Prima seară a celei de-a XXI-a ediții a festivalului fARAD s-a deschis cu proiecțiile filmului „Arad”, un scurtmetraj de regie colectivă coordonat de Carmen Lidia Vidu, și ale documentarului „Bright Future”, regizat de Andra MacMasters.
Tema acestei ediții, „Propagandă” mi-a stârnit imediat interesul. Este un subiect amplu, complex, care le-ar putea oferi regizorilor și scenariștilor o libertate considerabilă de a se juca cu percepțiile și așteptările publicului. Cu atât mai mare a fost surpriza mea când prima proiecție a festivalului, scurtmetrajul „Arad”, părea complet decuplată de la această temă. Legătura cu propaganda a fost adusă în discuție doar în sesiunea de Q&A, iar justificarea oferită mi s-a părut, sincer, destul de forțată.
Filmul este o colecție de fragmente din viețile unor arădeni de rând, completată de numeroase cadre lungi cu orașul însuși. Nu pare să aibă multe de spus – ceea ce poate fi explicat prin faptul că a fost realizat în cadrul unui workshop al Festivalului Underground. Coordonatoarea proiectului, Carmen Lidia Vidu, îl descrie drept „un portret polifonic despre oamenii rămași sau plecați, clădirile și istoria lui, povești de dragoste, muzici și fragmente de viață dintr-un Arad viu și vulnerabil.”
Poate intenția a fost una mai „meta” — de a începe festivalul de film documentar Arad cu un film documentar despre Arad, ca un fel de comentariu asupra propagandei; un joc mental care l-ar fi făcut pe Kubrick gelos.
Al doilea film al serii, „Bright Future”, ne poartă în 1989, la Festivalul Mondial al Tineretului și Studenților din Pyongyang – o relicvă fascinantă a trecutului socialist.
Cititorii mai tineri (avem, cred, cel puțin doi) s-ar putea să nu fi auzit despre acest eveniment, pe care documentarul îl redă în toată grandoarea sa. Și, într-adevăr, festivalul era comparabil cu Jocurile Olimpice ca amploare și spectacol – lucru vizibil chiar și în filmările de amator, pe camere vechi, care apar în documentar.
Deși delegația României, din care făceau parte vedete precum Loredana Groza și Dan Puric, are rolul de „personaj principal”, filmul nu rămâne fixat pe ea. Poveștile din jur – tensiunile Est–Vest, activismul țărilor din „lumea a treia”, revoluția din Nicaragua sau ecoul evenimentelor din Piața Tiananmen, petrecute cu o lună înainte – acaparează atenția.
În acest sens, „Bright Future” este un documentar complex, multidimensional, care își păstrează un ton neutru, lăsând publicului libertatea de a-și trage propriile concluzii.
Mi-ar fi plăcut însă ca regizoarea Andra MacMasters să manifeste aceeași profunzime și în dialogul de după proiecție. În sesiunea de Q&A, am întrebat-o dacă ea crede că, în prezent, mesajul antiimperialist și ideea de solidaritate internațională s-au diluat, într-o lume în care accesul constant la informație a banalizat discursul politic. În 1989, astfel de mesaje aveau o forță și o prospețime care astăzi par aproape imposibil de reprodus. Răspunsul ei – „Ideea de pace nu poate fi diluată” – mi s-a părut o simplificare grăbită, care ignoră nuanțele și complexitatea noțiunii de pace, dar mai ales drumul dificil până la atingerea ei.
Membrii mai în vârstă din audiență au privit acest film ca pe un prilej de nostalgie față de vremurile de mult apuse, iar o doamnă a remarcat că „tineretul din ziua de azi nu poate înțelege subtilitățile erei ceaușiste.” Ceva, poate, la fel de adevărat precum faptul că generația veche nu poate vedea nuanțele lumii contemporane și există perpetuu în bula propriei ignoranțe față de tot ce este tangibil și relevant în ziua de azi.
Indiferent de calitatea artistică a filmelor – care, în final, nu e nici bună, nici rea –, prima zi a festivalului a reușit totuși ceva esențial: a stârnit discuții. Iar asta, în fond, este chiar miza unei ediții dedicate propagandei, nu?
