EFECTE DISTRUCTIVE ALE LIPSEI EDUCAȚIEI | Reflecții politice despre uzura liderilor
Eseul despre uzura liderilor decidenți nu vizează analiza răutăcioasă a realităților politice și social-administrative. Doresc mai binele țării, județului, instituțiilor, pentru funcționarea oportună a procedurilor de guvernanță, la toate nivelele de decizie. Sesizând derapajele care împiedică afirmarea calității crescânde a vieții, dorim o condiție umană cât mai aproape de normalitate. Dacă filosoful Andrei Marga publică un eseu despre „Prăbușirea educației”, G. Liiceanu observă manifestarea „patocrației” în societatea politică actuală, iar Th. Paleologu scria despre lărgirea prostiei omenești, mi-e dificil să ignor asemenea gânduri fără a le accentua ecoul. Mai cu seamă că fenomenele pomenite răscolesc echilibrul social și instituțional, sapă la rădăcinile crizelor politice și produc disconfort public evident și ruinător. Se observă cu limpezime – iar presa le semnalează – că avantajele unor funcții politico-administrative întrețin abuzuri dintre cele mai distrugătoare: nepotism, servilism, angajări familiare, sinecuri, corupție, acumulare de averi vicioase, incompetența funcțională, numirea în funcții înalte a unor inși fără personalitate și manipulabili, care sfidează bunul simț și alimentează limita inferioară a moralității.
Patocrația („îndrăgostirea” bolnăvicioasă de confortul funcțiilor) este consecința prăbușirii educației, adică a dispunerii de bună cuviință. Fără educația de calitate, societatea plutește pe valurile tulburi ale prostiei funcționale. Dacă indivizi superficiali ajung, pe criterii tulburi în funcții publice, aceștia devin PATOCRAȚI, adică „bolnavi de putere”, iar „boala” cuprinde persoane narcisiace, îndrăgostite de orgolii, ajungând să cangreneze sistemul de decizii, „conform propriilor disfuncții emoționale și morale”. Acești patocrați – ajunși lideri – se agață prin orice mijloacele de scaunul biroului, pretind respectul subordonaților și fac orice spre a-și păstra privilegiile. E cazul primarilor, consilierilor, președinților, șefilor de instituții birocratice de stat, a parlamentarilor etc. Doar anchetele juridice mai reușesc să-i urnească, să-i oblige să se dea plecați din funcții. Dacă asemenea comportamente ajung aplicații de guvernare, toxicitatea incompetenței administrative afectează calitatea exercițiului de decidență. A se vedea multe situații, inclusiv cazul unor rectori, inconștienți de reducerea capacității lor de a gestiona educația din universități, epatând cu fudulie narcisiacă exercițiul lor birocratic. La fel se întâmplă în instituțiile culturale, unde o administrare corespunzătoare ori inițiativele creative sunt înlocuite cu atitudini toxice, uneltiri, conflicte întreținute, superficialități conjuncturale, abuzuri emoționale, ierarhii distorsionate și fragile, discreditare tacită. Toate de dragul conservării funcției. Omul educat, mai deștept și mai întreprinzător, este exclus prin diferite malversațiuni, de teama propriei ignoranțe. Nu-i pasă că instituția intră într-o stare de disfuncțiune. Important este ca el, patocratul, să rămână la decizie și la avantajele unei funcții pe care nu o mai merită. E o piedică în dezvoltarea organizației, deși ar trebui să aibă misiune stimulativă și nu doar executorie.
Prăbușirea educației este un fenomen care întreține numeroase vicii din societate. Sistemul instituțiilor educaționale înlesnește ideea de infatuare. Obținerea diplomelor fără acoperire intelectuală, fără dobândirea competențelor, fără distincție morală creează impostura și promovează falsele valori. Licențiați (dublu sau triplu), masteranzi (în domenii care n-au de-a face cu profilul licenței), doctorii în științe (cu complicitate și viciere de acumulare științifică) au umplut deja instituțiile statului și cusururile partidelor. Traficul de intelectualitate e o obișnuință, iar sloganul „fabrica de diplome” e percepută ca o ironie. Doctoratele sunt gestionate de indivizi, cu titluri înalte de universitari, de inși incapabili să scrie un studiu științific ori să genereze idei. Plagiatura și-a găsit căi de evitare a copiatului de idei, iar superficialitatea instituțiilor ministeriale (ARACIS, comisii ministeriale, traficare colegială, validări false) a condus la multiplicarea doctorilor în științe într-o inflație îngrijorătoare. E un semn vizibil de superficialitate a corpului profesoral universitar, concesiv în evaluări și lipsit de suficientă responsabilitate.
Cel mai dezgustător abuz este absența conștiinței că prostia năvălește în gestica decidentului. Observăm de multă vreme persoane, aflate sub protecția politicului, care ruginesc în funcții și se erodează în atitudini. Am putea da nume, dar cititorii le observă, ele se infatuează prin banalizare, narcisându-se în oglinda funcției, pe care se încăpățânează s-o părăsească, deși e frână și blazare. Psihologia omului că binemerită „bastonul de mareșal” e trăsătura celui subțiat de prestanță și responsabilitate. Liderul devine o sinecură, un fel de caricatură a propriei oglindiri în imaginația sa maladivă. Buna creștere și educația nu se exprimă chiar dacă ocupantul unui birou de decidență devine piedică în dezvoltarea instituției pe care o conduce, fie el președinte, director, rector, primar etc. Normalitatea într-o ierarhie intelectuală – chezășie a valorii politice și administrative – e o speranță și o virtute. Liderii uzați de rutina funcției sunt piedici în calea dezvoltării normale a societății. Cine are curajul demascării?
