Eveniment cultural special, la Liceul Tehnologic „Ion Creangă” din Curtici: O întâlnire virtuală cu scriitoarea Nora Iuga. Fetița cu o mie de riduri

„Ce sunt eu altceva decât o sticlă de șampanie? Când sare dopul fac PAC. Și numai spuma se mai alege din tot ce-am spus.” (Nora Iuga)

În 24 octombrie, în cadrul unui eveniment special, la Liceul Tehnologic „Ion Creangă” din Curtici a fost prezentat elevilor din clasele a VIII-a (alături de prof. Andrei Mocuța, prof. Sabina Borcan și doamna director Oana Vereșezan) site-ul bio-bibliografic recent inaugurat, dedicat cunoscutei scriitoare și traducătoare Nora Iuga (https://fetitacuomiederiduri.ro), precum și proiecția filmului documentar „Aici Nora Iuga” (realizat de „un cristian”; Premiul pentru imagine la Festivalul de Film Documentar Românesc Docuart), o inițiativă a editurii Casa de Pariuri Literare, într-un proiect cultural co-finanțat de Administraţia Fondului Cultural Naţional (AFCN). De web design-ul site-ului s-a ocupat Daniel Ivașcu, iar regia filmului aparține lui Vlad Rotaru.

Pe noua pagină electronică a Norei Iuga puteți descoperi cărțile dânsei de proză, poezie, autorii pe care i-a tradus (Gunter Grass, E.T.A. Hoffman, Friedrich Nietzsche, Knut Hamsun, Harbara Hronnen, Elfriede Jelinek, Herta Muller, Oskar Pastior, Aglaja Veteranyi etc.), articole, cronici, interviuri, galerie foto, multimedia, dar și o rubrică specială dedicată soțului George Almosnino, poet român, membru al Uniunii Scriitorilor.

Primul meu contact cu Nora Iuga nu a avut loc într-unul dintre romanele sau volumele dânsei de poezie.

A fost în cartea De ce fierbe copilul în mămăligă de Aglaja Veteranyi, pe care ea a tradus-o din limba germană. Un micro roman care mi-a tăiat respirația, de o poezie aproape muzicală, cu fraze dispuse simetric într-un ritm amețitor. Pe scurt, cam așa cum scrie și Nora Iuga. Pentru că, nu-i așa, un traducător nu se limitează la simpla retroversiune dintr-o limbă în alta, ci cumva rescrie opera tradusă.

Într-o prefață anterioară la Autobuzul cu cocoșați, Octavian Soviany descrie volumul drept un „roman în versuri”. Aceeași senzație am avut-o și eu după lectură, însă cumva mai apropiată de jurnal intim decât de roman. De fapt, o ţesătură abilă a existenţei poetei care face şi desface sensuri, asemeni unei Penelope a scrisului văzut ca o aventură a spiritului. E o proză poetică, alcătuită după regulile avangardei, un delir supravegheat, un dicteu automat resuscitat mereu de o memorie nestăpânită. Conceput ca o frază neîntreruptă (unde întâlnim aproape peste tot același personaj, Sam), ca o „lebădă cu două intrări”, a intimităţii dezvăluite şi a existenţei ascunse, textul are o muzicalitate aparte, în ritmul concertelor brandenburgice unde fiecare instrument reia mereu tema, vlăguind-o şi adăugând de fiecare dată partiturii o anumită prospeţime efemeră, o anumită nuanţă perfidă sau rebelă. Un imn al vieţii, sexualităţii şi morţii care presupune angajarea totală a fiinţei:

„pe strada udată de câini/ teii își scutură floarea/ trece un autobuz cu cocoșați/ degetul meu vrea să intre/ în cocoașa vecinului/ cum vrea
lumânarea/ să se-nfigă în colivă/ sunt un sam excitat/ minodora e o momeală prea mică/ pentru un pește atât de mare/ limba se lungește/ limba mea șterge de pe geam/ două țâțe ca două altare/ atunci vine musca verde/ mă bate pe umăr și-mi zice/ sam dragule/ vino cu mine/ în plasa păianjenului/ ne putem balansa dumnezeiește” (minodora e o momeală prea mică).

Prin porii unei lucidități obscure, Nora Iuga își transportă ființa într-un sălaș matricial reinventat.

Există o frenezie a nudității și celebrării corpului, redescoperit prin ritualurile secrete ale scriiturii. O scriitură care abandonează filosofia și miturile în favoarea a ceea ce regizorul chilian Alejandro Jodorowsky numeşte la nudité de l'âme (în timpul unui promo în care filmează complet gol). Nora Iuga apasă și ea, atât cât trebuie, pe pedala îndrăznelii pentru a-şi şoca cititorii:

„vai trupului meu/ nu-i plac ideile mele/ și eu care mi-am tatuat/ sirene pe braț/ și mi-am făcut pantaloni largi/ în pliseuri mărunte/ și părul mi l-am vopsit în verde/ eu care am vrut să fiu original/ crezând că asta e o piedică/ în calea uitării/ și când vecinii mă imitau/ de fapt îmi furau celebritatea/ îi simțeam cum scot cu lingurița/ bucărți din creierul meu/ ca dintr-un pepene galben/ și eu care m-am șters de tot/ care m-am pierdut în neagra veșnicie/ ca o steluță datorită emulilor mei/ ție-ți vorbesc terente patronule/ părintele meu spiritual/ dă-i voie lui sam/ să se facă iar mic/ și să-și umfle balonul” (vecinii i-au furat celebritatea lui sam).

Existența printre cocoșați, cu toate aspectele, neajunsurile și ispitele ei, leagă aceste poeme, le leagă în lanțul trofic al propriilor energii și frământări. Fiecare text, dedicat sau păstrat la secret în ungherele unei scriituri tot mai personale, își găsește, finalmente, prin amplitudinea evocării unui portret, a unei situații sau a momentului rostirii, structura moleculară a sufletului evadat din autobuzul cu cocoșați.