Erou sau ameninţare socială? Paul Kersey is back, sub trăsăturile lui Bruce Willis şi cu aceeaşi sete de răzbunare împotriva cancerului de pe străzile metropolelor americane. Violenţă la violenţă, dinte pentru dinte şi mult plumb încins scuipat cu repetiţie. Oh man, they killed The Giggler !!! Şi tu fanul Charles Bronson, care l-a aplaudat frenetic când curăţa străzile de delicvenţi, te codeşti oarecum să vezi varianta nouă de frica decepţiei, pornind la vizionare cu preconcepţia că originalul e mai bun. Şi într-un fel prima parte a versiunii noi îţi dă dreptate. Eli Roth ne mănâncă iniţial jumătate de oră într-o atmosferă predictibilă, construind tabloul unei vieţi de familie idilice, pe modelul : „Honeeey i’m home !”. Apoi Boom, Crack, totul devine dark şi Bruce Willis se transformă în actor iar Roth în regizor. Şi ca să nu existe dubii, vorbim despre două filme complet diferite, chiar dacă povestea este asemănătoare nu şi identică. Există elemente care funcţionează mai bine în pelicula lui Michael Winner şi altele care dau consistenţă şi relief suplimentar versiunii lui Roth.
Schimbarea profesiei lui Paul Kersey din arhitect în medic chirurg este benefică pentru sublinierea dilemei morale care îl macină pe erou, la fel şi micile stângăcii iniţiale în mânuirea armelor sau introducerea personajului Frank, interpretat nuanţat de Vincent D’Onofrio. Pe de altă parte, filmul lui Winner este rece, bărbătesc, contondent precum spiritul sursei literare, iar Bronson se mulează perfect pe acest profil, la fel ca în „The Mechanic”. Egalitate pe toate fronturile în ceea ce priveşte violenţa şi scenele de acţiune, capitol în care Willis excelează, minus „Yippee ki-yay, motherfucker!” şi zâmbetul sardonic pe care le-a lăsat pentru aşteptatul „Die Hard: Year One”. Roth reuşeşte de asemenea pariul de a aduce subiectul în actualitate, cu toată isteria media, morbiditatea şi viralitatea materialelor pe platformele de socializare. Rezolvă frumos şi dezbaterea jurnalistică cu pros sau cons, oferind filmului un layer suplimentar de reflecţie. Ce diferă radical în cele 2 versiuni este faptul că Paul one extinde răzbunarea la întreaga tagmă a borfaşilor, violatorilor şi criminalilor, în timp ce Paul two, cel din 2018, se limitează să îşi răzbune familia. Finalurile sunt ambele la fel de stângace pentru că Hollywood-ul joacă totuşi cartea minimului de politically correctness, chiar şi în context. Şi acum întrebarea legitimă….. Să mă duc să-l văd ? DA ! Death Wish (2018) nu este un ersatz al peliculei care l-a transformat pe Bronson în superstar, ci o reinterpretare făcută cu suficient gust, talent şi artă.
Baaang….you’re dead!…
