Mă numesc Viviana Andrieș și sunt elevă în clasa a XI-a A de la liceul J.G. Tajovsky din Nădlac. Îmi place să scriu pentru că scrisul îmi transformă realitatea în ceva mai ușor de procesat. Pe lângă asta, ador să ascult muzică, să mă uit la apus și să mănânc paste. Îmi iubesc familia, prietenii și pisica, ei sunt cea mai bună sursă de inspirație. Ador să scriu proză pentru că mă regăsesc în fiecare personaj și pentru că pot călători oriunde îmi doresc. Literatura nu are limite și acest lucru mă fascinează! Prezentă în antologiile „reStart 2020”, „reStart 2021”, „reStart 2022” și „reStart 2023”, coordonate de Florin Iaru și Dan Mircea Cipariu și editate de Ioan Matiuț.
OCHII CĂPRUI FURĂ INIMA ORICUI
Profa de economie arată ca șoarecele mort de pe pavajul ud de azi dimineață. Până semestrul viitor ne va uita numele. Îmi las ușor capul pe bancă și încep să visez.
În vis mă văd pe mine: înaltă, într-o rochie mov, cu părul lăsat și tocuri subțiri de vreo 8-9 centimetri, îmi sărut iubitul. Totuși ea nu sunt eu. Cea pe care o văd în vis are ochi căprui. Ai mei sunt verzi.
Cum își permit?
Din realitatea înconjurătoare aud o glumă porcoasă. Pentru o fracțiune de secundă imaginea se pixelează și revine o cameră ca interiorul unui ecran unde gurile cuplului rup flămând carnea celuilalt. Doi vampiri ieșiți de sub control.
Limpezimea viselor în general e doar o idee ce se pierde prin subconștient. Fără context văd un picior smuls și o mână scheletică. Resturile iubitului și ale mele cea falsă se duelează. Alte semne de viață sunt acum dâre urât mirositoare de sânge și organe moi, câteva pete în beznă.
Eu cea conștientă, nu cea bucățele, nu exist. Conștiința pur și simplu îmi bântuie confuză deasupra scenei. Gândurile apucă să mi se materializeze abia după ce mă trezesc. Am capul amorțit și furnicături în mâini. Mă cer la baie. Intru țintă la oglinzi. Semăn cu ea, demonul care mi-a sfâșiat iubirea, dar n-am nici ochii, nici eleganța brutală, nu le voi avea vreodată.
Mă înfricoșează ideea că poate însă greșesc- dacă ea e adânc întipărită în mine dar nu îndeajuns de trează încât să aibă o personalitate proprie.
Îmi caut telefonul și îi scriu iubitului meu:
— Ce îți place cel mai mult la mine?
Nu durează mult până-mi răspunde.
— Părul și ochii ăia căprui.
Arunc telefonul în oglindă și culeg un ciob. Calmă, îmi scot ochii verzi din orbite, în speranța că se vor transforma în căprui când mă voi trezi.
SUPERLUNA PORTOCALIE DIN 2023
Dintr-o casă sărăcăcioasă un băiețel se uită la lună. Îngerii au pictat greșit: grasă și portocalie ca un dovleac de Halloween inexpresiv.
Unul dintre craterele din stânga astrului se deschide ca un chepeng. Razele lui uleioase formează o scară lungă și ating asfaltul crăpat. Băiatul își freacă ochișorii de japonez, uimit și somnoros.
Un horcăit se aude amplificat la boxe. Din chepeng țâșnește o cascadă vâscoasă, maro, de vomă. Cineva coboară pe razele lunii, cocoșat, cu aripile lipite de spate și picioarele șovăitoare. Se împiedică la fiecare treaptă ca un bătrân fără baston. Un înger, se luminează copilul.
Îngerul aterizează în fund cu un pleoscăit drept în balta puturoasă de pe asfalt. În mâna stângă ține o sticlă de vin, goală, iar în dreapta, o pensulă aurie, mai lungă decât nasul lui Pinocchio. După câteva încercări, reușește să se ridice. Se uită în jur cu ochi goi, disperați. Îl observă pe băiețel târziu căci umbra unui castan bătrân îi protejează fereastra. Fără să-și schimbe expresia, pornește șchiopătând spre el.
— Nu te supăra băiete ai ceva de băut?, ridică nemulțumit sticla goală.
Are buze prea sângerii pe o față prea albă și e dezbrăcat; fără lumină, fără aureolă, aripile, cândva mărețe, îl încurcă. Băiatul întinde o cană cu lapte călduț și miere, ceea ce-l face să râdă acru.
— Hai mulțam! Poate mă trezește din beție.
Soarbe liniștit din cană și copilul prinde curaj:
— Ești un înger adevărat?
— Am fost cândva, da’ m-au concediat.
Sughite și urlă furios către lună a cărei crater s-a închis acum, de parcă n-ar fi existat nici chepeng, nici scară.
— Ba nu, mi-am dat demisia!
— De aia s-a apucat și mama de băut, e șomeră.
— La mine e mai complicat.
— Păi ai fost înger, acum ești bețivan… deci tot șomer.
— Mhmm.
Văzând că tace, insist:
— De ce ai plecat din lună?
— M-am îmbătat și era tura mea s-o pictez, am amestecat urât culorile. Petru a urlat la mine că cică nu-mi mai dă salar și eu i-am dat cu sticla de vin în cap. Adică cum- să nu-mi primesc eu banii?! Nici la judecată nu m-au dus, poate că m-ar fi scos Maria, da’ nu, că el e șefu mare și poate să mă dea afară-n șuturi.
Nu reușește nici să plângă când aripile, așa vai de ele, s-au transformat în zdrențe și pensula aurie în baston de lemn. Acum nu e nimic mai mult decât un boschetar acoperit în vomă care înjură în gura mare toți sfinții. Speriat, băiețelul începe să plângă dar până să se ridice maică-sa din pat strada e liniștită și portocalie, fără urmă de îngeri beți cu pensule de aur. Doar o baltă puturoasă va teroriza vecinii mâine dimineață.
![[CRITIC GUEST] Viviana Andrieș: „Superluna portocalie”](https://www.criticarad.ro/wp-content/uploads/2024/03/Viviana-Andries.webp)
(Foto – Viviana Andrieș)
Ce înseamnă când visezi că îți pică dinții?
Mă uit cu dezgust în jurul meu. Din cauza simulărilor naționale, directorul ne-a mutat înapoi în clădirea gimnaziului, adică sunt nevoită să fac slalom printre mucoși cu ADHD sau fetițe în pijamale de fiecare dată când merg la baie pentru tot restul săptămânii.
Din direcția opusă a holului, o figură de băiat înalt, îmbrăcat larg, ca un boschetar, vine spre mine. Îl recunosc dar mă mir că e aici, nu știam că și clasa lui a fost mutată. Umbra mă ridică în brațe și mă învârte dar mă desprind repede pentru că simt ceva în gură, un obiect tare și mic, complet extraterestru. Fug la baie.
În prima chiuvetă pe care o văd scuip sânge și ultimul dinte din rândul de stânga jos. Stau aplecată deasupra chiuvetei în speranța că sângerarea se va opri dar inima și mâinile îmi tremură pe când altceva mi-se mai desprinde din gură. Scuip o măsea surprinzător de mare și galbenă, urmată, la fel, de un șuvoi de sânge. Inclusiv vederea tremură atunci când îmi ridic cu gâtul de plumb fața din chiuvetă. Obrajii îmi sunt de carton iar puloverul în dungi e pătat de sânge într-un contrast bolnav cu oja de pe unghii.
Încă două măsele mi-se desprind de pe carne și îmi simt gingiile pulsând atunci când ușa băii se deschide și două colege intră peste mine. Ca și cum să mă vadă acolo cu jumătate de gură împrăștiată în chiuvetă ar fi cel mai banal lucru care s-a întâmplat azi, au început să mă bârfească:
– Da, Elena asta n-a fost niciodată normală.
– Dacă ar interna-o la nebuni și-ar reveni.
– Poate o internează după ce pleacă la facultate.
– De parcă asta o să meargă vreodată la facultate.
Nu reușesc să înțeleg grandioasa replică de final pentru că mirosul de putrezeală, sânge și panica îmi provoacă o vomă groasă, imposibil de împins înapoi în gât.
Cumva însă vocea îngerului meu păzitor își face drum până la urechile mele- îmi șoptește imperativ Trezește-te!, și apoi văzând că sunt pe cale să cedez, a urlat de-a binelea: TREZEȘTE-TE.
M-am trezit pe stradă, la băcănia din colț unde de obicei se adună bărbații la țigară. Dar acum strada e pustie, inclusiv câinii lipsesc. Apusul e simplu, norii nu formează spectacularul după care ochiul meu obosit tânjește – e pur și simplu portocaliu și puternic, aproape că nu mai văd nimic altceva din cauza lui. Aud însă ciripitul unei păsări și simt vântul rece prin păr. Dau să-mi înfășor mai bine paltonul în jurul corpului dar realizez că nu port palton. De fapt, nu port nimic.
Sunt o bucată de carne în apus și-mi simt gingiile dureros de goale. În singurătatea asta rece urlu:
– TREZEȘTE-TE ÎN PIZDA MĂ-TII DE IDIOATĂ!
Și mă trezesc, de data asta în întuneric, în patul meu, cu ursul de pluș în brațe și cu șosetele încă în picioare.
Vezi mai mulți invitați ai rubricii CRITIC GUEST – AICI
