[A.A. (= atenționarea autorului…). Mă aflu tot mai aproape de împlinirea a trei sferturi de veac de când fac umbră pământului (2026)… Degeaba sau nu… asta vor decide alții. Acum, sunt la un moment greu de cumpănă (din punct de vedere medical: „To be or not to be”). Nu mi-e frică de moarte! Este o suspendare definitivă a ființării dar nu a existenței: momentul când devii NIMIC („Nirvana”) ca ființare, dar îți schimbi doar forma de existență – revenirea la Marele Infinit din care te-a „scuipat” Universul și apoi te va re-înghiți pentru un „a exista” fără nicio noimă… Și totuși, refuzul fricii de moarte nu este de o sinceritate absolută; e mai mult o „paradă”, o șarjă la adresa cutremurării instinctive a tot ceea ce este viu în fața „momentului absolut inevitabil”… Experiența de viață personală m-a învățat un lucru: între momentele de „înălțare pe culmi” și „scufundare în abisuri”, tot ce contează este o atitudine „sănătoasă” (stoică?), i.e., umorul! A fi miștocar, chiar cinic și sarcastic te poate scoate din multe belele. Acum, însă, vreau să redevin serios… gluma, glumă, dar… până unde? Acest nou mini-serial (se pare că sunt maniac!…) se dorește a-mi arăta o altă față… Aș îndrăzni chiar să propun stimatului meu Critic Arad să schimbe denumirea rubricii „Opinii” cu cea din „titlul” acestui mini-serial. De fapt, un vechi cântecel popular german, cu autor necunoscut, preluat (și prelucrat) de către Hoffmann von Fallersleben & Ernst Heinrich Leopold Richer – 1842… În acest context nu doresc decât să fiu înțeles. Deci, voi îndrăzni să „mânii zeii”… Același autor]
ERRARE HUMANUM EST, PERSEVERARE (pardon, „PERVERSERARE”!) DIABOLICUM…
1. Între „Deus ex Machina” și „Dumnezeu și Golem”…
Să ne lămurim, mai întâi, cu cele două sintagme.
<<Deus ex machina (în limba latină) semnifica inițial coborârea pe scenă a actorilor ce interpretau zei, cu ajutorul unei macarale, în timpul tragediilor antice grecești. (…) Ulterior, la Roma, expresia și-a lărgit sensul și a început să desemneze orice rezolvare bruscă a unui conflict, prin intervenția proniei divine. În prezent expresia este folosită cu acest sens mai larg.>> [Wikipedia].
Norbert Wiener – părintele cibernericii – spunea în eseul „Dumnezeu și Golem”: << Cred că în cibernetică există cel puţin trei idei ce mi se par importante din punctul de vedere al religiei; una dintre ele se referă la maşinile ce pot învăţa, alta la maşinile ce se pot reproduce şi în sfîrşit, a treia, se referă la coordonarea dintre maşină şi om.>>.
Blaise Pascal, reflectând despre condiția existențială umană, remarca cel puțin două lucruri esențiale: în primul rând, fragilitatea și precaritatea ființării omului, prin minunata metaforă a „trestiei gânditoare” („teribilul fenomen al conștiinței” – cum va spune mai târziu, Hegel); în al doilea rând (și șocant!) faptul că omul este singura ființă cunoscută (până acum!) care știe că este muritoare (conștiința finitudinii). Nu cred că ilustrul filosof și om de știință francez a fost chiar primul, din istorie, care să fi remarcat aceste „teribile” limite ale umanului, dar, în conștiința culturală europeană, cel puțin, așa este consacrat. Apoi, o „critică” (apud Kant) nu însemnă, primordial o imputare, ci este un demers asupra limitelor! În fine, Ludwig Feuerbach (cel care – în viziunea marxismului „clasic” – va încheia nemaipomenita pleiadă „filosofia clasică germană”) va da o lovitură de grație (cui?)… În „Esența creștinismului” se vor contura și aici, cel puțin alte două idei magistrale: (a) Dumnezeu (divinitatea în genere) este esență umană înstrăinată (alienată); (b) dacă pisicile și câinii (de pildă) ar avea posibilitatea să-și ilustreze (vizualizeze) zeii proprii, atunci, cu siguranță, aceștia vor avea chip de câine sau pisică (!)…
Din toate astea, eu am reținut idea-fluviu că religia – în general -, creștinismul – în special –, reprezintă zbaterea omului (cu simțire, intuiție, rațiune, sentiment etc.) în a pătrunde noima limitelor sale (ontologice – existențiale și metafizice – de ființare întru existență). Prin urmare, conchid: religia (inclusiv creștinismul) este o reflecție dar și o practicare a limitelor și speranțelor.
Zisa „Deus ex machina” poate fi astăzi intrerpretată drept „joc al hazardului”, în fapt, singura „certitudine” pe care ne-o oferă știința contemporană…
„Dumnezeu și Golem” pune paie pe foc: așa cum Dumnezeu l-a creat pe om „după chipul și asemănarea Sa”, apoi s-a întrupat în om prin miracolul „imaculatei concepțiuni” pentru ca – într-un „final” apoteotic – să redea omului posibilitatea demnității divine, prin sacrificiul Fiului Său, ei bine – tot așa! – va proceda și „creatura” Sa, numită… om… Recte, omul (pământean și muritor), la rândul său, va încerca să creeze după „chipul și asemănarea sa” ceea ce noi numim azi (metaforic) „omul artificial” (creierul electronic și robotul cu înfățișare tot mai humanoidă). Cei mai temători în fața „A.I.”, ajung – tot azi – să spună că inteligența artificială ne va duce la prăpastie…(tot o Golgotă!)… Așa să fie oare?
2. <<Când tăcerea nopții se rupe sub lumina Învierii, totul se schimbă. Pastor Iosua Faur: „Vrei să trăiești cu adevărat? Atunci ‘mori’!”>> [Liana Ganea – Știripesurse – 19.04.2025]
Logic: pentru a învia întru existență veșnică, mai întâi, trebuie să mori… iar pentru a muri, trebuie, în prealabil, să te naști… Concentrat și… cinic: ca să trăiești trebuie să mori și nu ca să mori trebuie să trăiești?… Mare taină!… Unde să mai punem și faptul că la „viața veșnică” (= fericirea veșnică) ajungem numai după Judecata de Apoi (i.e., tot un fel de Purgatoriu!) ceea ce incumbă riscul ca drumul spre veșnicie (pentru unii) să fie comutat de către „Acarul Divin” spre eterna lume a caznelor, păstorită, în Iad, de către Diavol…
Încă în sec. XII-XIII, Walther von Vogelwide (aprox. 1170 – 1230) scria (în germana veche): „joch sint iedoch gedanke frî” [„totuși gândurile sunt încă libere”]… de aici am pornit și eu…
M-am născut în România comunistă, sunt botezat creștin-ortodox (familia mea era foarte religioasă), am fost educat și instruit (până la cele mai înalte niveluiri posibile în acele timpuri) prin școli comuniste și am devenit ateu la… 6 ani! Prin mine însumi! (la „acea” vârstă și „acea” epocă nu existau încă Șoimii Patriei…). Culmea: „convertirea” mea s-a produs chiar în sânul bisericii (Bisericuța „Bob”, din buricul Clujului, unde paroh era un unchi de-al meu și unde stăteam – sub „pază”- vara pe perioada vacanței de la grădiniță, cât timp ai mei erau la servciu…). Nu-mi place să mă împăunez cu titulatura de „ateu”, nu sunt „militant” în acest sens… dimpotrivă, respect cu onestitate toate (!) religiile… Nici „liber-cugetător” nu mi se pare o „poreclă” prea potrivită… aș prefera pe cea de „i-religios” (mergând pe urmele vremelnicului premier maghiar, Viktor Orban…). La mine prevalează spiritul științific și… atât! Am făcut aceste cuvenite mențiuni spre a se ști – cât mai clar – de unde plec și pe ce platformă ideatică (nu ideologică!) mă situez. Scopul meu este tocmai acela de a mă face înțeles…
[Un intermezzo neașteptat: Luni 22 aprilie A.D., Papa Francisc și-a încheiat misiunea apostolică pământeană… Papa, Dalai Lama, Nelson Rolihlahla Mandela și Majestatea Sa Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii au fost – pentru mine – cele mai marcante figuri istorico-politice din acest prim sfert de secol XXI. Papa Francisc și-a dus misiunea până la capăt, până în ultima zi de viață. Aceasta a fost tocmai a doua zi a Sfintelor Paști; un Paște reunit pentru toți creștinii, după multă vreme… Marele Pontif a apucat momentul binecuvântării Cetății Eterne și Lumii, printr-un ultim marș triumfal, Diminică, în Piazza San Pietro din Roma… Am gândit acest mini-serial într-un anume fel – nu doream să apară chiar în prima zi de Paște, ci, eventual, în cea de-a doua… Tristul eveniment mi-a schimbat radical planurile: din respect (sincer!) față de marea personalitate a Papei Francisc, față de tristețea membrilor celei mai mari comunități spirituale globale, Biserica Romano-Catolică, față de comunitatea tuturor creștinilor din această primăvară a lui 2025… Voi amâna așadar, pentru prezent, „radicalismul” meu i-religios premeditat. Mă gândesc la testamentul concis lăsat de Papa Francisc (Jorge Mario Bergoglio): Sanctitatea Sa a preluat numele sacerdotal suprem de la Sf. Francesco d’Assisi (Giovanni di Pietro di Bernardone); defunctul (acum) Papă, în tradiția Sfântului Francisc, i-a rugat pe oameni să aibă forța de a iubi și de a ierta… AUTORUL]
Nu mă îndoiesc că mulți oameni (cel puțin din spațiul cultural european) au văzut pe viu sau au contemplat imaginile din fresca „Facerea lui Adam” al cărui autor este inegalabilul Michelangelo Buonarroti. Pe tavanul Capelei Sixtine din Vatican, marele pictor (și sculptor) renascentist a redat, în 9 scene, momentul memorabil biblic (1508 – 1514). Divinitatea supremă și Adam au câte o mână întinsă, unul spre celălat. Scena este plină de tâlc… și azi ne întrebăm ce mesaj a vrut Michelangelo să transmită? Lepădarea lui Dumnezeu de creatura Sa sau Aspirația creaturii către Divinitate? Voi reda aici un comentariu – pe înțelesul tuturor – „comis” de Elena Zamfir [Click-Actualitate – 17 mai 2024]: << De ce nu se ating degetele lui Dumnezeu și ale lui Adam? În lucrare, degetul lui Dumnezeu este extins la maxim, dar degetul lui Adam este cu ultimele falange contractate. Semnificația vestitei picturi murale a lui Michelangelo este că Dumnezeu este întotdeauna în apropiere, dar decizia rămâne să o ia omul care are libertatea de a alege. Cu alte cuvinte, degetul strâns al lui Adam reprezintă voința sa liberă, dacă omul dorește să-L atingă pe Dumnezeu, el va trebui să-și întindă degetul, iar dacă nu o face, își poate parcurge întreaga viață fără a-L căuta. De asemenea, un alt lucru interesant la pictura „Facerea lui Adam” este că Michelangelo a împrejmuit Divinitatea cu acel „giulgiu” similar creierului uman pentru a sugera că Adam nu a fost înzestrat doar cu viață atunci când a fost creat, ci și cu inteligenţa supremă de care dau dovadă oamenii. >> Mda… este o posibilă și pertinentă interpretare… pentru mine rămâne însă disjuncția exclusivă: DESPĂRȚIRE SAU REÎNTÂLNIRE?
Toate marile religii (dar și cele „mai modeste”) au la bază un mit fondator, populat de un erou fondator / eroi fondatori. Iudaismul, Creștinismul și Islamul sunt religii – prin excelență – monoteiste. Ceea ce se apreciază ca fiind un pas mai sus, pe o treaptă superioară de spiritualitate. În parantază fie spus, Islamul (prin unii reprezentanți ai săi) acuză Creștinismul de „politeism” (celebra și încurcata dogmă a Sfintei Tereimi: Tatăl – Fiul – Sfântul Duh <Spirit>.). Ceea ce este interesant, reprezintă faptul că Divinitatea Supremă (cu rare excepții ale creștinismului) nu poate fi redată printr-o imagine accesibilă ochiului uman sau intelectului uman. Se preferă simboluri abstracte tocmai spre a nu prejudicia această divinitate de demnitatea supremației sale absolute… De pildă – tot în creștinism – „ochiul uman” într-un triunghi, semnificând probabil idea de supraveghere (supremă) care trebuie să inducă frica… Omul – ființă agresivă, generic – trebuie să se „domesticească” cumva iar asta nu o poate face decât amenințarea cu o forță net superioară lui. Michelangelo a îndrăznit să încalce cutuma. Rămâne întrebarea: de ce neapărat o persoană în vârstă (un bătrân) și de gen masculin? Să fie oare o reminiscență a patriarhatului, a respectului tribal al „sfatului bătrânilor”? Nu știu… Mai ales că în alte mituri străvechi apare adesea „Zeița Mamă”… Și Buddha este personalizat… dar în acest „curent spiritual” avem de-a face cu alte sensuri existențiale profunde, printre care, teza dobândirii fericirii supreme doar în Nirvana…
În Creștinism „the power-play” este tema Învierii.
Calendaristic, avem două etape diferite: de la Buna Vestire („Imaculata Concepțiune”) la Nașterea Domnului nostru Isus Hristos; de la Nașterea Lui, la Moartea pe Cruce și apoi Învierea din morți. Cele două limite-miracol sunt așadar „Imaculata Concepțiune” și „Învierea din morți”. Aici este cea mai adâncă taină a religiei creștine: pe de o parte, întruparea divinului în uman; pe de altă parte, regăsirea umanului în divin după învierea din morți urmată de reîntregirea cu Tatăl Ceresc. Momentul crucial este deci cel al Învierii: asumarea umanității cu păcatele inerente aferente, acceptarea morții groaznice prin crucificare, spre a mântui omenirea de păcate și întoarcerea la obârșia divină. Se prefigurează o Judecată de Apoi, prin reîntoarcerea lui Dumnezeu-Iisus pe pământ: cei „curați” vor împărtăși viața veșnică, cei „murdari” (păcătoși) vor suporta caznele veșnice. Aici e marea problemă filosofică care m-a frământat ani și ani: (a) de ce sacrificial lui Iisus pare inutil? Oamenii au rămas tot păcătoși și după martirajul Său, (b) ce fel de cazne oribil de dureroase (fizic!) mai pot suporta sufletele păcătoșilor; în subsidiar, ce vor face sufletele curate în Rai? Și toate vor dura… o eternitate? Este o interogație a omului simplu, neinstruit, nepurtat prin școli înalte. Filosofic-abstarct, se pot găsi o multitudine de soluții speculative la „punerea problemei”… Dar creștinismul a fost – de la început – religia celor umili, nedreptățiți de soartă, implicit, fără șansa de a se „spiritualiza” suficient prin educație și instrucție. Acestora li se adresează religia creștină și nu pentru că sunt așa cum sunt, ci pentru că sunt cei mai mulți! Și atunci, oare, sărăcia, mizeria te impinge spre păcatele care vor fi iertate și, poate, înțelese prin iubirea aproapelui? Pentru asta s-a construit o poveste uriașă, magnifică, plină de pilde, de ilustrări cât se poate de concrete spre a fi pe înțelesul a cât mai mulți păcătoși sau potential-păcătoși?
Eu cred că toată problema gravitează în jurul temei morții, cu care nu se va împăca niciodată nici un muritor…
Dar despre dialectica complexă divinitate-om-spirit, având (în știință!) corespondentul său, respectiv, triada energie-matere-informație, voi încerca să reflectez (i-religios!) în episoadele ce vor urma…
Să nu uităm că ne aflăm totuși într-o săptămână „stranie”: după Săptămâna Mare (Sptămâna Patimilor), marea sărbătoare creștină a Învierii, urmată (chiar luni) de trecerea în veșnicie a Papei Francisc: lumini și umbre…
Citește și:
- Seria AMINTIRI DIN COPILĂRIA CRETINIEI MELE
- Seria Istoria e o curvă, iar Politica lupanarul ei
- Seria Menajeria de sticlă
- Seria Pălăvrăgeală despre condiția umană
- Seria LUMEA CA O VOMĂ sau GREAȚA VOIOASĂ A COTIDIANULUI
- Seria ORICE OM URCĂ PE SCARA IERARHICĂ PÂNĂ LA NIVELUL MAXIM AL INCOMPETENȚEI SALE!…
- AICI – Reportaje – seria Amintiri de la Kingsway House
