CIPRIAN EMANUEL CRISTEA, DICTATURA TĂCERII: TEMPLUL VIU (Editura Mirador, Arad, 2026) | GHID SIMBOLIC RÂNDUIT ÎN ASPIRAȚII LITERARE
Ciprian Emanuel Cristea, arădean cu numele și faptele legate de Centrul de medicină „Rubio” prin fondarea organizației „Rubio pro Copilăria Pro Viață” menită să ajute social efectiv copiii orfani; este director de vânzări la Chem-Trend România, dar se ocupă de proiecte culturale și …de scrierea unor texte cu conotație masonică: Ucenicul pe calea desăvârșirii (2024) – construcția parcului Bujor Buda din centrul Aradului -, Firul de aur – Povestea unui Atelier născut din lumină (2025), iar acum (mai, 2026), publică Dictatura tăcerii. Templul viu, volum despre care vom scrie în această cronică… literar-filosofică. În CV-ul său, se menționează că dispune de „viziune simbolică asupra construcției umane și comunitare”. Filozofia sa simbolizează implicarea în „evoluția spirituală” și în „dezvoltarea personală” a cetățeanului responsabil, motivat să contribuie la perfecționarea socială („comunitară”, cum spune Ciprian Cristea), conform „Ghidului de Masonerie aplicată”. Omul evoluează spiritual, prin condiția esențială de a avea „dialog cu eternitatea”. Autorul, Ciprian Emanuel Cristea, este familiarizat cu terminologia masonică și a exotismului criptic. Dictatura tăcerii. Templul viu are ca prefațator pe Gh. Schwartz, romancier prolific, care scrie despre „lumi distopice”. Provocările rapide ale modernității pune Omul în situația de a nu mai avea răspunsuri de adaptare. Gheorghe Schwartz punctează: „Perspectiva masonică, condimentată cu personajele venite din străfundurile istoriei, dau, tocmai prin destăinuirea lor, raza de speranță: nici un sfârșit nu e ultimul și uniți cei Zece piloni ai omenirii vii rezistă ori de câte ori umanitatea este pregătită pentru un nou început”.
În evenimentele textului, ne plasează într-o etapă a viitorului, în care umanitatea și universul sunt dominate de „dictatură tăcerii” a roboticii. Zece oameni iluminați luptă pentru scoaterea LUMII de sub teroarea „Mașinăriei”, creând, cu discreție, „Templul Viu”, adică Noua Civilizație. Umanitatea are întotdeauna „putere de a regenera un nou început”, grație a Zece piloni pe care se sprijină. Pe această arhitectură, crește „Templul viu” al lui Ciprian E. Cristea, autorul.
Cartea Dictatura tăcerii. Tempul viu dispune de elemente literare încopciate pe doctrina masonică
Textul se încadrează deopotrivă literaturii (de tip SF) și filosofiei masonice. Ghidul de Masonerie aplicată (vizibil reprezentată în Parcul Bujor Buda din Arad) plutește în aproximațiile literaturii. Așa începe cartea: „Mă numesc Lazarus. Sau poate Nadir. Sau cel puțin așa-mi spuneam odinioară, pe când numele încă mai avea puterea de a lega omul de propria memorie”. Lazarus/ Nadir se încăpățânează să-și piardă în totalitate amintirile. El păstrează imaginea cerului, pe care „îl vede” chiar dacă fereastra camerei este sigilată. N-are îngăduința să-și folosească amintirile, adică „să aibă trecut”. „Mașinăria” veghează cu acribie, având ochi peste tot. Acestui „dușman mașinist, robotic” îi scapă „clipa de revelație”, neputând fi „văzută de ochiul electronic”. În taina unei asemenea clipe, viețuiește Eul, clipa în care poate scrie, înregistra amintiri, simțind că este viu, cu „micile sale tabieturi”.
Capitolul „Cenușa prezentului” se referă la oamenii fără identitate, ducându-și traiul sub presiunea „dictaturii tăcerii”, așa cum se întâmplă deopotrivă în romanul Convoiul al lui Gh. Schwartz: „Oamenii ies din încăperile lor identice, cu pași identici, cu priviri identice. Nu există chipuri, ci doar fețe fără memorie, șterse de grija oricărei trăsături… Nici un zâmbet, nicio lacrimă, nicio trăsătură a sufletului. Nimic nu tulbură ordinea”. O asemenea armonie e moarte. e liniște de cimitir. Fiecare om e o cifră, cifra e rotiță, iar rotițele configurează Mașinăria, monstru care „respiră prin tăcerea noastră”. Lumea seamănă cu „un mormânt viu”. Orașul însuși pare desenat de „o mână care ura frumusețea”. „Totul e tern, cu ferestre sigilate, fără natură, fără copaci, fără străzi cu nume, ci doar cifre”. Clădiri sunt golite de suflet. Lazarus sau Nadir e altfel. El dispune de amintire, grație revelației, știe scrie, într-o lume în care roboții fac totul: sapă, clădesc, mănâncă jeleuri, supraveghează. Lazarus sau Nadir e unul din Zece, căutând să-i întâlnească pe ceilalți, cu care va forma „uroboros-ul”, șarpele mistic, spre a reconfigura UNITATEA după înghițirea cozii.
Un alt om pleacă din rând, din convoiul schwartz-ian, (iese din controlul Mașinăriei) în căutarea „imaginației” și a celorlalți „salvatori”. Se numea Felix, nebunul, șahistul, poetul. Autorul, adică Lazarus sau Nadir, simte că Felix este „unul dintre cei puțini”. „Zece” trăiesc în mulțime, se hrănesc cu amintiri și se feresc de „dictatura tăcută” exercitată de „Mașinărie”. Soluția pentru evitarea răului mecanic e revelația, activarea amintirii (a trecutului) prin „glasul mamei, mirosul de pâine coaptă, visul cu maestrul Hiram, care conducea ridicarea Templului de piatră după reguli doar de el știute, apoi a arderii mistuitoare a pietrelor, zidurilor și oamenilor”.
[Căutându-se, peste mulți ani (zece-trei-cinci-șapte) se vor întâlni cei Zece. Seamăna cu o profeție. Parcă era un joc de șah pe tabla invizibilă a lumii. Totul e semn misterios și tăcut pentru împlinirea salvării umanității.]
În Ziua 10.3-5-7 începe Legenda, un fel de poveste a Noii omeniri, prin construirea Templului Viu. Ce simbolizează un asemenea spațiul ritualic?
E desăvârșirea omului întru perfecționarea morală, intelectuală și spirituală, transformare, prin care „omul însuși devine un templu”. Un Templul Viu. Căutându-se în mulțimea amorfă, fără identitate, în care fiecare e un număr, cei Zece se vor regăsi, iar amintirea, prin scris, e chezășia „salvării scrisului”, a trecutului, prin mărturie. În procesul de refacere a Legendei, Zece se reconstituie: pe lângă Nadir/ Lazarus și Felix/ Nabu-Masarus, apar Seraph (sabia înflăcărată, care „poate deschide cerul sau poate mistui lumea”), Malach (trâmbița, „cuvântul, cel care aduce amintirea prin glas”), Ezrah (stâlpul, temelia), Ariel (suflul, aerul, respirația), Mnemon (apa), Thanor (umbra, ecoul gri al luminii), Orpheon (armonia, echilibrul, purtătorul de liră) și al Zecelea (dublul, adică scriitorul). Ei încep reconstrucția lumii, înfrângerea Mașinăriei, învierea, simbolul Tempului Viu, ca revelație (doctrina „lumii noi”, întru Gloria Marelui Arhitect al Universului). Întâlnirea sub semnul uroboros (cel care își devorează coada ca să renască), simbolul șarpelui din mitologie, împlinește armonia universului, a relației dintre aer, foc, apă și pământ. Frații s-au adunat într-o reuniune („un cerc misterios”) vorbind despre „Legenda vechilor Masoni”, o temeinică dezbatere despre doctrină, o inițiere în principiile reconvertirii templului din piatră (Templul lui Solomon) în „Tempul viu” din sufletul, inima, conduita și morala Omului nou.
Mai departe, lectura crește, dezvoltând coordonate ale spiritului masonic (care-mi scapă din înțelegere): Parabola forței divine, Promisiunea celor Zece, Jurământul tăcerii și al ritmului, dar mai ales ivirea Noului Frate: „Cu mine veți fi ”o simfonie”. „Templul Viu există, nu zidit din piatră, ci cântat, trăit în vibrație”. Sabia de lumină, unul dintre simbolurile puternice, protejează, purifică, asigură trezirea conștiinței, apără vigilența spirituală, ordonează direcția corectă de dezvoltare a „templului viu”, adică a Noii Omeniri. Lumea Nouă învinge puterea Răului Mașinăriei, înlătură „Dictatura tăcerii”, prin construcția omului pe temeiul libertății, discernământului sufletesc și de conștiință, vigilență spirituală contra emoțiilor distructive, a gândurilor nocive și a inimii descătușate. Finalul „doctrinei aplicate” naște îndoiala: „Poate că noi am pierit pentru ca alții să încerce din nou. Și poate că adevăratul miracol nu este izbânda, ci încercarea fără sfârșit” (p. 121.) În final, se ivesc zorii Templului viu: un copil găsește „manuscrisul alb” și începe să-l marcheze cu însemne, mărturie că s-a ivit o nouă civilizație. Gestul copilului de a mâzgăli hârtia e simbolul existenței SPERANȚEI. Generațiile succesive există și se primenesc, prin înviere.
Dictatura tăcerii. Templul viu este un text cuprinzând elemente ezoterice caligrafiate într-o structură literară de SF despre destinul omenirii. Prin robotizare, Mașinăria (un cuvânt banal pentru maiestuozitatea imaginației narative!) instaurează o dictatură a ordinii și tăcerii, ducând la dezumanizare și pierderea identității, la ștergerea amintirii și a oricăror „mici tabieturi”, întreținute de „emotivitate, inteligență, caracter, imaginație, voință, simțăminte, creativitate, senzații, idealuri” (cum afirmam în cronica la romanului Convoiul al lui Gh. Schwartz).
Aflat la a treia carte, Ciprian Em. Cristea dovedește înzestrare pentru scrieri temeinice, folosește un limbaj plăcut, amestec productiv dintre stilul filosofic și cel prozodic, dispune de o imaginație literară puternic simbolizată, desenată într-o structură specifică exotismului. Limbajului criptat în simboluri al misterelor „distopice” este explicat prin comparații relevante spre înțelegere. Totul are structura unui vis („într-o noapte am visat că eram din nou copil”). Textul lui Ciprian Em. Cristea îi marchează vocația: „Scrisul e un alt fel de a privi cerul”. Își regăsește sufletul în lumina cuvintelor, iar gândurile sale se încrustează în templul viu al cunoașterii și speranței în mai binele umanității. Autorul promite alte volume despre Templul viu, adică a civilizațiilor succesive, mereu primenitoare pentru omenire. Altfel spus, mitul învierii cristice.
Vezi și:
- CIPRIAN EMANUEL CRISTEA | FIRUL DE AUR: POVESTEA UNUI ATELIER NĂSCUT DIN LUMINĂ
- Cronica unei cărți despre Parcul arădean Bujor Buda | CIPRIAN EMANUEL CRISTEA: UCENICUL PE CALEA DESĂVÂRȘIRII
