DE PE MALURILE MEDWAY-ULUI, PE CELE ALE SOMEȘULUI | DE LA CHATHAM, LA CLUJ, VIA ARAD (7)
ÎN LOC DE „PROLOG”: Un preambul neconvențional: strigăte și urlături…
Nu s-au auzit oare până la Arad înjurăturile și blestemele mele la adresa P.C.-ului propriu și personal, cărat (cu toate mățăraiele!) de pe malurile Mureșului până pe cele ale Someșului Mic? Păcat, mare păcat! Ați fi avut ce auzi… Dar n-am de gând să le „transcriu” aici. E vorba de ziua de miercuri 23 iulie A.D. 2025, după-masa… Până nu demult, marțea era ziua cu trei ceasuri rele (și pentru mine). Mai nou, a devenit fatidică și ziua de miercuri: se pare că am mâniat rău sfinții! Tot ce-am muncit marți și miercuri s-a dus dracu’ pe apa sâmbetei: nu sunt un virtuos al computerului… nu știu ce – dumnezăii lui Irod! – am smintit la computer (neatenție?!…)… cert este că nici fiu-meu mijlociu (IT-ist de meserie) nu i-a dat de capăt… Așa că… Da capo!…
1. Înainte de „Tăietura Turcului” și după „Tăietura motanului Arpagic”…
Nu sunt istoric. Nici nu cred într-un adevăr obiectiv al istoriei (ca factualitate) și nici al istoriografiei (ca înfeudare volens-nolens la o doctrină sau, pur și simplu, la o subiectivitate inevitabilă). De aceea mă simt eliberat de anumite canoane, e.g. respectarea unei anumite cronologii. În fapt, ader total la poziția originală și echilibrată a prof. Lucian Boia…
Am parcurs un intermezzo destul de lung, în ultimele săptămâni, din nevoia de a „chibița” pe marginea „pachetelor de măsuri”, fiscale și reformatoare ale administrației de stat, inițiate de premierul I. Bolojan… În afară de certitudinea strict actualizată dar și relativizată a amânării „corigenței elevei Românica” de către forurile „externe” de rating (e.g. S. & P.), restul mi se pare, dacă nu utopie, cel puțin „neputință potențială”. Voi mai reveni la aceste „probleme”; deocamdată vreau să mă întorc la „triunghiul meu” Cluj – Arad – Chatham upon Medway. Acum, o re-revenire la Cluj… Orașul care mustește de istorie (mai ales medievală) și pe care nu o voi trata „istoricește”, ci sentimental: la urma urmei, nu pot tăia „cordonul ombilical” între obârșie și mine, cel prezent.
Am luat ca repere „Tăietura Turcului” și „Tăietura Motanului Arpagic”. Ele nu sunt limite între care să mă încadrez; am spus că nu sunt istoric, deci… Fiecare localitate mai răsărită de pe astă lume are o legendă, un mit, o poveste, o utopie… cu rol fondator. Nu contează aici adevărul, ci aura / patina unui trecut mai mult sau mai puțin nebulos… La urma urmei, orice așezare trăiește și prin trecutul său. „Tăetura Turcului” amintește (legendar sau nu) de fapta eroică a unui cioban, numit Donath, care a salvat cetatea Clujului de urgia turcească (sec. XVII). Cum și ce, voi povesti altă dată… „Tăietura Motanului Arpagic” trimite la o altă urgie, de dată (istoricește) recentă: cum a vrut „ilustrul român” să pedepsească Clujul pe care nu l-a iubit niciodată; dimpotrivă!… O voi povesti și pe asta… când îi va veni rândul…
Ca să n-o lungesc, voi apela la comentariile prietenului și eminentului profesor de istorie (la „UBB”) și scriitor, Ovidiu Pecican: un arădean pur-sânge (!) care s-a „clujenit” de câteva decenii…
«După cum spun geografii, Clujul se întinde spre sud-est pe terasa superioară de pe versantul nordic al Feleacului, un deal intrat de-acum atât în istorie, cât și în folclor („Pe dealul Feleacului/ trec carăle Iancului…”). Celălalt deal pe suprafața căruia se desfășoară capricios este dealul Lomb. Doar două dealuri, așadar, după cum spune același istoric pomenit mai sus… Dar mult mai multe piscuri ale acestor două. Pe trei părți orașul este păzit de dealuri și coline cu înălțimi între 500 și 825 metri. La sud așezarea este plasată subocrotirea Dealului Feleacului, care atinge înălțimea sa maximă, de 825 metri, în Măgura Sălicei. La răsărit, el se revarsă în Câmpia Someșeană, nordul fiind presărat între piscurile Vârful Lombului (684 m), Vârful Dealul Melcului (617 m), Techintău (633 m). Înspre vest se află un alt pâlc de înălțimi relative, precum Dealul Hoia (506 m), cu același nume ca pădurea vestită prin stranietatea ei (s-a vorbit despre ea ca despre un loc favorabil prezențelor… extraterestre), Dealul Gârbăului (570 m) și încă altele. Odinioară în afara orașului, acum în interior, la limita dinspre miezul orașului a Mănășturului, se află însă „gâlma” Calvaria – care poartă numele vechii mănăstiri romano-catolice omonime – și „dealul” Cetățuia (datorită construcției militare austriece, o cazarmă habsburgică încă în picioare, etalându-și arhitectura în preajma hotelului Belvedere). Încet-încet, tot mărindu-se și lățindu-se, construindu-se de la un pisc la altul, Clujul a ajuns să întruchipeze, și el, condiția de cetate a celor șapte coline; ba, de la o vreme, chiar a mai multora… De-acum, un destin falnic îl așteaptă, înscriindu-se pe linia unei profeții istorice aureolate. Doar că acest destin ține de oameni, de altitudinea viselor lor, și nu de condițiile geografice, pe care tot omul le poate schimba în mod spectaculos…» [„Legendele Clujului: Cele șapte coline”, Cluj 24.ro, 12 februarie 2022]. Nici Ioan Gură de Aur nu putea să exprime mai bine realitatea Clujului. Eu nu conchid decât că: VIRTUS ROMANA REDIVIVA…
2. Matei Corvin – între realitate și legendă
Clujul – „inima Transilvaniei” sau „Orașul comoară” („poreclă” dată încă din Evul Mediu) – nu face excepție de la așezările ardelenești mai răsărite: arhitectonica sa generală (vatra istorică) respectă tipicul târgurilor-cetate medievale din cam toată Europa Centrală și de Vest. Recte, există un nucleu urbanistic, o piață centrală (de obicei, rectangulară) unde se găsește, în mijloc, clădirea cât mai monumentală a unei biserici; laturile spațiului rectangular sunt ocupate de clădiri tipice acestui „mediu” european: acoperișuri înalte, o poartă masivă ce dă într-o curte interioară și, în general, etalarea la exterior a stării materiale prospere a locatarilor, prin decorații arhitectonice în pas cu moda timpului. „Piața” este cea care dă idea de „târg”; acolo, zilinic sau periodic se întâlnește „cererea” cu „oferta” timpului: o mulțime de tarabe, dughene și alte improvizații, unele fiind chiar lipite de zidurile majestuoase ale „domului”. Mișună târgoveți, „cumpărători”, cerșetori, saltimbanci și… tot „tacâmu’ ” medieval tradițional… Piața („centrală”) medievală mai păstrează – prin tradiție – și o amintire sumbră: este, de obicei locul unde aveau loc execuțiile publice ale celor condamnați la pedeapsa capitală… Din „piață” iradiază străzi, mai mult sau mai puțin întortochiate, mărginite de construcții descrescătoare ca importanță sau rang, până la zidurile fortificate ce înconjoară „cetatea”. Cetatea are mai multe bastioane, bine fortificate și aflate în custodia unor categorii profesionale (de obicei, bresle), i.e., cele ce asigură prosperitatea economică a „târgului” (vatră comercială prin excelență). Există mai multe porți masive, păzite de turnuri sau alte fortificații, de obicei, pe fiecare latură a zidurilor cetății, așezate (unde e posibil) după ordinea punctelor cardinale. În exteriorul zidurilor cetății, cu timpul, încep să se îngrămădească o puzderie de clădiri mai modeste, care, tot cu timpul, se vor multiplica („labirinstic”) formând – în linii mari – așezarea urbanistică a secolelor următoare. Acesta este „șablonul” și, cum spuneam, nici Clujul nu face excepție. Cu mențiunea că extinderea orașului va necesita – treptat-treptat – renunațerea la zidurile fortificate ale vechii citadele (nu obligatoriu!) și apariția de cartiere („mărginașe”) tot mai mari. Modernitatea târzie (la noi, sec. XIX) va impune noi și noi sistematizări urbanistice și apariția unor noi scuaruri – lăbărțate în piețe – clădiri impozante (din nou, în pas cu stilurile arhitectonice ale timpului) destinate unor activități tipic urbane (ce s-au păstrat până în ziua de azi): mai multe biserici, în ton cu diferitele confesiuni, așezăminte școlare, spitalicești, culturale, administrative etc. Îmi vine în minte o comparație riscantă: ca în Far-West: biserică, sediul șerifului cu „jail”-ul aferent, pensionul de fete (unde e cazul!), Saloon-ul & hotel & Casa de putas ș.a.m.d. Diferența, față de spațiul European, constă în așezarea tututor de-a lungul unei străzi (main street), de obicei, unica… Am făcut această paralelă spre a sublinia o latură kitsch obișnuită a nu mai puțin obișnuitelor filme western… Arhitecții urbaniști ai modernității (sec. XVII-XIX) au avut mare bătaie de cap cu „tăierea” de mari bulevarde, cu „cruzime chirurgicală” clasică, prin puzderia de maghernițe moștenite de la „acel” Ev Mediu. E.g.: la Londra, Sir Christopher Wren [1632- 1723] (numele lui e legat în primul rând de celebra Saint Paul’s Cathedral), a încercat o sistematizare a Londrei (mai ales după marele incendiu din 1666), dar n-a mai apucat să-și ducă marele proiect la bun sfârșit (chestie de fonduri… eterna poveste!); la Paris, Baron Georges Eugene Haussmann [1809 – 1891], la comanda lui Napoleaon al III-lea, „rade” cam 60% din clădirile moștenite de la Evul Mediu parizian, realizând marile bulevarde întâlnite și azi…
Evident, Clujul nu se compară cu aceste două metropole, dar nici nu-l putem „gratula” cu denumirea involuntar-comică de „Micul Paris” (Ha, ha, ha!) – cazul Bulei lu’Pândaru – sau cu „Mica Vienă” – cazul, la concurență, Timișoara – Arad… Dar nu voi îndrăzni să zic ironic despre Blaj ca fiind „Mica Romă”, pentru că „acolo” istoria noastră a încercat „a magnificent turn”, dar, din păcate… Au existat totuși arhitecți de renume (din Ungaria, Austria, Germania) ce au dat actuala „față” a orașului vechi (clasic – în mintea mea…) Cluj, „congratulat” (la modul kitsch, tipic protocronismului ceaușist) și cu „anexa” de Napoca… Da, Napoca (bi-milenară!) face parte din istoria acestui teritoriu, populat („atunci”) de daci și celți, cucerit și înflorit de romani. Dar acea populație nu este (cum pretind azi unii, duși cu vaca la păscut pe arătură) nici populație românească, nici germană, nici maghiară…
Imaginea iconică tradițională a Clujului este aproape invariabil următoarea: de la o înălțime rezonabilă, dinspre sud, sud-vest, apare în prim plan Grupul statuar Matei Corvin: poate cel mai mare rege al Ungariei este flancat de patru din generalii săi. În plan secund, impozanta Catedrală romano-catolică „Sf. Mihail” (stil – goticul transilvan!), lungă de cca. 70 de metri și cu turla ajungând până la cca. 80 de metri. Cele două monumente par nedespărțite. Sunt multe motive (nu numai faptul că marele rege – născut în Cluj – a fost și botezat în mărețul așezământ de cult). Voi vorbi despre cele două monumente ce par îngemănate într-un alt material. Deocamdată, cap de afiș este Regele Matei Corvin. Matthias Corvinus, Hunyadi Matyas, Mathias Rex (ideea lui N. Iorga) s-a născut în 24 februarie 1443 la Cluj (Regatul Ungariei) și a murit în 1490 la Viena (Arhiducatul Austriei). A fost rege al Ungariei între 1458 și 1490. Faptul că n-a murit în vreo bătălie este simbolizat (după tradiție) prin calul său impozant care stă cu toate cele patru picioare pe soclul grupului statuar. (Sursa multor pariuri, legate de mărețul cal. Câte picioare și care anume sunt ridicate? Mulți „au mușcat”… printre care și eu… clujeanul get- beget…).
Maghiarimea din toată lumea vorbește cu nostalgie (și azi) de „Ungaria Mare”. Ea nu a fost pe timpul dualismului austro-ungar; ea a existat (la cote maxime) doar sub domnia lui Matei Corvin! Cea mai vastă întindere a Ungariei din istoria sa avea următoarele limite: la Vest, până în sud-estul Germaniei și până în Dalmația; la Est, până spre Polonia (mai puțin Moldova și Țara Românească) și până în Bulgaria. Regele Matthias a condus – în uniune personală – Regatul Moraviei și Silezia, Luzația (Austria Inferioară). Epitetul de Corvinus vine de la blazonul familiei (corbul). Amintiți-vă de colosalul Castel al Huniazilor (Hunedoara)…
O întrebare (eu aș spune, nebunească și inutilă!): cui „aparține” Matei Corvin, românilor sau ungurilor? Istoricii probi au demonstrat absurdul întrebării. Matei Corvin a fost al doilea fiu al lui Iancu de Hunedoara (descendent din cneazul valah / român Voicu); mama sa făcea parte dintr-o ilustră familie nobiliară maghiară (transilvană). Tatăl său – la rându-i, aureolat de legendă – a ajuns regent al Ungariei. Matei a avut ca prim „tutore” pe Grigore de Sanok (ajuns episcop de Lemberg), un cărturar critic al scolasticii medievale, promotor al umanismului renascentist, deci o persoană de largă respirație europeană, la timpul său. A urmat un alt „formator” – Janos Vitez (de asemenea, un umanist renascentist). Așa se explică faptul că viitorul rege a avut parte de o educație aleasă, vorbind mai multe limbi și deci un orizont cultural ce-l postează foarte sus, în Europa acelor timpuri. Este clar, aparține culturii și civilizației central- și vest- europene! Dovada? Cunoscuta Bibliotheca Corviniana: în sec. XV era cea mai mare colecție europeană de cronici istorice și lucrări de filosofie și știință din acel secol (peste 5.000 de exemplare). Ca fapt divers, dar nu neimportant: Matei Corvin l-a întemnițat pe Vlad Țepeș, apoi l-a ajutat să ia tronul Țării Românești (ultima domnie). Între Matei și Ștefan cel Mare „relațiile” au fost de mare complexitate: rivalități, războaie, alianțe, întrajutorare. Ștefan a reușit să dobândească de la Matei chiar două feude în Transilvania (Cetatea Ciceu și Cetatea de Baltă)… Să ne înțelegem bine; în acel Ev Mediu (de mijloc! sic!) rivalitățile și războaiele nu aveau caracter național! În joc erau interese teritoriale de tip pur feudal, ierarhizări pe principiul suzeran-vasal, interese matrimoniale, de familie, înfruntări religioase (creștinismul în interiorul său, pe fondul Reformei și Contrareformei, apoi contradicția între biserica Romei și cea ortodoxă, apoi creștinism vs. Islam) … orice în afară de conflict etnic!
Clujul este legat profund de Matei Corvin (nu numai prin nașterea marelui rege în „Orașul Comoară”): circulă o serie de legende, povești moralizatoare, pe care le-am învățat încă din frageda mea pruncie de clujean… Voi reține – hic et nunc – două.
Prima. Pentru acuratețe, voi cita din „Legendele Clujului; Legenda regelui Matia” [Pagina oficială a Mincipiului Cluj-Napoca dedicată călătorilor din întreaga lume].
«Cronica lui Gaspar Heltai consemnează, în acest sens, una dintre cele mai cunoscute legende ale istoriei clujene, pe care, până astăzi, bunicii continuă să le-o povestească nepoților. Legenda spune că Matia, aflat în trecere prin Transilvania, și-ar fi lăsat numeroasa suită în cetatea episcopală a Gilăului și, deghizat în student călător, ar fi intrat incognito în orașul său natal, pentru a vedea cu ochii săi starea de spirit a locuitorilor și atitudinea conducătorilor orașului față de ei. În piața centrală a orașului, Matia a asistat, plin de revoltă, la o scenă în care plebeii orașului erau obligați de oamenii judelui, sub amenințarea biciuirii, să care cu brațele bușteni pentru gospodăria sa. Protestând împotriva acestei nedreptăți, regele deghizat în student a fost biciuit și obligat să se alăture sărmanilor orașului în munca grea pe care aceștia o făceau, până la asfințitul soarelui. Legenda spune, însă, că Matia ar fi avut inspirația de a scrie cu cărbune, pe trei lemne de foc din curtea judelui, următoarea însemnare: „Aici a fost regele Matia! Unde este dreptatea?”. Eliberat odată cu lăsarea serii, regele s-a întors în tabără sa de la Gilău. A doua zi, Matia a revenit în oraș, în fruntea suitei sale strălucitoare, fiind întâmpinat cu mare fast de judele și de fruntașii orașului. Întrebat fiind despre respectarea legilor care interziceau exploatarea abuzivă a oamenilor liberi, judele orașului l-ar fi asigurat pe suveranul său că aceste legi erau respectate fără nici cea mai mică urmă de abatere. Atunci, regele și-a pus oamenii să răscolească stivele de lemne din curtea judelui, până la găsirea celor trei bucăți de lemn pe care fusese făcută inscripția incriminatoare. Apoi, Matia l-a pedepsit pe judele orașului și a luat măsuri pentru a asigura stricta respectare a drepturilor și libertăților tuturor cetățenilor orașului. Această legendă constituie o expresie a aspirațiilor către libertate și dreptate specifice epocii Reformei. Mitul lui Matia este reinterpretat din această perspectivă, marelui rege născut la Cluj fiindu-i atribuit, cu convingere și nostalgie, numele „Matia cel Drept”. Grilajele ferestrelor casei Matia erau ornamentate în această epocă cu corbi heraldici, iar în interiorul clădirii, încăperea în care se născuse Matia – prima de pe partea stângă, după intrarea pe poarta gotică – păstrată până astăzi – ajunge să fie obiectul unui interes aparte.»
A doua. De data asta, voi reda din memoria mea de copil. Totul se învârte în jurul zisei „Numa’ odată o fost târg de câni la Budapesta!”… Ideea este că dacă faci un bine cuiva iar cel urmă revine cu o nouă cerere, îl poți refuza politicos aplicându-i zisa mai-sus menționată…
Se povestește că Matei Corvin (din nou deghizat în om simplu) întâlnește în Cluj un om sărac, cerșetor amărât. Ca să-l ajute, îi propune să adune câini de pripas și să vină cu ei în capitala Ungariei de atunci, că-i va cumpăra el. Omul face ce i s-a propus. Ajuns la Buda / Pesta (pe atunci), îl întâlnește pe rege (de data asta, Matei dezvăluindu și identitatea). Regele face ce-a promis: îi cumpără, la un preț generos, câinii iar omul nostru sărman scapă de necazuri. Zvonacii vremii își fac „datoria”. Aflând de tărășenie, un șmecher merge la rege și-i propune să adune la rându-i, câini „maidanezi” spre a-i vinde ilustrului monarh. Tot pe bani buni. Matia îi răspunde, zâmbind sardonic: „Numa’ odată o fost târg de câni la Budapesta!”… O formă foarte diplomată de refuz! Și eu, la rându-mi, am folosit „rețeta”, când o fost cazu’…
ÎN LOC DE „EPILOG”: Nu voi spune „Mă suii p-o șa și v-am spus povestea-așa”; mă rezum la a zice: „Mă suii în Dealul Clujului… tra-la-la-la!”…
… În loc de „La revedere”, SERVUS DE LA CLUJ!
Citește și:
- seria DE PE MALURILE MEDWAY-ULUI, PE CELE ALE SOMEȘULUI | DE LA CHATHAM, LA CLUJ, VIA ARAD
- seria AMINTIRI DIN COPILĂRIA CRETINIEI MELE
- seria de reportaje UN ARDELEAN LA KINGSWAY HOUSE
