Rădăcini şi aripi
Indiscutabil, evenimentul literar al lunii martie, la nivel global, este apariția unui nou roman de Gabriel García Márquez: Ne vedem în august, publicat la 10 ani după moartea scriitorului columbian (născut în 6 martie 1927
și decedat în 17 aprilie 2017). Deși dorința lui a fost aceea de a nu publica manuscrisul, cei doi fii ai autorului au considerat că romanul merită să vadă lumina tiparului. Ne vedem în august este un roman scurt, editat de Cristóbal Pera (editor și pentru antologia din opera jurnalistică a lui Marquez, Scandalul secolului) și este prefațat de două texte scurte: unul scris de editor, iar celălalt de Rodrigo și Gonzalo Garcia Barcha, fiii scriitorului, care își justifică astfel gestul:
„Textul nu e atât de cizelat cum sunt cărţile lui mai importante. Are unele inegalităţi, dar nimic care să ne împiedice să ne bucurăm de calităţile cele mai remarcabile ale operei lui Gabo: capacitatea inventivă, poezia limbajului, naraţiunea captivantă, înţelegerea fiinţei umane şi dragostea pentru trăirile şi nefericirile acesteia, mai cu seamă din dragoste. Dragostea, probabil tema pricipală a întregii sale creaţii.”
De altfel, Cristóbal Pera explică într-o notă finală cum a fost găsit şi cum a fost publicat acest roman şi de ce Gabriel García Márquez n-a avut încredere în el şi ar fi vrut să-l distrugă, în ultima parte a vieţii
sale, când îşi pierduse memoria.
Nu am ajuns încă la romanul abia lansat în lume, dar consider că acest eveniment e prilejul perfect să îl evoc pe Márquez printr-o altă carte, devenită deja clasică (nu, nu este vorba de capodopera Un veac de singurătate): Fantastica şi trista poveste a Candidei Eréndira şi a nesăbuitei sale bunici.
Dintre cele şapte povestiri din acest volum, prima dintre ele, scrisă în 1968, mi-a atras atenţia în mod deosebit, tocmai fiindcă am avut senzația pregnantă că surprinde foarte bine statutul simbolic al scriitorului în societate.
„Un domn foarte bătrân cu nişte aripi enorme” începe cu prăbuşirea unui înger într-o ogradă. Un înger care, după toate probabilităţile, s-a abătut de la traseul său al cărui ţintă era recuperarea sufletului fetiţei muribunde a localnicului Pelayo. Ca orice personaj marquezian, îngerul nu apare prezentat având vreo aură divină sau mistică, ci asemenea unei arătări groteşti, misterioase şi apropiate viziunii baudelairiene din „Albatrosul”: „(…) era un bărbat bătrân, care stătea trântit pe burtă în noroi şi, cu toate marile sale eforturi, nu putea să se ridice pentru că-l împiedicau uriaşele-i aripi.” Atât drama poetului, cât şi cea a fiinţei astrale din proza de faţă, ambii semeni aflaţi sub zodia singurătăţii, se prefigurează cel mai bine în contextul izolării lor în gloată, printre oamenii circumspecţi şi curioşi peste măsură, care au aflat dintr-o pură întâmplare că pământul e rotund: „Dar când au ieşit în curte, odată cu zorii, i-am găsit pe toţi localnicii lângă coteţ, zbenguindu-se cu îngerul fără cea mai mică evlavie şi aruncându-i lucruri de mâncare printre ochiurile plasei de sârmă, ca şi când n-ar fi fost o creatură supranaturală, ci un animal de circ.”
Aici iese în evidenţă simplitatea oamenilor de rând care umplu bisericile rurale nu datorită faptului că divinitatea reprezintă pentru ei un mister, ci o explicaţie. Ca o dovadă în plus, natura făţarnică a localnicilor este susţinută de verdictul părintelui Gonzaga, care reneagă şi el originea dumnezeiască a fiinţei înaripate, datorită neputinţei acesteia de a înţelege limba latină, – limba Domnului – explică preotul. Căzând sistematic alte şi alte încercări impuse de localnici (cea mai deocheată fiind proba cristalului de camfor, care se preconiza să fie alimentul îngerilor), înaripatul este întemniţat într-un coteţ, pierzându-se printre găinile care îi semănau perfect.
Odată cu aceste practici ieşite din anonimat, nu pot să nu remarc măiestria autorului columbian la nivelul limbajului, care poate trece pe nesimţite de la umor obiectiv la sarcasm: „(…) de atunci înainte au avut grijă să nu-l mai supere, înţelegând că nepăsarea sa nu era de erou ieşit la pensie, ci de cataclism în repaus”. Spectacolul nu se opreşte aici şi urmează episodul rizibil al minunilor „de consolidare” înfăptuite de îngerul bolnăvicios, toate aflate într-o încurcătură hilară, „(…) cum ar fi cea a orbului care nu-şi recăpătă vederea, dar căruia-i ieşiră trei dinţi noi, şi cea a paraliticului care nu putea să meargă, dar se găsi pe punctul de a câştiga la loterie.”
Este o parabolă a viziunii omului precar care confundă un înger cu o pasăre decrepită, ceea ce o apropie de imaginea albatrosului lui Baudelaire. După ce profită de pe urma vulturului bătrân, expunându-l şi exploatând
curiozitatea şi frivolitatea semenilor creduli cu câte cinci parale, Pelayo şi Elisenda se căpătuiesc construindu-şi o casă nouă şi ducând o viaţă tihnită. În acest moment vulturul-înger devine o povară, fiind plasat de ici colo, batjocorit asemenea albatrosului din poem.
Márquez reuşeşte să întreţină printr-un ton serios, obiectiv, presărat cu întâmplări hilare o anumită ambiguitate pe care nu o trădează până la capăt, lăsându-l pe cititor să alegă. Putea la fel de bine să intituleze proza, pe scurt: „Îngerul” sau „Înaripatul”. Vindecarea făpturii, creşterea aripilor, cântecul de navigator şi în sfârşit, înălţarea şi plecarea lui care este privită ca o uşurare pentru familia care l-a „găzduit”, pledează pentru o viziune ironică și răsturnată a unei lumi închise, suficientă sieşi, care nu e pregătită să recunoască misterul, revelaţia, creaţia.
Rod al interferenţelor şi – mai ales – al diferenţelor dintre universul păgân şi cel al misterului sacru, povestirea lui Marquez are o savoare inedită. Care dă de gândit și astăzi.
