe cineva pierdut?
cum recuperezi ceva din cap dacă
îți apare în zece moduri distincte?
cum găsești pe cineva pierdut
dacă stă în zece suferințe diferite?
în chiria ta provizorie ți-am citit poemul despre noi,
în care spuneam că orice am face
nu semănăm cu Plath și Hughes.
nu Isadora și Esenin, mi-aș fi dorit să cred.
că noi urâm ceea ce nu se arată etic
mai mult decât ne urâm comportamentul.
că mi-ar plăcea ca eu să fiu transparent,
iar tu Mega și prin asta să ne definim.
prăbușirea catedralei ți-o preiau pe loc.
sau stopăm orice înseamnă prăbușire.
ne-am îndepărtat reciproc de același oraș,
aproape în același timp, tu cu mutarea,
eu cu plecarea ta, deși multe lucruri
mă cheamă înapoi, tare greu mă pot conforma.
știu că ceilalți există acolo de unde am plecat.
pentru toți ceilalți eu învăț acum simpla blândețe.
cred că sunt transparent odată ce dispari,
așa cum unele fructe trântite se lasă deschise.
trauma noastră comună n-am fost noi,
cu acțiunile noastre inconștiente.
trauma noastră comună a fost lumea,
orașul părăsit și realitatea acestora.
faptul că ne-am întâlnit la festivalul de poezie
într-o vară despre care astăzi mă rezum doar la tastat.
faptul că am plâns în următoarea vară doar ca să văd
cum lacrima mea nu se mai reflectă în ochii tăi.
și chiar tu ai spus-o: ce ne-ar fi putut lega mai strâns
de atât la început de drum dacă nu poezia?
(trădarea ta e c-ai încetat să ne recunoști pe stradă.)
de la un timp ești atât de îndepărtată
încât nu-mi dau seama dacă ai reușit
sau nu să te încrezi în realitatea lumii.
noi am fost încăpățânați și am iubit.
eram dați peste cap de moralitate.
n-am intuit cum realitatea dezbină.
eu încă nu pot crede într-una singură de capul ei,
par mai multe și că nu se suprapun mereu.
știu că dintr-o infinitate, în cel puțin
o lume, noi continuăm același vis.
mușcăm lihniți felia de pâine și
sorbim ciorba de pui a la grec.
redescoperim bucureștiul ca să
ne scârbim încă o dată de el.
spun asta pentru că din zece poezii
scrise despre tine n-am rămas
cu nimic, tot ce-a fost nou a murit.
pentru că îmi duc mâinile de la ochi
și înțeleg că etica nu există lângă mine.
în cameră zace un corp neînsuflețit
și eu numesc asta o cameră goală.
tu ai țipa într-o asemenea cameră?
la fel ai numi-o dacă ar fi complet întunecată?
să nu-ți mai simți corpul în beznă
îți oprește gândul pentru ceilalți?
memoria ta îi croșetează pe cei dragi
când becul pufăie în stingere și tu stai acoperită?
eu până și din beznă te-aș putea ciopli,
cel mai dur material ce-mi stă la îndemână.
la fel ai numi atunci o cameră goală?
tu pe cine alegi să cioplești din propria ta beznă?
Citește și:
- [CRITIC GUEST] Maria Ciurea: „Gândul că va fi bine cumva”
- mai mulți invitați ai rubricii CRITIC GUEST – AICI
