LUMEA CA O VOMĂ sau GREAȚA VOIOASĂ A COTIDIANULUI (xx)
FALS ESEU DESPRE HABARNISM ȘI DERUTA PUBLICĂ (Capitolul II)
PENSIA CA „LOZ ÎN PLIC” sau „MAI TRAGE ODATĂ!”
– A PATRA PARTE –
1. Trei „parabole” în loc de Introducere.
A intrat în vigoare noua Lege a pensiilor. În Românica. Reforma și recalcularea s-a dorit să fie o lege a echității, să se lichideze definitiv atâtea situații absurde, generatoare de indignare publică. În primul rând, să fie a lege a reglementărilor unitare, pe baze cât mai obiective. Ministrul Muncii și Solidarității Sociale, D-na Simona Bucura Oprescu (numită din data de 19 iulie 2023) ne-a anunțat triumfal „evenimentul”, pe toate canalele de comunicare mass-media. Mai să cred că recita din Codul eticii și echității socialiste… „Gestația” a durat ceva timp și nu a fost lipsită de interminabile de(ZBATERI) și frământări ideologice (de la raționalul sublim, la caraghioslâcul penibil…). Fiecare „venit” și „neavenit” a dat cât a putut din coate, să iasă în față, să se facă văzut și auzit. Apoi „travaliul” și „nașterea” efectivă… pe măsura gestației… Deși ciorovăiala publică – așa cum șade bine la românaci, de atâta amar de vreme – s-a produs „neuniform accelerat” (fizica haosului și a hazardului), nu ne putem plânge de o anumită transparență democratică. Pe de o parte, U.E. ne mângâia duios pe cap și, ca o „mămică iubitoare”, nu putea să nu fie fermă, severă, cerând respectarea supusă a ceea ce se hotăra la Bruxelles, Strasbourg… Noi, ca toți copiii zburdalnici, am tot tras „Hăis și Cea”, dar „mămica Europa” nu ne-a prea lăsat să ne bălăcărim prea mult… Deși, visul european al unui sistem unic și corect al pensiilor și asistenței sociale este încă… mult mai departe și decât – să zicem – Galaxia Andromeda… Pe de altă parte, în acest an – quadri-electoral fiind – nu se putea să nu o luăm un pic și razna pe arătură… din cauza vitezei (sic!), a avântului deșănțat, din nou, tipic mioritic: cu „heirrrupismul” impetuozității daco-romane (musai proletare!) și cu „repede’nainte!”-ul miticesc. Au rămas multe lucruri confuze, altele nerezolvate și deci, multe nemulțumiri, chiar disperări. În acest „elan revol’ționar” ce a mobilizat mase mari de funcționari, cu sau fără tangență cu domeniul, era imposibil să nu se comită erori. Și ca de obicei, la noi, după ce se „dă” o lege, urmează suita interminabilă de corectări, reveniri, ordonanțe de urgență și… toată regurcitarea tipică sistemului democratic de guvernare dar cu specific local, cu iz de Bula lu’ Pândaru… Ce să-i faci?… se spune că democrația este cel mai mic rău posibil în organizarea societății… dar tot un „rău” rămâne… Am urmărit, încă în Anglia fiind – procrearea, fecundația, gestația și nașterea celebrei (de acum) legi. Eram interesat, fiind și eu un abonat la coliva pensionarului. I.e., cea pe care el o are – ca pensie! (sic!) – dar o consumă (coliva, care va’ să zică) prin „urmașii” (urmăritorii) săi întru „veșnică pomenire”… Proaspăt revenit în Românica, am prins și momentul „Facerii” efective. Încă din perfidul Albion sesizasem că semnele premergătoare nu au prea fost de bun augur… „Steaua” călăuzitoare la Bethlehem era cam palidă, „Magii” cam sărăcuți, cât despre iesle, păreau din lemn reciclat… Scor Apgar: 7 (șapte)… cu indulgență!… Dar nu „scorul”, ci reacția la nivel de masă m-a determinat să purced la scrierea acestui mini-serial „Pensia ca Loz în plic sau <<Mai trage odată!>>”…
Și, dacă tot suntem într-un univers cu „iz biblic”, cu miros de tămâie și smirnă, nu puteau lipsi niște parabole – așa cum îi stă bine drept-credinciosului creștin…
Prima parabolă. Pensionarul optimist: „O să ajungem să cerșim cu toții!”; pensionarul pesimist: „De la cine?”…
A doua parabolă. Bulă, la școală: „Doamna învățătoare, morții nasc copii?” Doamna: „Nu, da’ de ce?” Bulă: „Păi, atunci de ce se înmulțesc?”…
A treia parabolă. Cu ce rămâi dacă „combini” un pensionar cu o pensionară? Doar cu pensionara!…
Veți zice, probabil, că ăsta-i umor negru, recte, cineva zice un banc ziua și altcineva râde toată noaptea. Nu e cazul meu: eu scriu de obicei noaptea și nu-mi vine deloc să râd în ziua ce urmează (am vrut să zic „ziua de apoi”).
2. Dreptul NU este Îndreptățire, la fel cum Justiția nu este Dreptate.
Așadar, în discuția noastră – premergătoare! – în jurul problematicii colivei-pensie, trebuie cumva să „glisăm” de la principiul utopic socialist al repartiției după muncă, la cel distopic comunist, după nevoi. În socialism. Repartiția după valoarea muncii (cantitatea, calitatea și importanța ei socială) este utopie: nu vom putea măsura niciodată adevărata valoare în sine a muncii; aici este una din marile erori ale marxismului: istoria a dovedit că discutăm în realitate de valoarea forței de muncă (capacitatea omului de a munci) iar aceasta se negociază pe piață, în funcție de cerere și ofertă, fiind – ca orice, în capitalism și… nu numai! – o marfă. Și, de aici, paradoxul: dacă (în așa-zisul capitalism) angajatorul, întreprinzătorul, proprietarul mijloacelor materiale de producție ar plăti proprietarului forței (materiale și spirituale) de muncă, munca efectivă, atunci (primul) ar deveni muritor de foame, neînregistrând nici un profit iar prin asta, dovedindu-se inutil la scara societății (apud Marx). Or, el se îmbogățește iar proletarul rămâne etern cu pantalonii rupți în cur… În socialismul „mult-visat”, alt paradox: dacă statul („oamenilor muncii”) ar plăti muncitorului (N.B. – cel ce muncește, indiferent de tipul de muncă!) adevărata parte ce îi revine din avuția realizată a societății, statul ar sărăci până la aneantizare, disoluție iar muncitorul / „omul muncii” (cică, bogat…) nu ar avea pe ce cheltui banii căci producția de bunuri și servicii s-ar duce dracului: tot ce se realizează se „halește” și atunci, fie ar exista „un eternel retour” la punctul zero, fie s-ar lăsa naibii, cu toții păgubași!… Căci în socialismul așa-zis „real”, principiul cel mai sănătos este – cum spun macaronarii – oggi mangiamo, domani vidremo… În comunismul „deplin”. Dacă cineva „pretinde” că ar fi în stare să evalueze (să cuantifice) corect nevoile unui om, atunci eu mă duc degrabă în prima țară ce a legalizat eutanasia-asistată și fac cerere să… Între ce poate face omul (chiar să strămute munții) și pretențiile sale (cică, nevoi…) e o non-concordanță uriașă, adâncă, mai ceva ca Fosa / Groapa Marianelor sau ca incompatibilitatea dintre bărbați și… muieri… Omul este un predator nesățios; aici, el se aseamănă mult cu leopardul/pantera care, cică, ucide mai mult decât are nevoie să se hrănească. Distopia comunistă capătă accente nu tragi-comice, ci comico- absurde, mai ales când vine vorba de „nevoi științific stabilite”. Cine oare poate determina (anticipat sau nu) – oricum, „științific”! – nevoile mele atât de fulgurante, de la clipă la clipă? Poate Mafalda? Poate „drăguțu’ de Ăl’ de Sus”? Sau, poate „alt drăguț”, recte, „Ăl’ de Jos (nu „drăguțu’, ci „Drăcuțu’!…). De fapt, comunismul – numai în teorie; har Domnului că nu și în practică – ar fi o societate a cartelei raționalizante. Pentru orice! Și asta, nu pentru prea multă vreme, căci s-ar auto-mina total. Celebra hiper-mega-abundență preconizată în coșmarurile trandafirii ale „părinților fondatori” s-ar „topi” peste noapte, dacă nu mai iute… Omul e la fel de hulpav ca pomenita panteră… cât dracu’ ar avea „nevoie”, ca să se „sature”, tot dracu’? Iată de ce avem de-a face cu o distopie… bună numai pentru mega-producțiile cinematografice sau pentru romanele SF… Ca să nu mai vorbesc de celebra sintagmă „a trăi pentru a munci” (nici măcar „a te chinui să muncești pentru a te chinui să trăiești”…). Ne place sau nu, lumea este un haos, societatea umană este o junglă neiertătoare, omul este un luptător (în nici un caz „Fair”!) pentru ființare/supraviețuire, în calitatea lui primară (poate și de-… primată…) de cel mai nemilos „predator”… Dar și cel mai ipocrit: invocă mereu mila, solidaritatea, empatia, chiar iubirea (!) și multe alte drăcovenii de aceeași teapă! Are, vezi doamne, „acoperire”: religia, morala, dreptul, mai nou… politica!… Să crapi de râs, nu alta! Și culmea, se găsesc destui tembeli care să mai creadă în balivernele astea kitsch de rozosine!…
3. „Bani <<albi>> pentru zile <<negre>> … sau bani <<negri>> pentru zile <<albe>>” vs. „Un pensionar bun este un pensionar mort” (Pace!, yankei-„caucazieni”, cuceritori ai West-ului sălbatic…).
Ca să mă explic: nu mi-ar conveni ca, peste ani (Dă Doamne!), nepoții și nepoatele mele să ajungă să spună: „Nu mai putem trăi din pensia bunicului, trebuie să-l angajăm!”…
Întrebarea (sau întrebările) ar putea fi în jurul acutei, stringentei realități de la noi: este pensia un drept (al fostului angajat) sau o obligație (a instituției-stat, instituție privată etc.)? Este pensia o pomană-colivă sau o formă de repartiție în nesfârșitul ciclu al reproducției (producție-repartiție-schimb-consum)? În fine, ce relație există între asigurare și pensie? De fapt, ar exista jdemii de interogații la temă și nu puține generate de confuzia babilonică terminologică existentă pe „piața ideilor” la care contribuie din greu și pletora cea mai scârboasă a societății – politicienii… Fiind și eu pensionar – Homo (pensionis) sum: humani (quid de pensione) nihil alienum ad me non esse puto… Mai ființez încă în beatitudinea libertății de a nu fi legat de nici o proprietate, așa cum spunea și Marx (materialmente, nu mai am nicio proprietate imobiliară, nici bani la bancă dar nici credite, nici bijuterii sau mai știu eu ce alte bogății, doar biblioteca mea adunată cu trudă de o viață). Sunt însă putred de bogat prin fiii mei, prin nepoțeii și nepoțelele mele. Nu sunt un homeless (boschetar), deși, poate, arăt ca atare, prin pletele și barba mea în continuă dezordine dar „superioare” sexologului Theodosie-Savonarola of Tomis… Și totuși nu sunt chiar liber ca pasărea cerului: am o nevastă (nefastă, năpastă… fiți siguri că persiflez!…). Tot ce am este pensia dar și asta „n-o pup” eu, e sub „control”, al cui oare? Trebuie să smulg cu dinții, cu cleștele câte „ceva” de o bere și țigări… Parcă, era cumva mai bine în Anglia (la acest capitol…); la nici trei ore de la aterizarea la Timișoara (acum cam vreo zece zile) deja mă podidea dorul, nostalgia… și asta, doar un grăunte de nisip pe plaja Copacabana sau Ipanema… Să lăsăm lamentațiile, revenons a nos moutons – PENSIA…
Dar ce înseamnă – pentru mine – „bani albi pentru zile negre”, respectiv, „bani negri pentru zile albe”? Tradiția populară tezaurizează cristale de înțelepciune; „a strânge bani albi pentru zile negre” înseamnă, mai mult sau mai puțin metaforic, „a economisi, a fi prevăzător”. O hermeneutică a acestei „zise” – în contextul discuției despre pensie – ne conduce la niște nuanțe pe care, poate, nu le sesizăm la prima vedere; în definitiv, de ce neapărat bani, apoi adjectivele alb respectiv, negru? Banii înseamnă lichiditate, recte, ceva ce poate fi transformat oricând în orice (bunuri materiale, servicii). Nu prea poți face provizii pentru mai târziu, din orice. Bunurile materiale efective (e.g. case, terenuri, opere de artă, bijuterii etc.) pot fi ele „puse deoparte” dar, la nevoie, trebuie ca și acestea să fie transformate în lichidități, adaptabile la situații neprevăzute, când dăm oarecum de dracu’… Nu cred că e cazul să dau exemple și din lumea animală, care are un comportament similar – realizarea de „provizii” (când „se poate”… când nu, dumnezeul acestor ființe nefericite, cu mila…). Dar animalele respective nu adună „lichidități”, i.e., bani; e la mintea cocoșului, ele nu trăiesc într-o lume / societate „tranzacțională” (comercială). Doar omul o face și asta numai odată ajuns pe o anumită treaptă a evoluției sale istorice, recte, producția și schimbul de mărfuri. Tezaurizarea în bani (lichidități) este cea mai eficientă soluție. Dar ce semnifică oare, aici, „alb” și „negru”? Mi se pare că, acum, intră în joc ceva ce noi numim „valori morale”. Albul sugerează cinstea, onestitatea, licitul… negrul, evident, va sugera contrariul. „Banii albi” sunt rezultatul tezaurizării rezultatelor muncii cinstite, mai precis, economisirea unei părți din aceste rezultate, în spirit de prevedere. Chestia asta pare „axiomatică” dar nu-i chiar așa… În Românica noastră de zi cu zi și la nivelul oamenilor muncitori, cinstiți și obișnuiți dar, mai ales, cu destule belele (inevitabile) pe cap, este de-a dreptul imposibil să economisești în mod onest. Trăind într-o societate tranzacțională (comercială), bazată inevitabil pe fel de fel de tipuri (și… tertipuri) de concurență, tot omu’, cât o fi el de cinstit (în intenție sau faptă) va recurge la trucuri, i.e., va căuta să „trișeze” cumva… Nu va fi nicicum, „curat ”, 100%… Amintiți-vă de pilda biblică cu cel îndreptățit să arunce primul piatra… Și, la urma urmei, a fi „inteligent” deci, cumva șmecher, nu însemnă neapărat a te situa în orizontul ilicitului, penalului… Aici, intervine „gradualitatea”: agonisirea cinstită poate deveni, treptat-treptat gri, spre a ajunge la negru… Așa ajung „banii albi”… „bani negri”. A vorbi, mai ales în Românica de azi, de iliciți, evazioniști, hoți / bandiți de-a dreptul (!) este ca și cum am spune că „apa este udă”. Să intru în amănunte? Nu e cazul, nu vă consider, nicicum, handicapați mintal… Doar o mențiune la „temă”: câți oare, care au „adunat din greu” iar apoi au ajuns la „mititica”, se lasă „spoliați” de „cheagul” făcut? Preferă să stea o perioadă (de obicei, „aranjată”, cât mai scurtă), la „răcoare”, pentru ca, apoi, să iasă „fete mari, neprihănite”, reabilitați, spre a putea „păpa” ce i-a dus mintea să adune, liniștiți, nederanjați de nimeni… nici măcar de statul care a cheltuit serios să-i „lege”, apoi să-i „întrețină la pension”, iar apoi să rămână cu buzele umflate. Rar, unii „cretini” pică „de fazan”… Ei, aici sunt „banii negri” pentru „zilele albe”! Albe, pentru că, după ce au „ieșit”, se pot bucura de a face „din noapte ziuă” și, mai departe, vorba poetului, „ș-a zilei ochi închid”. No, vorba ardeleanului, „asta e…” (vorba miticului!).
Prin urmare, omul obișnuit, cinstit (zis „normal”) trebuie să „cotizeze” (obligatoriu și / sau benevol) pentru un ipotetic „fond de pensii”. Prioritar, constituit de, sau la stat. În orice stat „civilizat” caracterul „obligatoriu” prevalează. De la „tata” von Bismark încoace. Urmează că omul nostru, atunci când „nu mai poate”, trece a la retraite. Cinste lui, sănătate și viață lungă lui! Din fondul constituit prin cotizările sale sistematice, an de an, lună de lună, i se va „calcula” cât îi va reveni lunar sub formă de pensie. Bașca, dacă a avut posibilitatea să participe și la constituirea unui fond privat de pensii (în Românica, cam rar!). Toate bune și frumoase!… Bugetul de pensii, (inclusiv cel constituit la stat), ca și fondul privat de pensii, „joacă” – economic – cam același scenariu. Similar cu „jocul economic” al băncilor sau al societăților / instituțiilor de asigurări. Pe ce se bazează totul? Asigurările (de orice tip) ca și băncile (cam tot de orice tip), nu „trăiesc” din banii asiguraților / deponenților ci din profiturile pe care le fac pe această bază. Atât asigurările cât și băncile pot investi – în primul rând, în interes propriu – sumele de bani de care ajung să dispună. Banii sunt făcuți să circule, să aducă profit (vorba caraghioasei emisiuni tv. „Banii în mișcare” … da’ pentru cine? ). Este extrem de puțin probabil ca toții asigurații să dea simultan de belea (ex. „să crape”) sau ca toții deponenții la o bancă să-și retragă – tot simultan – banii… O mențiune specială pentru stat (mai ales „al nostru”…): tot ce „intră”, se „topește”, intră într-un sac fără fund… De aici, pensiile „sigure” (că ele ne interesează) sunt la discreția statului (la noi…). Cum se calculează… din nou, D-zeu cu mila… Birocratul (funcționarul), repet a nu știu câta oară, c’est un homme qui fonctionne… Cu erori cu tot, dar mai ales cu boala sa incurabilă – cea de a fi… funcționar-birocrat… De aici, toată tevatura cu protestele unui număr uriaș de pensionari ( nu chiar cât pretinde „o anumită parte a presei”!…), dar „ei”… există!… De aici, chestia cu pensia ca drept sau obligație, pomană sau repartiție, pensia ca asigurare… Dar asta, în episodul următor. Acolo voi încerca să „dezbat” și cum „pensionarii speciali” trăiesc în post- sau super- communism… I.e., beneficiază de o „repartiție” cu mult peste nevoi! În fond, aici sunt două chestii distincte: „pensile speciale” nu sunt, în definitiv, pensii, ci un fel de indemnizații (pentru condiții deosebite de muncă???), apoi, cei ce „beneficiază” și-au ales singuri (sau, mă rog, de bună voie și nesiliți de nimeni [???]) meseria? Totuși, mă gândesc că, un fost miner care-și scuipă plămânii, până crapă, a muncit mai abitir decât un „om al legii” care – prin definiție este corupt sau, măcar, coruptibil… Această tagmă ne va liniști pe toți: toți suntem în situația de a nu putea arunca – moralmente – primii cu piatra!…
Rămâne să mai stabilim de ce un pensionar (indian) bun este un pensionar mort … Dixit!
Citește și:
- GREAȚA VOIOASĂ A COTIDIANULUI (19)
- Mai multe articole ale autorului puteți citi AICI – Reportaje și AICI – Opinii
